Pentru cei mai multi ufologi, farfurie zburatoare = OZN, adica obiect zburator (nu tocmai) neindentificat, intrucat acestia completeaza ecuatia, adaugand ca este vorba de aparate de zbor (atmosferic si extraatmosferic) de provenienta extratrestra.
Pentru acesti autori, majoritatea OZN-urilor sunt echivalente unor avioane de lupta care decoleaza de pe un portavion, ei postuland existenta unei mari nave-baza, construita pentru calatorii galactice la mare distanta, de pe care aceste nave de dimensiuni relativ mici ar proveni.
Exista insa si unii ufologi care, pusi sa-si justifice afirmatia, nu se sfiesc sa sustina ca vedem dovada in fiecare noapte deasupra capetelor noastre.
Dovada in cauza are un diametru de 3475 de km, cantareste 7,35 x 1019 tone si este situată la o distanta medie de 384 500 km de Pamant, in jurul caruia se invarte, si anume, Luna.
In lucrarea sa „Enigmele Miturilor Astrale” (Editura Albatros, Bucureşti, 1973), consacrată paleoastronauticii, istoricul religiilor Victor Kerubach compară calendarul sacru egiptean cu cel mayaş, hindus si asirian, demonstrand că toate patru au un punct de plecare comun, situat în anul 11500 i.e.n.
Din surse greceşti, egiptene, asiro-babiloniene şi ebraice rezultă că exact în acea epocă s-au petrecut două catastrofe de proporţii planetare: disparitia Atlantidei şi potopul, fenomene care au o cauză comună. Epoca anterioară acestei perioade a catastrofelor este numită de mai mulţi autori antici „arcadiană”. Il cităm aici pe poetul Ovidiu, exilat pe meleaguri geto-dacice, care aminteşte că în acea epocă cerul era lipsit de Lună.
Tot prin acea epocă preotii au renunţat la calendarul venusian (ca strălucire, Venus este al doilea astru de pe bolta cerească, după lună) în favoarea celui lunar. Cam multe coincidenţe…
In ciuda cenzurii exercitate de culturnicii din fosta Uniune Sovietică, nu odată s-au găsit acolo oameni de ştiinţă care să-şi asume riscul de a face afirmaţii şocante.
Astfel, într-un articol publicat în revista „Sputnik”, academicienii sovietici Mihail Vasiu şi Alexandr Scerbakov nu s-au sfiit să afirme că „Luna… este o navă spatială, obţinută prin transformarea unui asteroid, și al cărui interior a fost amenajat pentru a adăposti motoarele, carburanţii, rezervoarele şi spatiile de locuit pentru echipaj„.
Cu alte cuvinte, Luna nu a fost deloc „captată” de Pămant, ci a venit „de bunăvoie şi nesilită de nimeni” să orbiteze în jurul planetei noastre, ca şi cum s-ar fi angajat prin concurs pentru postul de satelit…
Lăsand gluma la o parte, de aici rezultă pur şi simplu că Luna a fost adusă acolo unde se află! Ipoteza lansată de cei doi academicieni sovietici era sprijinită, în plin război rece, de un articol publicat în numărul din Iulie 1962 al revistei „Astronautics” de către dr. Gordon McDonald, cercetător principal la NASA, articol în care scria negru pe alb că, din analiza diferenţelor observate între mişcările reale ale Lunii pe orbită şi cele calculate, rezultă, nici mai mult nici mai puţin decat că interiorul „reginei nopţilor” este cat se poate de gol.
Acelaşi lucru l-a afirmat si dr. Sean C. Solomon de la Massachusetts Institute of Technology, bazandu-se pe rezultatele obţinute în urma unor cercetări efectuate în cadrul programului Apollo.
In loc de concluzie îi dăm cuvantul astronomului britanic dr. H. P. Wilkins care, în cartea „Luna noastră”, afirma că „toate datele converg spre ipoteza că, dincolo de adancimea de 30-50 de km, Luna prezintă spaţii libere cavităţi mari, crăpături – legate de suprafaţă prin fisuri… Volumul aproximativ al acestor goluri este de 36 de milioane de km cubi„.
Atat doar că, bazandu-se pe legile mecanicii cereşti, astronomii consideră că nu pot exista corpuri cereşti goale pe dinăuntru. Colac peste pupăză (nu din tei, ci din lună!), craterele lunare sunt foarte intinse, dar puţin adanci, ca şi cum meteoriţii care au izbit satelitul terestru au întalnit un blindaj foarte dur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu