Adevărata natură a spațiului. Realitățile viitorului

(C.M.: Pentru inițiați)

Cristina Sorina Moraru. Preluare de pe blogul Praf de Stele

Cele de mai jos au fost spuse de Walter Russell la hotelul Pennsylvania din New York, pe 13 mai 1939 , la convenția anuală a Asociației Electronice de Est: 

W.R.(1871-1963)

 ".. hidrogenul este cea mai abundentă substanță pe care soarele o generează în atmosfera sa exterioară și cea mai abundentă din atmosfera noastră exterioară, dincolo de douăzeci de mile ( față de Pământ). Oceanele noastre sunt depozite inepuizabile de hidrogen captat, care poate fi convertit în hidrogen activ.
Voi vorbi în seara asta despre realitatea spațiului în care se află și solidele (materia fizică) care plutesc în el. Voi vorbi și despre epoca hidrogenului, care ne bate la ușă, căci cunoașterea intimă a spațiului ne este la îndemâna; această cunoaștere ne va aduce în epoca utilizării hidrogenului, inclusiv noua noastră cosmogonie. De fapt, chiar secretele vieții și ale morții, care au stat secole departe de cunoașterea omului, vor fi aflate prin cunoașterea spațiului.

Subiectul acesta este extrem de actual, din cauza îngrijorării generației de astăzi cu privire la epuizarea rapidă a combustibilului în viitorul destul de apropiat.

Un distins om de știință a vorbit recent la modul pesimist despre ceea ce ne oferă viitorul, în acest domeniu.

Discursul meu din această seară nu este doar un răspuns mai optimist, ci și un protest general formulat împotriva teoriei universului în expansiune, elaborată de știința modernă, care s-a bazat pe interpretări greșite ale fenomenelor naturale.
Verdictul că universul se sinucide s-a născut dintr-o teorie dezechilibrată, unidirecțională, elaborată de știința modernă, în care se extrapolează cercetările asupra materiei la spațiul pe care, de fapt, nu-l cunoaștem. Dacă ar exista o cunoaștere a spațiului, teoria „universului pe moarte” și autoritatea sa în a doua lege a termodinamicii ar fi imposibile.
Distinsul nostru om de știință a spus că am ajuns aproape la sfârșitul uriașului progres în secolul trecut. 

Peste cca cincizeci de ani de acum încolo, afirmă el, vom fi la fel ca astăzi, cu doar ușoare îmbunătățiri.

Peste cincizeci de ani, sursele de petrol ale planetei vor fi epuizate; cele de cărbune vor mai dura o mie de ani, dar probabil, nu vom putea obține mai mult lucru mecanic dintr-un kg. de cărbune decât acum.
De aici și stoparea forțată progresului umanității.”

Îmi permit să-l contrazic, nu cred; există alte resurse de putere infinită care așteaptă să fie exploatate, și pe care le vom putea folosi, la costuri comparabile cu cele de astăzi, sau mai mici. 

Când petrolul și cărbunele se vor fi epuizat, vom obține energia necesară progresului nostru direct de la soare, prin utilizarea convertizoarelor solare, morilor eoliene sau generatoarelor de energie obținută din maree (mișcarea valurilor), sau chiar direct, prin arderea unor plante cu putere calorifică mare.

Dar, ce spuneți nu numai de posibilul dar chiar inevitabilul furnizor de energie infinită: HIDROGENUL, cel mai ieftin și cel mai bun combustibil ? 

Este foarte trist să auzi un om de știință atât de eminent repetând temerile înaintașilor care prevesteau că dacă toate balenele vor fi ucise, lumea va dormi noapte de noapte în întuneric, dat fiind faptul că nu va mai avea de unde procura grăsimea de balenă, care se folosea atunci la întreținerea flăcării opaițului. Azi asta pare o copilărie, dar atunci era o problemă foarte serioasă.
Tristă este lipsa de viziune a unei mari părți din lumea științei, care nu reușește să vadă în hidrogen sursa inepuizabilă a energiei în viitor. Ieftin și nepoluant, practic, inepuizabil, acest combustibil așteaptă să fie utilizat în cele mai diferite domenii.
În afara spațiul care ne înconjoară, hidrogenul formează depozite inepuizabile în oceanul planetar. 

