Prin profunda mea prezență EU SUNT, invoc acum Flacăra Violet. Eu cer ca FV să curgă acum prin chakra coroanei mele spre inima mea și să se răspândească în fiecare celulă și particulă a corpului meu fizic, mental, emoțional și spiritual. Cer ca toate gândurile, vorbele și faptele mele întunecate să fie transmutate în lumină, indiferent când le-am creat. Așa să fie! (în sprijinul cititorului)

Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 29 iunie 2016

După atâția ani iată că acum CIA ne invită să-i citim «dosarele X» despre OZN

Într-o manieră oarecum neașteptată, pe 21 ianuarie 2016, pe site-ul oficial al CIA a apărut o notă intitulată „Fă o incursiune în «Dosarele X» de la noi”, cu aluzie la OZN-uri. În continuare, CIA amintește că, începând din 1978, ca urmare a unor cereri bazate pe Legea Accesului la Informații (Freedom of Information Act), a declasificat sute de documente care detaliază acțiunile agenției privind obiectele zburătoare neidentificate (OZN).
Documentele, puse acum pe site-ul CIA, datează de la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950. Pentru a orienta navigația în cantitatea mare de date conținute în colecția „FOIA UFO”, notița evidențiază zece documente „pe care atât scepticii, cât și cei care cred cu tărie le vor găsi interesante”.
Trei dintre aceste documente se referă la rapoarte privind observații făcute în Germania de Est, în Spania și Africa de Nord, ca și deasupra minelor de uraniu din Congo-ul Belgian. Un memoriu oficial din 15 martie 1949 emite anumite teorii asupra naturii OZN-urilor. Alte rapoarte privesc implicarea CIA după spectaculoasele observații OZN din iulie 1952, de deasupra centrului capitalei SUA, Washington. Ultimele două trimiteri se fac la memoriul privind o faimoasă reuniune (numită și „Panelul Robertson”, după numele moderatorului), organizată de CIA în perioada 14-17 ianuarie 1953, pe problematica OZN, cât și, respectiv, la concluziile de 22 de pagini ale acelei reuniuni.
Reproducem în continuare câteva idei din aceste documente.
Informații declasificate
Memoriul din martie 1949 este un răspuns la un studiu în care s-au propus explicații pentru câteva observații OZN. În document se reproșează că autorii nu au luat în considerare posibilitatea ca obiectele văzute să fi fost baloane meteorologice „rătăcite”, sau o iluzie psihologică, produsă de lipsa unui reper de comparație, sau asteroizi, sau chiar „o nebunie cauzată de perioada din jurul solstițiului de vară”, având în vedere numărul mare de rapoarte făcute în perioada din jurul acelei date. Memoriul găsește că e puțin probabil ca OZN-urile să fie aeronave pământene. Cele americane sunt binecunoscute organelor în drept, cele ale unei puteri adverse nu ar putea ajunge până deasupra centrului SUA, chiar dacă ar fi alimentate pe parcurs, iar aparatele teleghidate nu pot avea o rază de acțiune de mii de mile...
Notele CIA consemnează că în seara de sâmbătă, 19 iulie 1952, radarul Aeroportului Național din Washington a observat la circa 25 de kilometri sud-sud-est un grup de șapte obiecte zburătoare deplasându-se cu o viteză cuprinsă între 160 și 210 kilometri pe oră. Ulterior au apărut și altele. Obiectele zburau în formații sau singure, urcau sau coborau în zigzag, rămâneau nemișcate sau țâșneau cu o viteză de până la treisprezece mii de kilometri pe oră (avioanele vremii nu atingeau nici a zecea parte a acestei viteze). Turnul aeroportului și baza militară Andrews au confirmat observația, atât pe radar, cât și vizual, descriind obiectele ca „mingi de foc”, de culoare portocalie. Obiectele au fost văzute și de piloți civili.
Air Force, fiind anunțat că aeronave străine au violat spațiul aerian în zona capitalei, a trimis cu oarecare întârziere două avioane de vânătoare. Traficul civil a fost deviat. Cele două avioane au explorat zona în care s-au semnalat misterioșii intruși, fără a găsi însă nimic suspect, după care s-au întors la bazele lor. Abia au aterizat, că semnalele radar și observațiile vizuale ale obiectelor neidentificate au reapărut, durând până dimineața.

