Pe de altă parte, Iisus înțelegea că dacă s-ar fi ajuns la sacrificarea fiului său, pentru ca el să se salveze, aceasta nu servea cauzei căci Rabinul Șef avea numai de câștigat, iar el de pierdut:
-) mitul asupra rolului și puterilor lui Iisus, „unsul”, ar fi scăzut drastic sau chiar ar fi dispărut („un tată care, pentru a-și apăra pielea, își sacrifica propriul fiu”)
-) rolul și autoritatea Rabinului Șef ar fi crescut în fața Imperiului, căci s-ar fi scăpat de amenințarea acestui „haiduc”, care începuse să deranjeze, și care era urmat de tot mai mulți nemulțumiți, ceea ce ar fi putut duce, în final, la o revoltă generalizată împotriva romanilor.
În aceste condiții, Iisus a pus la punct un plan de salvare a fiului său (considerat unul dintre „tâlharii periculoși”, care atacaseră și „jefuiseră” cămătarii în piață) prin înlesnirea capturării sale de către garda romană sau gardienii Templului.. Această acțiune trebuia să pară un act de trădare a lui Iisus din partea unuia dintre apropiații săi, Iuda.
Prin acest act se urmărea ca reprezentanții imperiului și conducerea bisericii să creadă că Iisus nu era chiar atât de iubit de masele populare și că printre adepții lui mai existau și trădători. O asemenea concluzie era menită să încurajeze arestarea lui Iisus (evident, primul urmărit) și diminuarea temerii că o asemenea măsură (arestarea și condamnarea lui) ar fi putut provoca o revoltă de amploare.
În concluzie, conf. celor stabilite cu Iisus, Iuda a acceptat, deși cu multă reticență, să-l „trădeze” pe Iisus.
Conf. planului, s-a prezentat la Caiafa, Marele preot al Templului, pentru a-și trăda maestrul, stabilind locul și ora când era cel mai bine ca acțiunea de arestare să aibe loc, astfel încât să nu se producă dezordine și incitare la revoltă.
Gardianii Templului l-au arestat pe IESU, ducându-l la Pontius Pilat pentru a-i decide soarta. Însă Pilat, care nu-și dorea să implice Împeriul Roman, a „pasat cazul” lui Caiafa, lăsând rezolvarea și decizia în sarcina autorităților evreiești și conducerii Templului.
Dorința lui Pilat de a nu se implica se explica și prin faptul că mandatul său în țara evreiască era practic încheiat, el urmând ca în perioada imediat următoare să plece definitiv la Roma; e de înțeles deci că dorea să-și încheie misiunea fără complicații, s-o facă „cu fața curată”.
În concluzie, Pilat a refuzat orice implicare în această urâtă poveste, lăsânt totul pe seama Sanhedrinului. Dorința Rabinului Șef, Caiafa, de anihilare a rabinului rebel, Iisus, l-a să comunice urgent cu Irod, căruia i-a cerut să aprobe pedeapsa cu moartea pentru Iisus.
Ca într-un lanț al slăbiciunilor, la rândul său, Irod nu dorea să provoace nemulțumiri autorităților romane, astfel că l-a îndrumat pe Caiafa să insiste pe lângă Pilat în luarea unei decizii.
În plus, Irod avea și suspiciuni în legătură cu refuzul lui Pilat de a lua o decizie, suspectând că ar fi putut exista și posibilitatea ca acesta să-l facă pe Irod să greșescă (dacă ar fi decis, de unul singur, doar la cererea șefului Templului), pentru a avea motive să-l acuze în fața Înaltei conduceri de la Roma, de nesupunere și luarea unor măsuri represive nesăbuite, care se puteau solda cu revolte populare.
Astfel refuzat, Caifa revine la Pilat, invocând iminența unei puternice răzmerițe populare, în cazul în care acesta ar fi refuzat, și de data aceasta, să dea o decizie de executare a lui Iisus.
Sub presiune, Pilat ticluiește atunci o condiție, care, spera el, îi va fi salvatoare (în ceea ce privește neimplicarea imperiului): să se ceară poporului să facă o alegere și anume să decidă care dintre cei doi deținuți, Iisus sau Barabbas, să fie eliberat, cel neales urmând a fi executat. În sinea lui, dată fiind notorietatea de care se bucura Iisus, Pilat spera ca acesta va fi eliberat. Sub influența preoțimii (în special a lui Caiafa), populația ignorantă și necunoscătoare a situației reale, cere ca „tâlharul” Barabbas să fie eliberat.