Înainte ca balenele să fie ucise, inteligența omului ne-a dat kerosen și gaz, apoi cărbune și benzină. Înainte ca acestea să fie epuizate, inteligența umană va găsi calea exploatării hidrogenului.
Vă dați seama ce va însemna pentru omenire exploatarea acestei surse inepuizabile, care nu va impune costuri importante?  Imaginați-vă o linie de obținere a hidrogenului din apele oceanului astfel construită încât să capteze și hidrogen din atmosferă. El va putea fi depozitat în recipienți speciali, păstrați în adâncul apelor sau la suprafață, de unde, prin rețele va ajunge la uzinele și fabricile care-l vor folosi drept combustibil.

Avansând cu imaginația, probabil că nici necesitatea depozitării nu va exista, dacă energia produsă prin combustia hidrogenului va fi utilizată chiar în locul în care hidrogenul va fi obținut, urmând ca doar produsul finit (căldura sau energia luminoasă de ex.) să fie trimisă spre consumator.

Apa, aerul, hidrogenul și oxigenul sunt rezultate ale acțiunii luminii solare, ale interferenței cu întunericul în spațiului din care au izvorât.

Adevărata natură a spațiului

Cea mai mare eroare a științei este legată de spațiu. Știința se gândește la spațiu fie ca la un gol,un nimic (un vid), fie ca la o zonă umplută cu eter în care plutește ori călătorește materia fizică (particule, corpuri cerești mai mult sau mai puțin solidificate). 

Sir Oliver Lodge a încercat să găsească un obstacol, o reacție, o forță opozantă în acest eter la trecerea Pământului prin el, dar nu a găsit; prin urmare, a ajuns la concluzia că nu era nimic acolo. Fapt este că spațiul călătorește odată cu materia din el, în jurul fiecărui corp solid temperaturile fiind negative, atât de scăzute încât mișcarea n-ar mai fi posibilă. Materia plutește în spațiul infinit. Din interacțiunea dintre energie și substanță rezultă electricitatea pozitivă, pentru solide și electricitatea negativă, pentru spațiu.

Potențialitatea solidelor este inegală, și depinde de volum și de structură, în timp ce spațiul care le înconjoară reacționează față de ele proporțional, cu polaritate inversă. 

Acest fapt face posibilă condiția pentru efectuarea a ceea ce știința numește muncă (lucru mecanic), interacțiune și asta impune un potențial variabil de inter-oscilație. 

Puterea gravitației centripete dintr-o mare nebuloasă aflată în mișcare circulară este exprimată prin electricitate pozitivă; ea expulzează energia în sus, sub forma acelor bile fierbinți de foc, care atârnă în spațiul rece de cele două brațe negre ale nucleului spiralat. Gravitația, fluxul ascendent de energie și electricitatea pozitivă sunt același lucru.

La fel, cele două brațe albe de foc ale unei astfel de nebuloase derulează ceasul cosmic prin puterea centrifugă a electricității negative, pe care știința o numește energie radiantă. Brațele negre reprezintă o forță la fel de mare ca și sorii albi, deoarece materia se formează din ele. 

Prietenul nostru om de știință spune că a doua lege a termodinamicii este la fel de fermă și generalizatoare precum legea gravitației. Acest lucru nu e posibil, pentru că gravitația este un flux ascendent de energie iar adepții celei de a doua legi a termodinamicii refuză să admită posibilitatea unui echilibru egal și opus, simultan între fluxul ascendent și cel descendent al energiei. De fapt, această lege se bazează pe convingerea că energia curge doar în jos.