În ziarele din zilele următoare s-au publicat relatări de la mari grupuri de martori, iar Air Force recunoștea că straniile obiecte au fost văzute concomitent și pe radarele de la Washington National Airport, precum și de la bazele militare Andrews și Bolling. Peste exact o săptămână de la prima lor apariție, în seara de sâmbătă, 26 iulie 1952, OZN-urile s-au abătut din nou asupra capitalei americane. La ora 21.00, radarele turnului de control de la National Airport, ca și de la baza Andrews, observau cinci sau șase obiecte neidentificate care se deplasau spre sud cu mare viteză. După puțin timp, au început semnalările vizuale din partea piloților avioanelor comerciale. Câțiva militari de la baza Andrews au văzut, de la sol, trei lumini străbătând în tăcere bolta. Tensiunea escalada, fără ca cineva să reacționeze. La un moment dat, obiectele misterioase au apărut chiar deasupra Capitoliului și a Casei Albe, zone absolut interzise zborurilor, din rațiuni evidente de securitate. Ca răspuns, la ora 23.25, două avioane de vânătoare F-94 au fost ridicate în văzduh. Deși obiectele continuau să fie văzute de radarele de la sol, ele păreau să se joace cu aviația militară de-a șoarecele și pisica. Obiectele erau când la mare distanță, când lângă avion, când dispăreau pur și simplu. La cererea unuia dintre piloți de a i se permite să deschidă focul, răspunsul comandanților a fost „o tăcere năucă”. Din nou, când avioanele de vânătoare, nemaivăzând niciun OZN, s-au îndreptat spre bază, obiectele au reapărut. Controlorii de trafic, persoane cu experiență, au apreciat că pe radar majoritatea obiectelor păreau „solide” ori chiar „metalice”, asemănătoare unor aeronave.
Pe 28 iulie, toate avioanele militare cu reacție ale Air Force au fost, timp de 24 de ore, în stare de alarmă, gata oricând să se ridice în aer pentru intercepție. O astfel de „alertă roșie” nu mai fusese instituită de la terminarea celui de al Doilea Război Mondial. Totuși, obiectele au reapărut și pentru a treia oara, în noaptea de 29 iulie.
Pe 29 iulie 1952, Air Force a convocat cea mai mare conferință de presă de la terminarea războiului. Purtătorul de cuvânt, generalul John A. Samford, a admis că cel puțin 20% dintre observațiile de OZN-uri nu puteau fi explicate în niciun fel. Totuși s-a încercat acreditarea ideii că semnalele radar se datorau unei inversiuni de temperatură în straturile superioare ale atmosferei. Dar operatorii radar erau obișnuiți cu semnalele provenind de la o inversiune termică și suficient de experimentați să le poată deosebi de cele venind de la un obiect solid. În plus, meteorologii au confirmat oficial că inversiunea termică prezentă în acele zile deasupra Washingtonului era prea slabă pentru a cauza ecouri radar. Despre cei care au văzut luminile cu ochiul liber, Air Force sugera că aceștia au luat drept OZN-uri niște stele ori planete strălucitoare. Dar piloții vedeau zilnic planete strălucitoare; nu exista niciun motiv ca tocmai atunci să le dea o interpretare atât de exotică...
Singurii care nu s-au lăsat amăgiți de aceste explicații au fost cei de la CIA. Directorul CIA, generalul Walter Bedell Smith a cerut și a primit, în 24 septembrie 1952, o notă de la H. Marshall Chadwell, directorul adjunct al Biroului de informații științifice al CIA. Dacă un obiect metalic poate fi confundat cu un ecou venit de la o inversiune termică – spunea nota – „ne găsim în situația ca, în cazul unui atac, să nu fim în stare să deosebim rapid un echipament real de o fantomă. Pe măsură ce tensiunea va crește noi ne vom găsi confruntați cu un risc din ce în ce mai mare al unor alarme false și cu pericolul, încă mai mare, de a lua ceva real drept o fantomă”.
Rapoarte credibile?
În pregătirea acestui document, pe 1 august 1952, un analist CIA pe nume Edward Tauss a elaborat o evaluare la care face trimitere și site-ul CIA. În ea se spune că Centrul de informații tehnice al Forțelor Aeriene (ATIC) dispunea la acea dată de la 1000 la 2000 de rapoarte OZN, dintre care aproape 100 de rapoarte credibile și responsabile rămân „inexplicabile”. Nota nu excludea „aspectele interplanetare și originea extraterestră” și spunea că, în măsura în care nu se va găsi pe viitor o explicație pentru observațiile inexplicabile, prudența cere ca „organele de informații să continue acțiunile specifice asupra acestui subiect”, în colaborare cu ATIC și alte autorități. Dar „se recomandă insistent ca niciun semn privind interesul sau preocuparea CIA în acest sens să nu ajungă la presă sau la public, date fiind tendințele alarmiste ale acestuia, de a considera un atare interes drept o «confirmare» a autenticității unor «fapte nepublicate» care s-ar afla în mâinile guvernului SUA”. Autorul notei promitea o evaluare mai detaliată pentru 8 august.
Pe 11 august 1952 a avut loc o ședință în care s-a anunțat că va fi lansat un „Proiect OZN” în cadrul CIA. Minuta ședinței este un alt document postat acum pe internet. Minuta arată că fiecare ramură din „divizia P&E” urma să aibă în acest proiect câte un reprezentant din domeniile: fizică, electronică-telecomunicații, meteorologie, radar și alte științe. Se preciza că se va ține legătura cu ATIC, care „se crede, are posibilitatea să acopere întreaga lume”.
Chadwell mai era îngrijorat și de posibilitatea ca sovieticii să răspândească istorii cu OZN-uri, în chip de război psihologic, pentru a semăna „isterie de masă și panică”. El afirma că „pentru a reduce la minim riscul de panică, ar trebui instituită o politică națională privitor la ce ar trebui spus publicului despre fenomen...”. Chadwell mai recomanda că ar trebui ca problema să fie adusă și la cunoștința Consiliului Securității Naționale (National Security Council – NSC).
Într-adevăr, așa cum scria The New York Times din 1 august 1952, observațiile din Washington, ca și altele din luna iulie, au fost atât de numeroase încât au afectat „activitățile obișnuite de spionaj-contraspionaj” blocând canalele de transmitere a informațiilor. Se aprecia că în cazul unei invazii terestre din partea unei puteri străine, o paralizare de felul acesta a comunicațiilor ar putea deveni o armă redutabilă.
Politica de dezinformare și ridiculizarea OZN
Un alt document desecretizat în data de 21 ianuarie 2016 de către CIA este nota trimisă pe 2 octombrie 1952 de H. Marshall Chadwell, directorul adjunct al Biroului de informații științifice al CIA, către directorul CIA, generalul Walter Bedell Smith.
În notă se afirmă, între altele, că „«Farfuriile zburătoare» prezintă două elemente de pericol, care au implicații privind securitatea națională. Prima ține de considerații de psihologie a maselor, iar a doua de vulnerabilități ale SUA în cazul unui atac aerian”. Nota prezintă cererea de obținere a avizului Directorului pentru Strategii Psihologice precum și a avizului Consiliului Național de Securitate, pentru adoptarea „unei politici de informare publică în scopul de a minimiza preocuparea și posibila panică a populației, care ar rezulta din numărul mare de observări ale obiectelor neidentificate”.
Între materialele postate pe site-ul CIA se află și memoriul din 24 octombrie 1952 al aceluiași H. Marshall Chadwell, adresat tot directorului CIA. El arăta, între altele, că observările de OZN-uri sunt adunate sistematic, inclusiv din alte țări, la Centrul de Informații Tehnice al Forțelor Aeriene (ATIC). Acesta dispunea, la acea dată, de circa 1500 de rapoarte oficiale OZN, dintre care 250 doar din luna iulie 1952. Pe lângă acestea a fost primit „un număr imens de scrisori, apeluri telefonice și rapoarte de presă”. „Din cele 1500 de rapoarte, Air Force afirmă că 20% sunt neexplicate, iar din cele primite din ianuarie până în iulie 1952, 26% sunt considerate neexplicate”.