[BAR-RABBI (s-a păstrat BARABBAS) însemnând „Fiul rabinului”; (nota C.M.: este foarte plauzibil ca mulțimii înfierbântate - mare parte din ea reprezentată de credincioși habotnici ai bisericii - cazul să-i fi fost prezentat cam în felul următor: „alegeți între un tânăr încă neformat, „luat de val”, neștiutor și indus în eroare și un tată care blasfemiază biserica și se crede dumnezeu”)
Oricum, interesul lui Caiafa era de a-și elimina „adversarul” care, prin ceea ce făcea, putea „dinamita” încrederea maselor în biserică și îi amenința direct poziția de Șef al Templului. Aceasta e probată și de dorința Rabinului Șef de a se răzbuna, căci la insistențele lui, Pilat aprobă ca, înainte de crucificare, Iisus să poată fi batjocorit și maltratat]
-) mitul asupra rolului și puterilor lui Iisus, „unsul”, ar fi scăzut drastic sau chiar ar fi dispărut („un tată care, pentru a-și apăra pielea, își sacrifica propriul fiu”)
-) rolul și autoritatea Rabinului Șef ar fi crescut în fața Imperiului, căci s-ar fi scăpat de amenințarea acestui „haiduc”, care începuse să deranjeze, și care era urmat de tot mai mulți nemulțumiți, ceea ce ar fi putut duce, în final, la o revoltă generalizată împotriva romanilor.
În aceste condiții, Iisus a pus la punct un plan de salvare a fiului său (considerat unul dintre „tâlharii periculoși”, care atacaseră și „jefuiseră” cămătarii în piață) prin înlesnirea capturării sale de către garda romană sau gardienii Templului.. Această acțiune trebuia să pară un act de trădare a lui Iisus din partea unuia dintre apropiații săi, Iuda.
Prin acest act se urmărea ca reprezentanții imperiului și conducerea bisericii să creadă că Iisus nu era chiar atât de iubit de masele populare și că printre adepții lui mai existau și trădători. O asemenea concluzie era menită să încurajeze arestarea lui Iisus (evident, primul urmărit) și diminuarea temerii că o asemenea măsură (arestarea și condamnarea lui) ar fi putut provoca o revoltă de amploare.
În concluzie, conf. celor stabilite cu Iisus, Iuda a acceptat, deși cu multă reticență, să-l „trădeze” pe Iisus.
Conf. planului, s-a prezentat la Caiafa, Marele preot al Templului, pentru a-și trăda maestrul, stabilind locul și ora când era cel mai bine ca acțiunea de arestare să aibe loc, astfel încât să nu se producă dezordine și incitare la revoltă.
Gardianii Templului l-au arestat pe IESU, ducându-l la Pontius Pilat pentru a-i decide soarta. Însă Pilat, care nu-și dorea să implice Împeriul Roman, a „pasat cazul” lui Caiafa, lăsând rezolvarea și decizia în sarcina autorităților evreiești și conducerii Templului.
Dorința lui Pilat de a nu se implica se explica și prin faptul că mandatul său în țara evreiască era practic încheiat, el urmând ca în perioada imediat următoare să plece definitiv la Roma; e de înțeles deci că dorea să-și încheie misiunea fără complicații, s-o facă „cu fața curată”.
În concluzie, Pilat a refuzat orice implicare în această urâtă poveste, lăsânt totul pe seama Sanhedrinului. Dorința Rabinului Șef, Caiafa, de anihilare a rabinului rebel, Iisus, l-a să comunice urgent cu Irod, căruia i-a cerut să aprobe pedeapsa cu moartea pentru Iisus.
Ca într-un lanț al slăbiciunilor, la rândul său, Irod nu dorea să provoace nemulțumiri autorităților romane, astfel că l-a îndrumat pe Caiafa să insiste pe lângă Pilat în luarea unei decizii.
În plus, Irod avea și suspiciuni în legătură cu refuzul lui Pilat de a lua o decizie, suspectând că ar fi putut exista și posibilitatea ca acesta să-l facă pe Irod să greșescă (dacă ar fi decis, de unul singur, doar la cererea șefului Templului), pentru a avea motive să-l acuze în fața Înaltei conduceri de la Roma, de nesupunere și luarea unor măsuri represive nesăbuite, care se puteau solda cu revolte populare.
