Abia astăzi au ajuns medicii la aceeași concluzie: Arsenie Boca despre pericolele cărnii, cum îi certa pe oameni că nu postesc

Cine nu se leapădă de carne va fi încolţit de mânie şi desfrânare. Războiul stomacului însă e primul război pe care l-a pierdut omul şi prima biruinţă a diavolului. Şi cu el nădăjduieşte să-i câştige şi pe oameni şi să-i desfacă de Dumnezeu. Şi să ştiţi că, dacă oamenii nu vor fi cumpătați, diavolul va birui.


Iată de ce strigăm, s-audă toţi: ’napoi la post, căci fără de post ne merge rău! Şi iată cât de rău: cine nu se leapădă de carne şi de grăsime repede va fi-ncolţit de mânie şi de desfrânare, celelalte două laturi ale lăcomiei stomacului. Să vedeţi cum: mâncarea de carne (şi mai ales mâncată împinşi de poftă) ca să se asimileze în sânge are nevoie de fiere, care este veninul nostru. Fierea topeşte carnea şi grăsimea întocmai cum topeşte soda slănina, când fac femeile săpun. Fierea este o otravă tare. Dacă sporeşte mâncarea de carne, sporeşte şi otrava cu care este necesar să fie topită. Şi-atâta sporeşte, încât nu mai încape în vezica ficatului şi atunci simţi dureri la capătul pieptului, căci vezica stă să crape de plină. Fierea ce nu încape umblă prin sânge de sus în jos fără rost şi, otravă cum e, atacă nervii, îi slăbeşte.

De aici vine nerăbdarea, de aici vine nervozitatea, de aici mânia, din fierea care atacă nervii. Aici e cheia: de ce se supără unii aşa de uşor din nimicuri, din fleacuri, să moară de supărare? Pentru că le este plin sângele de fiere şi li se rup telefoanele – că aşa le zic la nervi – şi cea mai uşoară vorbă îi aprinde şi-i chinuie grozav şi ei la rândul lor îi chinuie pe alţii. Deschideţi uşa, ca să audă şi cei de afară! Deschideţi-o bine.

Dar deschideţi şi voi toţi uşile sufletelor voastre, ca să intre duhul luminii, ca să auziţi şi să nu vă aflaţi numai auzitori, ci şi împlinitori! Postul aduce însănătoşire. În mâncarea de carne mai sunt şi alte primejdii, o mulţime de otrăvuri care încă dărâmă casa de pe noi. Acelea aduc: bolile de inimă, durerile de rărunchi, de ficat şi altele. Toate se tămăduiesc de la sine înlăturând pricina care le-a adus, curăţind sângele prin post. Căci toate bolile sunt cu putinţă dacă sângele este otrăvit. Vrei să te însănătoşeşti, fă calea întoarsă. Deci luaţi aminte la ce mâncaţi, căci uite aşa pedepseşte Dumnezeu nesocotirea postului cu boli, şi încă unele fără leac, cum de pildă e cancerul.



Paralizia sau slăbănogirea unei jumătăţi de trup tot din nesocotirea postului se trage. De obicei cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Ea poate fi moştenire. Şi-atunci, dacă simţi această pornire, ai putea-o ocoli sau stinge postind foarte mult. Nesătuii de avere şi-au făcut socoteala greşită, zicând că dacă postesc nu mai pot alerga şi lucra. Ei au crezut sfatul viclean al dracului iubirii de avere, deci au făcut o socoteală greşită înaintea lui Dumnezeu.

De aceea, toţi harnicii să ia aminte şi să ţină post, ca nu cumva după multă alergătură deşartă să vină o vreme în care să fie obligaţi să stea la pat tot restul vieţii. Dar şi aceasta de li s-ar petrece, tot milă de la Dumnezeu să o socotească, deoarece le dă prilej de a cumpăni şi de a-şi cunoaşte greşeala. Căci Dumnezeu nu pedepseşte spre moarte, ci spre întoarcere. Căci trupul nu plăteşte nimic când din el scoţi unealtă rea. Sfinţii au scos cu totul altceva: sfeşnic al Duhului Sfânt.
Prin urmare, cine nu păzeşte postul i se va aprinde în gură para mâniei, de unde începe toată vrajba, iar în trupul lui vor încolţi boli peste boli.
Părintele Arsenie Boca

-) yogaesoteric, din 25 ianuarie 2020
-) https://www.realitatea.net/stiri/actual/parintele-arsenie-boca-despre-post-trebuie-sa-fie-si-infranare-trupeasca-pentru-soti_5dcc91c1406af85273cbea5b
=================================
Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca Despre părinţi şi copii.
 
Material extras din cartea „Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca. Tinerii, familia şi copii născuţi în lanţuri”, Editura Pelerinul, Iaşi
Iisus vorbea într-o casă, poate în Capernaum. Iar bărbaţii, femeile, toţi nevoiţii de odihnă şi mângâiere, umpluseră casa şi-L împresurau de-aproape, se uitau la El cum te uiţi la părintele pe care l-ai regăsit, la fratele care s-a făcut bine, la binefăcătorul care mântuie.

Atâta erau de înfometaţi de cuvântul Său acei bărbaţi şi acele femei, că Iisus şi prietenii Săi nu aveau parte nici măcar să înghită o înghiţitură. Vorbea de multă vreme şi aceia ar fi dorit să mai vorbească, până noaptea, fără întrerupere, fără a se odihni o clipă. De-atâta vreme-L adăstau.