Fenomen fizic sau fantomă?
Analizând studiul ATIC făcut în acest scop, s-a constatat că el încerca să explice cazuri individuale, fără a da răspuns la întrebări fundamentale privind natura și cauzele fenomenului și, de asemenea, „fără a oferi mijloace prin care aceste cauze, ca și efectele lor vizuale și electrice, să poată fi identificate imediat”.
Memoriul evidenția două pericole. Primul este cel psihologic, așa cum se scrie în continuare: „Cu rapoarte de observații venind din toată lumea, s-a constatat că, până la momentul investigațiilor, în presa sovietică nu a fost publicat niciun caz sau comentariu, nici măcar satiric, la adresa farfuriilor zburătoare, deși Gromîko (reprezentant al URSS la ONU și ulterior, timp de 28 de ani, ministrul de externe al URSS, n.n.) a făcut o mențiune glumeață asupra subiectului. Cu o presă controlată de stat, acest fapt nu poate fi decât rezultatul unei decizii politice oficiale”. Autorii memoriului se întreabă în continuare dacă fenomenul nu ar putea fi utilizat într-un război psihologic. Având în vedere că „o proporție suficient de mare a populației noastre este condiționată mental să accepte incredibilul”, știrile privind OZN-urile pot provoca „panică și isterie în masă”.
Al doilea element de îngrijorare era vulnerabilitatea aeriană. Memoriul sublinia că sistemele de alertare aeriană, bazate pe radare și observații vizuale, detectează „apariții neidentificate oficiale și multe altele neoficiale”. În consecință, în cazul unui atac aviatic sovietic, „noi nu suntem în stare să deosebim un obiect fizic de o fantomă”, ceea ce creste „riscul de alerte false și pericolul, încă și mai mare, de a lua ceva real drept o fantomă”.
Memoriul propune și soluții. Între altele spune că „pentru a minimiza riscul unei panici, ar trebui stabilită o politică națională referitor la ce anume ar trebui spus marelui public privind fenomenul OZN”. Se sugerează și ca spionajul să încerce să afle ce date au sovieticii în acest sens. Chadwell încheia scriind: „Consider că importanța problemei impune ca ea să fie adusă în atenția Consiliului de Securitate Națională, pentru a iniția în acest sens un efort coordonat al întregii comunități”.
Un alt document desecretizat și recomandat pe site-ul CIA datează din 3 decembrie 1952. El ilustrează preocupările CIA de a alcătui un grup de oameni de știință, care să studieze colecția de observații OZN a Air Force. Grupul ad-hoc a fost ulterior constituit și a avut prima ședință în perioada 14-17 ianuarie 1953.
Următoarele două documente se referă tocmai la această ședință istorică a Grupului consultativ OSI al Biroului de informații științifice al CIA. Ședința a fost numită mai târziuComitetul Robertson, după numele lui Howard Robertson, care era moderatorul grupului și care a fost profesor de fizică-matematică la Institutul de Tehnologie din California și apoi la Universitatea Princeton. Printre participanți se numărau fizicianul radarist Luis Alvarez, care a ajuns mai târziu laureat al premiului Nobel și J. Allen Hynek, socotit întemeietorul ufologiei, ca disciplină de cercetare.
Timp de trei zile, în total douăsprezece ore, au fost prezentate două filme, rapoarte ale spionajului asupra interesului rușilor privind cazurile americane de OZN, hărți cu localizările observațiilor etc. Forțele Aeriene, de bună credință, au selecționat 100 de observații inexplicabile, dintre cele mai amănunțit verificate. Masa rotundă a examinat doar 15 dintre aceste cazuri, și pe acelea doar timp de câteva ore. Pentru a înțelege mai bine superficialitatea grupului, este de observat că marina americană consumase anterior o mie de ore pentru a examina doar unul dintre cazurile prezentate comitetului Robertson (cazul Tremonton – Utah, din 1952); iar rezultatul a fost „obiect neidentificat”.
Atitudinea oamenilor de știință față de un fenomen pe care nu-l puteau înțelege și aduce în laborator era aceeași și atunci, așa cum este și astăzi. Astfel că în memoriul asupra ședinței se specifica liniștitor: „Nu există dovezi ale unei amenințări fizice la adresa Statelor Unite” din partea OZN-urilor, și că „nu sunt disponibile dovezi care să indice existența sau utilizarea unor principii științifice fundamentale necunoscute nouă”. Este interesant și paragraful prin care departamentul de spionaj încerca și el să scape de acest subiect jenant. Reprezentantul serviciilor de informații declara că „Subiectul «OZN» nu este de interes direct pentru informațiile secrete. El este de un interes indirect, în măsura în care orice informație despre nenumăratele mistere nerezolvate ale Universului este de interes pentru informațiile secrete”.
În schimb, se recunoștea „interesul operațional” al „subiectului «OZN»”, și aceasta din trei motive: din cauza imposibilității de a distinge între anomaliile radar și armele aeropurtate, datorită supra-aglomerării liniilor de comunicații și, în al treilea rând, datorită unei posibile ofensive psihologice folosind fenomenul.
Demitizarea fenomenului
Un alt document conține, pe 22 de pagini, comentariile și sugestiile grupului Robertson. Cităm câteva dintre acestea: „Lucruri stranii pe cer s-au tot înregistrat de sute de ani. Pare evident că nu există o singură explicație pentru majoritatea celor văzute”. „Nu au existat dovezi ale unei amenințări directe la adresa securității naționale din partea obiectelor observate”. Ca un exemplu, s-au citat acele Foo Fighters, fenomene neexplicate văzute de piloții militari în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. S-a sugerat descurajarea „colectării în masă a unor rapoarte de nivel scăzut, irelevante pentru obiectele ostile care ar putea să apară într-o zi”. La fel, se sugera că ar trebui luate măsuri ca să nu se discute prea mult faptul că o agenție militară se ocupă de fenomenul OZN, întrucât, dacă populația ar ști asta, va trage concluzia ca fenomenul reprezintă o amenințare pentru securitatea națională...
S-a menționat că „niciunul dintre membrii panelului (mesei rotunde, n.n.) nu a fost dispus să admită că Pământul ar putea fi vizitat de ființe inteligente extraterestre”, deși „unul dintre participanți, în prezentarea sa, a arătat modul în care el a eliminat fiecare dintre cauzele cunoscute și posibile ale observațiilor, lăsând ca unică explicație pe cea extraterestră”.
O propunere de a dota turnurile de control ale aeroporturilor cu 100 de camere video stereo, ieftine, a fost respinsă, pe motiv că datele colectate ar avea o valoare scăzută, în schimb măsura ar avea un efect psihologic major asupra marelui public. În același mod au fost respinse și alte propuneri de proiecte de observare finanțate de la buget, cu excepția, eventual, a înregistrărilor radar.
Grupul propunea în schimb un „program educațional” axat pe două mari obiective: instruirea publicului și „demitizarea” (debunking) fenomenului OZN – adică să se spună că fenomenul nu există, iar cei interesați de el să fie ridiculizați – toate acestea „pentru a reduce interesul public” privind fenomenul. „Educarea ar trebui realizată prin mass-media, cum ar fi televiziunea, cinematografia, articolele populare.”
S-au făcut propuneri și referitor la grupurile civile existente, dedicate observării fenomenului OZN. Acestea „trebuie supravegheate, dată fiind influența lor potențială asupra modului de gândire a populației, mai ales în cazul unor observații de mari proporții”.
În anii care au urmat – se știe – aceste recomandări au fost puse sistematic în aplicare.