Astfel refuzat, Caifa revine la Pilat, invocând iminența unei puternice răzmerițe populare, în cazul în care acesta ar fi refuzat, și de data aceasta, să dea o decizie de executare a lui Iisus.
Sub presiune, Pilat ticluiește atunci o condiție, care, spera el, îi va fi salvatoare (în ceea ce privește neimplicarea imperiului): să se ceară poporului să facă o alegere și anume să decidă care dintre cei doi deținuți, Iisus sau Barabbas, să fie eliberat, cel neales urmând a fi executat. În sinea lui, dată fiind notorietatea de care se bucura Iisus, Pilat spera ca acesta va fi eliberat. Sub influența preoțimii (în special a lui Caiafa), populația ignorantă și necunoscătoare a situației reale, cere ca „tâlharul” Barabbas să fie eliberat.
[BAR-RABBI (s-a păstrat BARABBAS) însemnând „Fiul rabinului”; (nota C.M.: este foarte plauzibil ca mulțimii înfierbântate - mare parte din ea reprezentată de credincioși habotnici ai bisericii - cazul să-i fi fost prezentat cam în felul următor: „alegeți între un tânăr încă neformat, „luat de val”, neștiutor și indus în eroare și un tată care blasfemiază biserica și se crede dumnezeu”)
Oricum, interesul lui Caiafa era de a-și elimina „adversarul” care, prin ceea ce făcea, putea „dinamita” încrederea maselor în biserică și îi amenința direct poziția de Șef al Templului. Aceasta e probată și de dorința Rabinului Șef de a se răzbuna, căci la insistențele lui, Pilat aprobă ca, înainte de crucificare, Iisus să poată fi batjocorit și maltratat]
Experiența avută în Extremul Orient i-a fost salvatoare lui Iisus care, în mare taină, și-a înscenat moartea.
Iată cum: el aflase despre proprietățile multor plante medicinale. Cu suficient timp înainte, cu ajutorul lui Iosif din Arimateea, Iisus și-a alcătuit un plan prin care să învingă moartea. Practic el cunoștea cam cum se vor derula evenimentele, în ceea ce privește condamnarea și „moartea” sa.
Cunoștea că o anumită plantă, dacă era ingerată la momentul potrivit și într-o anumită doză, putea produce o moarte aparentă celui care bea un ceai din acea plantă.
Dozarea potrivită avea efecte atât asupra profunzimii stărilor de aparentă moarte dar și asupra duratei acestei stări cataleptice. El înțelegea că reușita unui asemenea plan, destul de riscant, totuși, ar avea și o puternică influență asupra populației, în ceea ce privește învierea prin „puterea lui Dumnezeu”, a unei ființe umane și o certificare a faptului că el era „fiul lui dumnezeu”.
Să continuăm:
Supus unor suplicii dureroase și umilitoare, IESU este dus pe dealul Golgota și răstignit.
Însă, conform planului, cu câteva ore înainte, discipolul Iosif mituise paznicii-călăi, care, în mod tradițional, printre altele, aveau și sarcina să zdrobească picioarele crucificatului, pentru ca astfel, osânditul să nu-și poată susține greutatea corpului. Acest lucru nu se face în cazul lui IESU (Iisus) !
Unul dintre paznicii-călăi, și el mituit, avea pregătit un buret muiat într-o substanță cu care, când răstignitul cerea apă, înainte de a muri, i se vor atinge buzele. Buretul era îmbibat cu acea substantă care producea catalepsia, atunci când ajungea în corp, prin respirație sau ingerare.
Un soldat înfige în baioneta armei buretele îmbibat cu „apă” (substanța care anestezia) și atinge buzele condamnatului. Se spune că, în acel moment, celor din apropiere le vine un miros ca de oțet. IESU „soarbe cu lăcomie” și, în câteva momente, îi „cade”capul.. Este inconștient, dar întreaga asistență îl crede mort.
În timpul macabrului proces al crucificării, un paznic (care nu fusese mituit și nu cunoștea înțelegerea) înțeapă trupul răstignitului, pentru a se convinge că este mort. Toți văd că din rana făcută cu vârful lancei ieșea sânge (certitudine a faptului că inima nu încetase să funcționeze).