Toată materia iese din spațiu (se expandează) prin acțiunea electricității pozitive și este returnată (recuperată) în acel spațiu prin acțiunea electricității negative. 

Soarele alb-fierbinte provine din întunericul spațiului rece iar spațiul rece radiază din soarele fierbinte.. Materia spațiului constă din găuri înconjurate de solide corpusculare, în timp ce materia solidelor constă din mici miezuri dense înconjurate de vaste găuri de spațiu. 

Scopul soarelui fierbinte este acela de a acționa ca un creuzet în care se topește materia trimițând în spații lumina de care "Creatorul" are nevoie pentru a exprima ideea de formare a universurilor.

Scopul spațiului este să răcească materia topită, expulzată din soare; din această materie se creează diversele galaxii și sisteme planetare, mai mult sau mai puțin solidificate, prin conștiința universală și voința Creatorului (Sursei Creatoare).

Din schimbul bidirecțional între găurile spațiale și solide se vor modela corpurile materiale aproape într-un proces continuu. 

Spațiul are o structură cu forme cristaline precum a omologilor săi solizi. Fiecare pereche de solide din univers nu este separată doar de învelișul său spațial, ci este izolată de spațiu de contactul cu alte solide. Din acest motiv, este imposibil ca două particule de materie să vină în contact intim una cu cealaltă (nota C.M.: adică să desființeze spațiul dintre ele). Calea evolutivă a fiecărui grup dual de solide din univers este controlată de două focare, care mențin întregul univers în echilibru. Unul dintre aceste focare este reprezentat de densitate, iar celălalt, de vacuitate.

Echilibru absolut în natură.

Cea mai evidentă regulă (lege) care există în univers și care stă la baza cauzelor și efectelor universale este cea a Echilibrului. Cea de-a doua lege a termodinamicii vorbește însă despre  dezechilibru. Ea nu se aplică la nivel general, universal. Fiecare efect din natură se bazează pe oscilație, pe val (n.m.; flux și reflux) și asta asigură și garantează echilibrul. Nu există nimic rigid în natură, în afara valului; prin urmare, nu poate exista un ceva dezechilibrat în natură.

Întregul univers al mișcării este exprimat prin contrarii electrice pozitive și negative, care se îndepărtează una de cealaltă, în sens invers față de ceea ce prevede Legea Coulomb. 

Încărcări pozitive de electricitate prin gravitație. Ploaia căzută încarcă și încălzește pământul. Descărcările negative electricitate se produc prin radiații. 

Vaporii în urcare se descarcă și răcesc pământul. Ambele expresii sunt egale și opuse. Expansiunea nu poate depăși contracția. Fiecare este de fapt cauza celuilalt. 

Ele izvorăsc unele din altele și continuitatea lor constituie un ciclu, care ar putea fi rezumat astfel: căldura radiază, radiația se extinde, expansiunea răcește și generează frig, contractarea  generează căldură..

O nouă cosmogonie.

Timpul pe care-l mai am la dispoziție pentru această expunere nu-mi permite dezvoltarea în continuare a acestei idei, așa că voi încheia spunând că epoca hidrogenului ar putea începe într-un an sau doi (nota C.M.: ce păcat! n-a fost așa.), dacă nu va exista opoziția celor pe care-i va deranja (n.m.: magnații petrolului). 

Cu modestie spun că am ajuns să dețin cunoașterea multor secrete ale spațiului, care vor ajuta tehnologiei de utilizare a hidrogenului. Cosmogonia mea este atât de radical diferită de cea a științei moderne încât fiecare încercare de a o face cunoscută și chiar popularizată se lovește de obtuzitatea celor ale căror idei nu se potrivesc tiparelor universale ci doar conveniențelor.

Pentru ca această cunoaștere despre spațiu (și, în subsidiar, despre hidrogen) să nu se piardă, am scris o carte numită Planul cosmic. 

Una dintre cărțile scrise de W.R.