yogaesoteric
28 iunie 2016

IISUS, DESPRE MILĂ

(18 iun. 2016; de channeler Linda Dillon)
Traducere Const. Mihăilescu

Salutări! Eu sunt Iisus, SANANDA, sunt Iisus Hristos, sunt Yeshua, toți înglobați în unul, și sunt iubitul vostru Yeshi. Nu port multe pălării. De fapt, rareori am purtat o pălărie, dar dacă îmi rostești numele, oricare dintre ele, eu voi fi acolo, lângă tine.
Bine ați venit iubiții mei, frații și surorile mele de inimă. Acesta este un model care se desfășoară pe tot parcursul existenței, nu numai ca formă în spirit, ci și în toate galaxiile, în toate modurile de viață, în toate realitățile și în toate speciile.
V-ați gândit vreodată că pisica sau câinele vostru preferat, ori maimuțica drăgălașă, poate chiar capra care aleargă pe pajiște, sunt manifestări ale triplei flăcări a luminii? V-ați gândit la manifestarea triplei flăcări în ființa mamei voastre Gaia care vă sprijină, vă apără și vă încălzește?



Da, am venit să vă vorbesc despre milă, această frumoasă și minunată virtute numită milă, care este atât de necesară în aceste vremuri. De fapt eu spun că întotdeauna a fost necesară, căci ea nu este altceva decât o binecuvântare și un cadou.
Dar, din când în când, dragii mei prieteni, este nevoie să se vorbească despre ea, să fie pusă în capul listei de priorități.

Așa că, să continuăm această scurtă discuție ce trebuie să se refere mai întâi la flacăra triplă.
Atunci când o ființă „iese de pe scenă” - aveți multe cuvinte pentru a exprima acest moment – partea nematerială își continuă existența în alte planuri, luând cu ea întreaga experiență acumulată. „Vasul” care i-a servit intră în circuitul general al prefacerii, căci el și-a îndeplinit misiunea în existența care, pentru el, se încheie acum. Însă Tripla-Flacără nu expiră niciodată, chiar dacă se produce moartea corpului fizic.
În corpul părăsit de viață, tripla flacără se stinge, nu mai există, dar ea își însoțește esența.  Ea este infinită și eternă, strălucitoare ca proiect al sufletului, și este frumoasă și diafană ca un fulg de nea. Pentru fiecare ființă ea este unică și inconfundabilă.
Tripla – Flacără a fiecărui suflet, cu care se confundă, este eternă și recunoscută în întregul univers. 
Ați  avut multe corpuri, în mai multe forme, unele frumoase, altele mai puțin, în dimensiuni diferite și pe planete diferite. Aceste secvențe numite viață v-au condus pas cu pas către măestrie, către înțelepciune.

Fac referire la proiectul sufletului vostru și la Flacăra Triplă, deoarece, atunci când omul moare, fie din "cauze naturale", care de foarte multe ori se manifestă ca un moment ce pare nefiresc sau printr-un eveniment tragic, accidental, cum ar fi cel la care ați asistat de curând în Orlando, un sentiment de pierdere ce pare irecuperabilă, se așterne în sufletul celor rămași în viață, celor care l-au iubit pe cel care „a plecat”. Știu, nu este ușor ca în aceste situații să te consolezi cu ideea că nimic definitiv nu s-a întâmplat și că, dincolo de puterea ta de pătrundere, sufletul își continuă existența și evoluția.
 Da, corpul devine „țărână”, dar sufletul, tri-flacăra, proiectul, nu mor niciodată; ele dăinuie peste timp, peste veșnicie, căci nu au fost create pentru a fi pierdute. 

Dar, în contextul actual, când adevărate tsunami-uri vin și se prăvălesc peste mama voastră Pământ și peste voi, eu trebuie să vă vorbesc despre milă, reamintindu-vă cât de mare este nevoia de ea acum, chiar acum, când totul pare a se preface din rău în și mai rău. Voi, îngerii mei luminoși, aveți capacitatea, înțelepciunea, inima și iubirea să vă exprimați cu compasiune și să practicați mila.
Gândiți-vă la milă în acest fel: mila este compasiunea + iertarea + iubirea. Mila nu este doar capacitatea inimii de a ierta; asta este doar o componentă. Mila nu este nici doar compasiunea. Nu este pur și simplu plasarea observatorului în locul persoanei care suferă. Și nu este doar iubire, cu toate că dragostea este tot, dar eu vorbesc acum de dragoste ca de o acțiune, o expresie, și o experiență.
Aceste evenimente dureroase transportă o calitate - aceste tragedii, aceste situații de sacrificiu în masă, care se manifestă cumplit – înseamnă energia sentimentelor copleșitoare, conștiente și inconștiente, în care se manifestă neputința, frustrarea, sentimentul de vinovăție colectivă și rușinea că un astfel de lucru se poate întâmpla în preajma voastră, în colectivitatea voastră, în locul unde v-ați născut și vă petreceți viața.