Se crease însă o situație limită, critică și neprevăzută, care-i putea fi fatală rănitului, dacă rana ar fi fost profundă. Asta l-a determinat pe Iosif să solicite urgent paznicilor „cadavrul”, cu toate că tradiția ebraică interzicea oricui să atingă un trup mort, chiar și celor din familia decedatului.
Iosif știa că IESU era încă în viață și că, de fapt, nu se încălca nicio lege, dar n-o putea spune. El înțelegea și faptul că era vital să ia trupul lui Iisus și să-l „îngroape ”, pentru a-i salva viața în secret.
Reușește să obțină „cadavrul” pe care-l „îngroapă” într-o peșteră dintr-o grădină apropiată, care-i aparțina. La reușita lui a contribuit în primul rând temerea autorităților că lumea va începe să conștienizeze fapta și că s-ar putea revolta; de fapt mulți dintre cei prezenți la crucuficare parcă se trezesc din „euforia” criucificării și încep să înțeleagă pe cine au omorât.
Cu un bolovan mare, intrarea în peșteră (grotă) este acoperită. Din timp însă, acolo aștepta ascuns un medic care îi dă lui Iisus primele îngrijiri și îi administrează antidotul la anestezie.
Din fericire, rana făcută de lance nu era mortală rar rănitul trebuia urgent mutat într-o locație sigură, unde putea fi tratat și vindecat.
Sub acoperirea întunericului, IESU este scos din peșteră astfel că a doua zi dimineața peștera era găsită goală.
Se năștea astfel legenda unui Fiu al lui Dumnezeu înviat „din morți” .
Convins că Iisus este acum în siguranță, Iosif pleacă să-i protejeze și familia. În mare viteză, el aranjase ca Maria Magdalena și copiii să plece cu o barcă de mărfuri, închiriată. El îi va însoți.
În timp ce barca pleaca, IESU se afla deja pe drum spre noua locație, unde va fi tratat și se va vindeca. Toată familia era în siguranță.
Iosif și familia „mortului”se îndreaptă spre țărmurile sudice ale unui ținut care va deveni cunoscut sub numele de Franța.
Acolo urmau să mai vină și alți câțiva evrei devotați familiei lui Iisus, unde vor forma o colonie.
Cunoștea că o anumită plantă, dacă era ingerată la momentul potrivit și într-o anumită doză, putea produce o moarte aparentă celui care bea un ceai din acea plantă.
Dozarea potrivită avea efecte atât asupra profunzimii stărilor de aparentă moarte dar și asupra duratei acestei stări cataleptice. El înțelegea că reușita unui asemenea plan, destul de riscant, totuși, ar avea și o puternică influență asupra populației, în ceea ce privește învierea prin „puterea lui Dumnezeu”, a unei ființe umane și o certificare a faptului că el era „fiul lui dumnezeu”.
Să continuăm:
Supus unor suplicii dureroase și umilitoare, IESU este dus pe dealul Golgota și răstignit.
Însă, conform planului, cu câteva ore înainte, discipolul Iosif mituise paznicii-călăi, care, în mod tradițional, printre altele, aveau și sarcina să zdrobească picioarele crucificatului, pentru ca astfel, osânditul să nu-și poată susține greutatea corpului. Acest lucru nu se face în cazul lui IESU (Iisus) !
Unul dintre paznicii-călăi, și el mituit, avea pregătit un buret muiat într-o substanță cu care, când răstignitul cerea apă, înainte de a muri, i se vor atinge buzele. Buretul era îmbibat cu acea substantă care producea catalepsia, atunci când ajungea în corp, prin respirație sau ingerare.
Un soldat înfige în baioneta armei buretele îmbibat cu „apă” (substanța care anestezia) și atinge buzele condamnatului. Se spune că, în acel moment, celor din apropiere le vine un miros ca de oțet. IESU „soarbe cu lăcomie” și, în câteva momente, îi „cade”capul.. Este inconștient, dar întreaga asistență îl crede mort.
În timpul macabrului proces al crucificării, un paznic (care nu fusese mituit și nu cunoștea înțelegerea) înțeapă trupul răstignitului, pentru a se convinge că este mort. Toți văd că din rana făcută cu vârful lancei ieșea sânge (certitudine a faptului că inima nu încetase să funcționeze).