Orice om de știință care înțelege principiile stabilite în acestă carte va putea produce hidrogen, așa cum îl produce soarele și va cunoaște modul în care spațiul ne poartă și ne modelează planeta.

Există principii stabilite în acea carte care vor crea o lume nouă. Din păcate cartea nu va putea fi tipărită decât pe cheltuiala mea, deoarece editorii îmi cer referințe favorabile de la fizicienii „ortodocși”. Este ca și când i-ai cere papii să recomande călduros cărțile lui Galileo. 

Planul cosmic este despre o nouă cosmogonie, care diferă la fel de mult de acest prezent, pe cât cosmogonia coperniciană diferă de predecesorul său ptolemeic. 

Bineînțeles, „credinciosul ortodox” în „teoria universului aflat pe moarte”, nu va aproba o teorie a unui univers viu în două sensuri și echilibrat.

Oamenii de știință mă consideră un fel de interlop, un intrus  în domeniul în care ei dețin supremația de gândire; sincer, pentru asta eu nu-i învinovățesc. E greu să renunți atât de ușor la tot ceea ce te-a aureolat în „om de știință!”. 

Un sculptor ar simți același lucru pentru un fizician care crede că poate revoluționa sculptura. 

Mă proclam un mistic, un intuitiv cu o imaginație ascuțită, o persoană care nu folosește metodele de cercetare obișnuite și  recunoscute de „ laboratoarele” de cercetare, „producătoare” de noile cunoștințe.

Universul poate fi definit printr-un singur termen: LUMINOS.

Aș putea spune că „laboratorul” meu este întregul univers al Sursei Primordiale, al întregii Naturi, pe care l-am observat ca gânditor, și am găsit că este foarte simplu. 

Îl văd ca pe un întreg, cu nu la fel de multe părți separate. Pentru mine, universul este doar - LUMINĂ exprimată într-un spectru luminos cu diferite nuanțe, pe care le numim elemente ale materiei. Eu nu consider materia fizică creată diferit de energie, din elemente deosebite de lumină.  Pentru mine, diferitele exprimări materiale, materia în general, nu reprezintă altceva decât variații pe aceeași temă, născute din condițiile diferite de existență a energiei, puternic condiționată de cele două forțe electrice opuse, pe care le-au împărțit în perechi aparent opuse ale singurului loc din care au izvorât: SURSA CREATOARE.

Revenind, nu văd niciun motiv pentru care omul să nu producă hidrogen în același mod în care îl face Natura. El are toate instrumentele cu care să o facă, atunci când va cunoaște  metodelele de „fabricație” ale naturii.

 În ciuda unei complexități confuze, adevărul este simplu.

Observatorii științifici ai boabelor de nisip studiate în laboratoare sunt copleșiți de complexitatea universurilor.

Ei văd toate lucrurile ca fiind obținute prin complexități de realizare deosebite. Există prea puțini gânditori autentici în știință și cei care gândesc văd lucrurile prea complex. Permiteți-mi să vă dau un exemplu. 

Einstein a spus odată: „Se va putea înțelege cândva că materia e născută și vine din spațiu, pentru a fi din nou înghițită în el”.

Pentru mulți fizicieni, aceasta a fost o afirmație foarte liberală (hazardată; n.m.) și radicală. Dar mine mi s-a părut a fi ca și când un om, privind soarele, ar fi spus: „Se va putea arăta cândva că lumina, care întreține viața pe acest pământ, își are originea în soare”.

Aș dori să vă inoculez vouă, auditorilor, următoarea idee: suntem încă primate, abia ieșite din junglă și care abia începem să gândim”. 

Știu, mulți vor spune că, dimpotrivă, noi abia am încheiat perioada de mare progres din secolul XX.   

Eu spun că mai avem mult și că progresul secolului trecut va părea nimic în comparație cu ceea ce va urma imediat după ce vom începe să cunoaștem mai intim spațiul universal. 

 https://www.facebook.com/sorinacristina.moraru/posts/2839353866353784