Există în atari situații un reflex autonom care te îndeamnă să pleci, să ei distanță față de locul parcă blestemat, în care, iată, se pot produce asemenea atrocități. Ființa ta caută oaza de liniște, de siguranță, în care domnește pacea, împăcarea și iubirea.
Mila are magnitudine copleșitoare și cuprinde toate aceste sentimente și-i îmbrățișează pe toți cei implicați: cei care au murit, cei care au expirat, cei care au fost răniți, cei care au fost prezenți, familiile apropiate, familiile extinse, comunitatea, autorul - familia lui sau familia ei - comunitatea lor, mass-media care le acoperă, poliția.

A fi milostiv este una dintre cele mai profunde simțăminte ale ființei în rol de observator cvasi-participant.
Permiteți-mi să explic: când țineți și dați în același timp, mila devine numai plinătate a calității sale superioare, ea extinzându-se când este pusă în fluxul vieții și pentru viață, și nu înseamnă intervenție, imixtiune în viețile altora ci doar implicarea ta, fără ca prin aceasta, tu să pierzi ceva, adică să te spoliezi energetic pentru că te-ai implicat. 
Dimpotrivă, acțiunea și comportamentul tău profund umane, îți aduc o rafinare, o ridicare vibrațională. 
De aceea, eu spun că, în astfel de situații, tu devii cvasi-participant, căci tu simți, înțelegi, ajuți și alini durerea, aplatizezi disperarea și desnădejdea, fără a te epuiza sau a fi obligat să cobori frecvențial; dimpotrivă, te aprofundezi în înțelegere, te ridici mai mult decât erai înainte, devenind, iată, un beneficiar care nu a urmărit avantaje pentru el.

Nimeni nu este scutit de impactul evenimentului tragic produs și trăit de colectivitate. Dar este important cum acest impact este gestionat. Nimeni nu este scutit. Toți aveți nevoie de milă și compasiune, pe care să le manifestați față de cei asupra cărora s-a abătut urgia și asupra voastră înșivă. În asemenea momente, alături de milă trebuie să se manifeste iertarea, compasiunea, iubirea și într-ajutorarea, care sunt modalități de vindecare.
Este un fel de dăruire, fără a te gândi la avantaje, la recunoașterea faptelor tale bune. 
Manifestându-te astfel și acționând în slujba celor loviți, un sentiment de plinătate, de datorie împlinită, de fraternitate te cuprinde și te pătrunde. 
Deși atunci nu te gândești, atitudinea și ajutorul tău vor primi răsplata cuvenită, prin bonusuri în evoluția personală.


De multe ori, în dramele, „naturale” sau puse la cale, oamenii vor manifesta sentimente de milă, care este diferită de clemență. Acest soi de milă are virtuțile iertării, ale înțelegerii, compasiunii și reprezintă, simultan, iubirea prin care se poate vedea sau întrevedea strălucitoarea scânteie, design-ul original, sufletul și tri-flacăra tuturor celor implicați.
În evenimentele recente, din fericire, nu ați fost foarte mulți implicați, la modul activ, în aceste tragedii, dar asta nu vă absolvă de necesitatea de a trimite sentimentele voastre de milă, de iubire și de compasiune către cei care au avut mai puțin noroc. 

Toată suflarea de pe planeta voastră are nevoie de solidaritate, de compasiune, atunci când evenimente neplăcute se abat asupra ei.
 Eu însumi și familia mea participăm și contribuim activ la extinderea sentimentelor înălțătoare ale milei și compasiunii, care sunt modalități de manifestare a iubirii. 
Însă aceste sentimente trebuie să le aveți și față de voi înșivă.
Este bine ca măcar din când în când să să vă opriți și să spuneți:  "Extind asupra mea și a celor care au nevoie, sentimentul meu de milă, de înțelegere și de iubire. Mă iubesc așa cum sunt, și recunosc în mine opera lui Dumnezeu Tatăl. Mă mângâi pe mine și-i alint pe toți care au nevoie de energiile mele.”

Acesta este darul inimii mele pentru voi, pentru fiecare dintre voi, în această zi.
Vă iubesc profund. Rămas bun!
Sananda.
Sursa: http://counciloflove.com

marți, 28 iunie 2016

Modul în care creierul creează, respectă şi renunţă la un obicei ne poate spune multe


„Studiul oferă cele mai puternice dovezi găsite până în prezent...”

Nu toate obiceiurile sunt rele. Unele sunt chiar necesare și benefice.
Dar incapacitatea de a ne deconecta de la modul obişnuit de a acționa, pentru a acţiona deliberat poate evidenţia dependenţă şi anumite tulburări obsesiv-compulsive.

În urma unui studiu realizat pe şoareci, o echipă internaţională de cercetători a aflat ce se petrece în creier când obiceiurile ne controlează comportamentul.
Studiul a fost condus de Christina Gremel, profesor de psihologie la Universitatea din California (San Diego). Autorii principali sunt Rui Costa, de la Centrul Champalimaud din Lisabona, şi David Lovinger, de la NIAAA/NIH (National Institute on Alcohol Abuse and Alcoholism / National Institutes of Health – Institutul Naţional pentru Abuz de Alcool şi Alcoolism / Institutele Naţionale pentru Sănătate).
Studiul oferă cele mai puternice dovezi găsite până în prezent că circuitele cerebrale cu privire la acţiunile obişnuite şi cele direcţionate cu un anumit scop intră în competiție – în cortexul orbito-frontal, zona creierului implicată în luarea deciziilor – şi că anumite substanţe neurochimice – endocanabinoidele – permit obiceiului să preia controlul, acţionând întocmai ca un fel de frână pe circuitul direcţionat”, a declarat Gremel.
Endocanabinoidele sunt o clasă de substanţe chimice produse în mod natural de către oameni şi animale. Receptorii pentru endocanabinoide se găsesc peste tot în corp și în creier, iar sistemul endocanabinoid este implicat într-o varietate de procese fiziologice, incluzând pofta de mâncare, senzaţia de durere, starea de spirit şi memoria.