Se crease însă o situație limită, critică și neprevăzută, care-i putea fi fatală rănitului, dacă rana ar fi fost profundă. Asta l-a determinat pe Iosif să solicite urgent paznicilor „cadavrul”, cu toate că tradiția ebraică interzicea oricui să atingă un trup mort, chiar și celor din familia decedatului.
Iosif știa că IESU era încă în viață și că, de fapt, nu se încălca nicio lege, dar n-o putea spune. El înțelegea și faptul că era vital să ia trupul lui Iisus și să-l „îngroape ”, pentru a-i salva viața în secret.
Reușește să obțină „cadavrul” pe care-l „îngroapă” într-o peșteră dintr-o grădină apropiată, care-i aparțina. La reușita lui a contribuit în primul rând temerea autorităților că lumea va începe să conștienizeze fapta și că s-ar putea revolta; de fapt mulți dintre cei prezenți la crucuficare parcă se trezesc din „euforia” criucificării și încep să înțeleagă pe cine au omorât.
Cu un bolovan mare, intrarea în peșteră (grotă) este acoperită. Din timp însă, acolo aștepta ascuns un medic care îi dă lui Iisus primele îngrijiri și îi administrează antidotul la anestezie.
Din fericire, rana făcută de lance nu era mortală rar rănitul trebuia urgent mutat într-o locație sigură, unde putea fi tratat și vindecat.
Sub acoperirea întunericului, IESU este scos din peșteră astfel că a doua zi dimineața peștera era găsită goală.
Se năștea astfel legenda unui Fiu al lui Dumnezeu înviat „din morți” .
Convins că Iisus este acum în siguranță, Iosif pleacă să-i protejeze și familia. În mare viteză, el aranjase ca Maria Magdalena și copiii să plece cu o barcă de mărfuri, închiriată. El îi va însoți.
În timp ce barca pleaca, IESU se afla deja pe drum spre noua locație, unde va fi tratat și se va vindeca. Toată familia era în siguranță.
Iosif și familia „mortului”se îndreaptă spre țărmurile sudice ale unui ținut care va deveni cunoscut sub numele de Franța.
Acolo urmau să mai vină și alți câțiva evrei devotați familiei lui Iisus, unde vor forma o colonie.
Cel care crezuse că va ocupa Tronul Pământului urma să trăiască restul vieții, până la moartea corpului fizic, în Estul Îndepărtat al planetei.
Sângele lui Iesu (Iisus) însă s-a transmis mai departe prin copiii săi care au trăit alături sau în apropierea mamei lor, Maria Magdalena.
Șopârlele (reptilienii) încă nu cuceriseră Pământul dar conceptul de „DUMNEZEU Omnipotent și Omniprezent” prinde rădăcini și devine de necontestat.
Manipularea minților și reprogramarea omenirii vor continua prin tot ce s-a scris în cărțile bisericești.
Nimic nu se schimbase.
RăspundețiȘtergereSunteți siguri că pe cruce a murit lisus Fiul Lui Dumnezeu?!
https://extraterestriiprintrenoi.wordpress.com/2019/12/13/cap-32-sunteti-siguri-ca-pe-cruce-a-murit-isus-fiul-lui-dumne-zeu/
PERPECTIVA ANDROMEDA ÎN PROBLEME BIBLICE UMANE
ENIGMA " MESIA "
IISUS A SUPRAVIEȚUIT RĂSTIGNIRII ÎN CORP FIZIC
În ceea ce privește „scenariul salvatorului”, mi s-a spus că a fost pus în sistemele noastre de credințe pentru a ne îndepărta puterea . Acum, acest lucru este delicat, așa că voi împărtăși doar cu voi ceea ce mi-au spus. , O să „intru” cu Noul Testament și îmi cer scuze. Din nou, nu încerc să jignesc pe cineva, pur și simplu împărtășesc informațiile pe care mi le-au oferit. Aceasta este perspectiva lor.
Ființa pe care o cunoaștem ca Isus a trăit de fapt . A fost răstignitPrin palme. Dar, potrivit andromedanilor, el nu a murit, ci a trăit tot restul vieții sale și a murit în anul 64 d.Hr., în Massada. Acum, nu știu despre toate astea - nu am fost acolo. Ei mai spun că cea mai recentă versiune a Evangheliilor și Epistolelor a fost tradusă de Euphilius , episcop catolic, și că cărțile originale, în forma lor originală, sunt la Universitatea din Upsal și că sunt numite Codex Argentinus .
Bibliotecapleyade.net