Gremel şi Costa au demonstrat anterior că zona prefrontală a cortexului (sau OFC – cortexul orbitofrotal) este o zonă importantă a creierului în transmiterea de informaţii cu privire la acţiunea direcţionată. Ei au descoperit că, atunci când este stimulată activitatea neuronală în OFC utilizând o tehnică numită optogenetică (ce implică influențarea precisă a activității neuronale prin intermediul unor pulsuri de lumină), cresc şi acţiunile direcţionate. În schimb, atunci când au scăzut activitatea în aceeaşi zonă printr-o abordare chimică, acţiunile direcţionate de scop au fost inhibate, primând comportamentul obișnuit.
Obiceiul preia controlul când OFC este mai puţin activ”, a declarat Gremel.
În studiul actual, cercetătorii au emis ipoteza că endocanabinoidele pot linişti sau reduce activitatea din OFC şi, implicit, capacitatea de a trece la acţiuni direcţionate de un anumit scop.
Oamenii de ştiinţă au antrenat şoarecii să facă același gen de acțiune – să apese o manetă – pentru a primi aceeași recompensă alimentară, dar în două medii diferite, care favorizau dezvoltarea diferenţiată fie a acțiunilor direcţionate de scop fie a acţiunilor obişnuite (de rutină).
La fel ca oamenii care nu suferă de tulburări neuropsihiatrice, şoarecii sănătoşi treceau cu uşurinţă de la a efectuarea aceleiaşi acţiuni fie într-o manieră direcţionată de scop, fie într-un mod obișnuit.


Pentru a-și testa ipoteza asupra rolului jucat de endocanabinoizi, cercetătorii au eliminat din ţesutul striat al OFC-ului un anumit receptor endocanabinoid, numit canabinoid de tip 1, sau CB1. Şoarecii cărora le-au lipsit aceşti receptori nu au putut deprinde obiceiuri.
Avem nevoie de un echilibru între acţiunile obişnuite şi cele direcţionate de un scop. Pentru funcţionalitatea de zi cu zi, trebuie să fim capabili să întreprindem acţiuni de rutină rapid şi eficient, iar obiceiurile sunt foarte utile în această direcție. Cu toate acestea, întâlnim, de asemenea, şi circumstanţe în schimbare, și avem nevoie de capacitatea de a ieși din rutina obiceiurilor învăţate şi de a efectua acţiuni direcţionate cu un scop, pe baza informaţiilor noi. Când nu putem face acest lucru, pot apare consecinţe devastatoare”, a explicat Gremel.

yogaesoteric
27 iunie 2016
 

duminică, 26 iunie 2016

CUM LUCREAZĂ KARMA

De la Consiliu.

 (5 iune 2016; channeler William LePar)
Traducere Const.Mihăilescu

În această selecție din comunicările sursei spirituale William LePar, aflăm, de la Consiliul, cum funcționează karma.
Cel care întreabă: Cu adevărat, prin alegerile lor nepotrivite, oamenii ajung ei înșiși în situații grele de viață, de sănătate și lipsă de evoluție. Multe din aceste situații apar ca urmare a acțiunilor karmei acumulată în vieți anterioare, situații care nu par a fi justificate de acțiunile prezentului. 
De fapt, nemodificarea modului anterior de viață, de gândire și de acțiune, aduce în realitatea prezentă a individului toată încărcătura karmică acumulată anterior, ființa fiind obligată să suporte greutatea vindecării. 
Deci, neechilibrarea energetică nu poate continua la infinit, căci ființa are nevoie, prin natura și menirea sa, să evolueze. Asta face ca sufletul să ia măsuri, uneori drastice, care se regăsesc în starea de sănătate, în cea materială, în poziția socială etc, astfel ca ființa să se curețe prin focul existențial, de toată negativitatea acumulată și care a creat dezechilibrul. Am o abordare corectă?
Consiliul: Da. Ei bine, totul se poate simplifica. Există o legătură directă cu viața și alegerile prezente sau anterioare. Cine nu învață să acționeze cu dragoste și din dragoste în tot ceea ce face, se poate aștepta la „reglarea conturilor” energetice (karmice) prin acțiuni din ce în ce mai dure, pe măsura  întârzierii în a lua decizia corectă. De asemenea, aceste ființe nu au învățat respectul de sine, atât de necesar evoluției.
Căci, cum poți face alegeri corecte, alegeri evlavioase, dacă nu-ți place de tine, dacă nu te iubești, dacă nu te respecți?
Singurul care te guvernează, în acest caz, este ego-ul tău. Este acțiunea prin care alegi să-ți satisfaci plăcerea de a te simți bine acum, fără a ține cont de consecințele care vor veni mâine. 
La ce te poți aștepta dacă nu te  poți abține de la plăcerile de moment despre care intuiești sau ți se spune că nu sunt cele mai bune alegeri, ci doar robia dorinței, de multe ori animalice? Are sens ceea ce spunem?
Cel care întreabă: Da. O altă întrebare. După ce sufletul părăsește corpul fizic și se hotărăște să își elaboreze planul de viață pentru existența viitoare, o face dintr-o poziție în care domină claritatea și iubirea evlavioasă?
Consiliul: Ei bine, în cazul în care se pune punct unei existențe în corp fizic, când omul moare, în conformitate cu programul său de viață aflat la final, chiar dacă în existența care s-a încheiat, a trecut printr-un amalgam de situații, cu tente mistice, credințe neconforme, comportamente care au adus la cumulare de karmă, neclarități și aprecieri lipsite de adevăr divin, sufletul va face următoarea alegere și-și va întocmi noul program pe care să-l deruleze în viața următoare dintr-o situație complet clarificată, coerentă și plină de iubire pentru Creator, pentru creație și pentru el însuși, ca ființă care urmează să plonjeze într-o nouă viață.
Așa că programul vieții viitoare va fi elaborat din situația cea mai favorabilă, și va ține cont de necesitatea evoluției sufletului, în dorința sa de a atinge punctul către care a tins totdeauna: revenirea ACASĂ. Programul întocmit va fi cel mai corect și cel mai adecvat evoluției ființei. După reîncarnare, ființa va fi supusă diferitelor influențe (familie, condiție socială, societate, locul nașterii etc). Ea va urma cu strictețe sau nu programul său de viață, utilizând dreptul cu care vine orice ființă, și anume LIBERUL ARBITRU. Ego-ul care se formează în jurul personalității sale va tinde mereu să conducă și să dicteze comportamente și atitudini. Ființa va decide pe ce bulevard va alege să circule în viața în care a debutat: cel al umilinței, compasiunii și iubirii Creatorului, a aproapelui și al sinelui sau pe cel al negării, confruntării, izolării și satisfacerii cu prioritate a plăcerilor lumești și efemere.
Cel care întreabă: Unde se află ego-ul atunci când ființa nu se mai află în trup, mai ales atunci când sufletul își întocmește noul program de viață? Cum mai poate influența el deciziile?
Consiliul: Odată cu dispariția corpului fizic dispare și ego-ul care s-a format și care i-a condus destinele. Există, de fapt, două tipuri de ego: cel lumesc, care și-a controlat corpul, partea materială a ființei și cel divin care ține cont de comandamentele adevărului divin; acesta din urmă are exclusiv caracteristici pozitive, în timp ce primul, care dispare odată cu materialitatea ființei, este mai mereu distructiv și formator de karmă negativă. 
Cel care întreabă: Deci când revii în lumea fizică, echilibrul se poate strica?
Consiliul: Da.
SURSA: www.WilliamLePar.com


Cinci profeţii semnificative ale Părintelui Arsenie Boca despre România

Vor lua totul şi vor veni necazuri mari! Trei ţări ne vor ocupa pământurile!
Arsenie Boca, martir al închisorilor comuniste, a lăsat în urmă sa o serie de profeţii despre România. Deşi nu a mai apucat să vadă ţara noastră liberă, el a prezis unele evenimente cu atâta precizie, încât cei care le citesc sunt cutremuraţi. În cele ce urmează vă vom prezenta cinci dintre profețiile despre România făcute de de-a lungul timpului de părinte.

1. „Trei ţări ne vor ocupa”
Profeţiile lui Arsenie Boca nu se regăsesc în scrierile lui, ci au fost povestite de cei care au stat de vorbă cu duhovnicul.
Odată mi-a zis că, într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa trei ţări: Ungaria, Bulgaria şi Rusia. Atunci eu am zis: «Ungurii or să ne ocupe pe noi?», iar el mi-a spus: «Şi pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc».” (Chiş Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mureş)

2. „Mulţi vor pleca, puţini se vor întoarce”
O altă profeţie a lui Arsenie Boca este legată de faptul că România se va confrunta cu o puternică emigraţie.
Măi, să ştiţi că mulţi vor pleca din ţară, dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea când ar dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de flăcări.

3. „Vor veni necazuri mari”
Vor veni necazuri mai mari decât Munţii Făgăraşului. Ne-om duce la Munţii Făgăraşului şi la dealul Prislopului să se prăvălească peste noi că nu mai putem rezista («Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi!, şi dealurilor: Acoperiţi-ne!» – Luca 23, 30). Şi ne-om duce la morminte să iasă afară şi să intrăm noi de vii că nu mai putem rezista.

4. „Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vor lua totul!”
Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu, Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere până la moarte. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei de pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vor lua totul!

5. „Steaua cu cinci colţuri va disparea”
Zdreanţa roşie, secera şi ciocanul, steaua cu cinci colţuri vor dispare , dar va veni steaua cu şase colţuri, anarhia şi va fi vai şi amar de lume.” (Se știe ce țară are simbolul stelei cu 6 colțuri pe steag.)
yogaesoteric
25 iunie 2016

vineri, 24 iunie 2016

Zu San Li – Punctul care poate trata 100 de boli


O legenda japoneza spune ca, odata acolo traia un om fericit care a primit cunostinte de nepretuit de la tatal sau – cunoasterea punctului longevitatii sau punctului celor 100 de boli.

In urma sfatului primit in dar de la tatal sau, fiul si-a masat acest punct in fiecare zi si a trait sa vada nasterea si moartea mai multor imparati.
Masarea unor puncte specifice este una dintre cele mai vechi metode de tratament orientale cunoscute, fiind folosita de mii de ani. In ansamblu, corpul uman are 365 de puncte si 12 meridiane principale, acelasi numar cu cel al zilelor si cu cel al lunilor dintr-un an. Efectul acestor masaje speciale se bazeaza pe teoria canalelor si meridianelor care se afla intr-o foarte stransa legatura  cu anumite organe ale organismului uman.
In medicina traditionala chineza, corpul este vazut ca fiind un sistem energetic si, prin urmare, acest masaj poate afecta intr-un mod pozitiv fluxul de energie si activitatea functionala a organelor.
Activarea punctului Zu San Li produce un efect de intinerire si de vindecare, intarziind procesul de imbatranire. In China, acest punct este cunoscut sub numele de “Punctul Longevitatii”, iar in Japonia sub numele de “Punctul celor 100 de boli”.
Punctul Longevitatii este localizat sub rotula genunchiului. Pentru a-l gasi, acopera-ti genunchiul cu palma corespunzatoare genunchiului pe care-l acoperi (ex. genunchiul drept – palma dreapta). Punctul este situat intre sfarsitul degetului mic si degetul inelar, sub forma unei adancituri intre oase. Acesta este punctul magic Zu San Li.

Ce responsabilitati are acest punct si de ce japonezii il numesc “Punctul celor 100 de boli”?
Acest punct:
• controleaza activitatea organelor care se afla in jumatatea inferioara a corpului;
• controleaza activitatea maduvei spinarii in partile responsabile de functionarea tractului gastrointestinal, organelor genitale, rinichilor si glandelor suprarenale;
Prin masarea punctului “celor 100 de boli” poti creste activitate glandelor suprarenale, cele mai puternice glande care actioneaza ca un sistem de aparare principal al sanatatii tale. Aceste glande sunt cele care secreta adrenalina, hidrocortizon si alti hormoni foarte importanti in sange.
Prin masarea punctului “celor 100 de boli” in fiecare zi, poti normaliza activitatea glandelor suprarenale, glande care indeplinesc urmatoarele functii la nivelul intregului organism:
• Normalizeaza tensiunea arteriala;
• Normalizeaza glucoza, insulina;
• Elimina procesele inflamatorii de la nivelul intregului organism;
• Regleaza activitatea sistemului imunitar;
• Imbunatatesc digestia;
• Vindeca boli ale tractului gastrointestinal;
• Trateaza efectele unui accident vascular cerebral;
Prin masarea punctului “celor 100 de boli” iti vei putea dezvolta increderea in sine, vei elimina stresul si tensiunea si vei gasi armonia interioara.


Prin masarea punctului “celor 100 de boli” se pot vindeca mai multe boli, inclusiv banalul sughit, constipatia, gastrita sau incontinenta.
Se recomanda masarea acestui punct dimineata, inainte de pranz, de noua ori intr-o miscare circulara, in sensul acelor de ceasornic, pentru fiecare picior. Masajul, impreuna cu pregatirea o sa dureze in jur de 10 minute.
Inainte de a incepe masajul ar trebui sa te afli intr-o pozitie confortabila, relaxat. Calmeaza-ti respiratia si concentreaza-te asupra sentimentelor tale. Relaxeaza-te!
Poti masa punctul Zu San Li in fiecare zi, dar cel mai bun efect se obtine in timpul cu Luna Noua.

Opt zile de la inceperea perioadei de Luna Noua maseaza acest punct:

• dimineata, alternativ pe fiecare picior in sensul acelor de ceasornic. Aceasta este cea mai buna perioada pentru a-ti consolida imunitatea, pentru a imbunatati activitatea organelor si pentru a incetini procesul de imbatranire.
• inainte de masa de pranz, alternativ pe fiecare picior, in sensul acelor de ceasornic cu scopul de a-ti imbunatati tonusul general, memoria, activitatea sistemului cardiovascular si activitatea sistemului digestiv.
• dupa masa de pranz, simultan pe ambele picioare, in sensul acelor de ceasornic cu scopul de a elimina stresul, nervozitatea, iritabilitatea, durerile de cap si pentru a scapa de tulburarile de somn.
• Seara (nu tarziu), alternativ pe fiecare picior, in sensul invers al acelor de ceasornic, cu scopul de a-ti stimula metabolismul si de a sprijini eliminarea kilogramelor in plus si a tesutului adipos.

Surse:

http://e-dimineata.ro

sâmbătă, 11 iunie 2016

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa: «Depresia apare atunci când oamenii nu-şi mai înţeleg menirea pe acest pământ»

S-a retras din lume la poalele Munţilor Şureanu, unde trăieşte în post şi rugăciune, cu bucuria de a fi alături de fraţii săi întru Hristos. Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf, părintele Pantelimon Şuşnea e şi un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri. Formula As i-a căutat prezenţa mângâietoare, pentru a găsi răspunsuri despre o suferinţă adesea subestimată, ce ameninţă să se transforme într-o boală a secolului. Un îndreptar de vindecare şi de înviere sufletească.
„Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii”
– Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta despre vremurile în care trăim?
– O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pierdut dimensiunea verticală şi în care omul se desfăşoară numai pe orizontala existenţei, într-o diversitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria adevărată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea deplină a rostului tău ca om şi e strâns legată de înaintarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oamenii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.
– Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.
– Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.
– Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depresie caută alinare la mânăstire?
– Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid sufletul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.
„Dumnezeu nu trădează niciodată”
– Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?
– Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură interioară, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depresia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oamenii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descurajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confirmare şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te primeşte şi te odihneşte.
– Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?
– Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îmbrăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e singura scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi măcina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.
– Adică să renunţe la egoism?
– Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duşmani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără lepădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celuilalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepărtează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar, de fapt, îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i potriveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Paradoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când renunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai înconjurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consumându-se pe sine, luminează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe ceilalţi.
„Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!”
– Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?
– În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate. Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputinţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.
– Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate... Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?
– Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Materia în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acumulate pentru a fi dăruite. Materia trebuie transfigurată, trebuie să capete valoare spirituală, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămădească materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, acela de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gândeşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a părăsit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.
– Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu voluptate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.
– Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a „se îndulci” cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în mişcare ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mântuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea virtuţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemântuitoare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie sufletească. Şi e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceasta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oamenilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compătimire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.
„Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită”
– Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor. Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.
– Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă. Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se petrece. Să încarci de semnificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu disconfort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului. Gândindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai priveşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.
– Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi... Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?
– Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profunzimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iubeşti pe cineva, spunea părintele Iustin, stareţul Mânăstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adâncul oceanului. Devenirea noastră ca fiinţe umane este imposibilă fără dragostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e inepuizabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, activăm unul în celălalt doar 1% din cât am putea. Trăim o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la devenire. Nu ne iubim îndeajuns.
– Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări minore, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?
– Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că viaţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dispuşi să vadă şi partea luminoasă a greului din viaţă. De aceea este fundamental să găseşti sensul fiecărei încercări sau suferinţe de care te loveşti. Dacă o umpli de sens, îţi găseşti puterea şi seninătatea de a merge mai departe cu fruntea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de suferinţă, omul ar fi extraordinar de superficial. Abia încercările vieţii îl fac să gândească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stagnează, trăieşte la suprafaţa sa, nu trăieşte cu toată fiinţa. Nu trebuie să ne fie frică de suferinţă. Hristos ne-a învăţat să ne eliberăm de ea. A exorcizat-o în viaţa lui pământească, înfruntând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.
„Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi”
– Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pământ. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată...
– Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dumnezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Călugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce orăşenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi ritmurile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din comportament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai aduce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Utilitarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pierdut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem taina celuilalt, îl privim doar din perspectiva eficienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.
– Ce am putea face să depăşim toate aceste neajunsuri, să ne vindecăm sufleteşte?
– Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie umplute de prezenţă, de sens, de mister, de frumuseţe şi de bucurie.
– Se spune că bucuria adevărată e profundă şi, cu toate astea, se dovedeşte trecătoare. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?
– Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii acesteia, nu trebuie să o căutăm ca pe o evadare. Nici măcar nu trebuie să o căutăm! Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi, fiindcă îşi măsoară fericirea în fericirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celălalt. Fericirea vine singură. Şi vine ca un dar pentru cei care ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dumnezeu. Toate aceste piscuri înălţătoare de fericire, care apar fulgurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte intermediare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace „pe care nimeni nu o va lua de la noi”. Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.


yogaesoteric
9 iunie 2016