Părinţii şi mamele lor adăstaseră în josnică pângărire şi dobitocească încrucişare de braţe, mii de ani. Ei înşişi de prea multă vreme adăstau, în ceaţa tâmpă a unui dor nelămurit. Cu toţii oftaseră noapte de noapte după o dâră de lumină, după o făgăduială de fericire, după un cuvânt de iubire. Iar acum îl vedeau în faţă pe Cel ce împărţea răsplăţile îndelungatelor aşteptări. Şi le cereau fără alte amânări.

Acei bărbaţi şi acele femei stăteau în jurul lui Iisus, nerăbdători ca nişte creditori cu drepturi, care, în sfârşit, puseseră mâna pe dumnezeiescul lor datornic – veşnic aşteptat – să-şi ceară partea până la cel din urmă ban.

N-aveau decât să se lipsească de mâncare – veacuri după veacuri părinţii lor trebuit-au să se lipsească de pâinea adevărului, ani după ani ei înşişi nu-şi putuseră potoli foamea cu pâinea nădejdii.

Iisus, aşadar, le vorbeşte de una oamenilor care au ticsit casa. Rosteşte iarăşi cele mai ademenitoare imagini ale inspiraţiei Sale, povesteşte noutăţile cele mai nedezminţite despre Împărăţia Cerurilor, Se uită la ei cu acei ochi plini de invocaţie, Se coboară în inima sufletelor, coboară de cu zori în ţarcul neguros al caselor.

Oricare dintre noi şi-ar da zilele ce-i mai rămân ca să fie privit de acei ochi, ca să cate o clipă, să asculte o singură dată glasu-I cotropitor ce se schimbă-n melodioasă armonie, graiul acela smerit.

Acei oameni care au răposat, acele sărmane femei, acei nemernici care-s pulbere azi în văzduhul pustiului ori noroi sub copitele cămilelor, acei bărbaţi şi acele femei pe care nimeni nu îi pizmuia, atâta vreme cât pizmă poate fi după o moarte atât de îndelungată şi învăluită în ceaţa depărtării, acei bărbaţi şi acele femei îi auzeau glasul, îi vedeau ochii.

Dar iată un zgomot, larmă pe la uşa casei. Careva dă să intre. Unul din cei de faţă îi spune lui Iisus: „Mama Ta, fraţii şi surorile Tale au venit să Te caute.” Dar Iisus stă locului: „Cine-i mama? Cine-s fraţii?” Şi rotindu-Şi ochii deasupra celor ce-i stăteau în preajmă, le zice: „Iată mama şi fraţii, oricare dintre voi va împlini voinţa Domnului, Mi-e frate, Mi-e soră, Mi-e mamă. Întreaga-Mi familie aici îmi este. Alta n-am. Legăturile de sânge n-au preţ când nu-s consfinţite în suflet. Tatăl Meu e Părintele care Mă face asemenea Lui, în desăvârşirea binelui. Fraţii îmi sunt sărmanii ce-au plâns, surorile - femeile ce-au împărtăşit iubirile pentru Iubire.” Prin aceste cuvinte nu înţelegea să Se lepede de îndurerata Fecioară, din al cărei pântece Se născuse, ci voia să spună că ziua surghiunului voit de bunăvoie, nu mai ţinea de mica familie din Nazaret; era pe dea-ntregul al menirii Sale de Mântuitor al marii familii omeneşti.

Filiaţia duhovnicească în noua iconomie a mântuirii întrece şi lasă în urmă simpla filiaţie trupească. Dacă vine cineva la Mine şi nu-l urăşte pe tatăl său, pe mama sa, nevasta, copiii, fraţii şi surorile, până chiar şi propria-i viaţă, nu-mi poate fi ucenic. Iubirea lăuntrică va să fie pusă mai prejos de iubirea obştească. Eşti ţinut să alegi între vechile legături de dragoste ale omului vechi şi singura iubire a omului nou.
 
 Familia se va stinge atunci când oamenii, în viaţa cerească, vor fi mai mult decât oameni. Acum familia e o piedică pentru cel ce-i ajută pe ceilalţi să intre în Rai. „Să nu chemaţi vouă tată pe pământ, că unul este Tatăl vostru, Cel din ceruri” (Matei 32,9). Cel ce-şi va părăsi familia, fi-va răsplătit în nesaţ. „Adevăr vă grăiesc vouă, că nimeni nu este care şi-a lăsat casă, nevastă, fraţi, părinţi, copii din dragostea pentru împărăţia lui Dumnezeu, care să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta şi în veacul ce va să vină viaţă veşnică” (Luca 18, 29-30).

Tatăl Cel din ceruri e vrednic de încredere, fraţii voştri din împărăţie sunt vrednici de încredere, dar părinţii şi fraţii de pe pământ pot să fie ucigaşii voştri: „veţi fi vânduţi până şi de părinţi şi de fraţi şi de rude şi de prieteni, şi vă vor omorî pe mulţi dintre voi şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Luca 21,16-17).

Cu toate acestea, măcar părinţii s-ar cuveni să fie credincioşi. Căci, după Iisus, părinţii au cu mult mai mari îndatoriri faţă de copii, decât au copiii faţă de părinţi. Străvechea Lege nu-i cunoaşte decât pe cei dintâi: Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta. Copiii sunt avuţia celui ce i-a făcut. Viaţa pe acele timpuri pare atât de frumoasă şi de preţ că nu vor fi în stare niciodată să se plătească de datorie. Vor trebui să fie mereu robi, veşnic robi. Nu au a trăi decât pentru bătrân, la poruncile bătrânului.

Şi aici, dumnezeiescul geniu al Răsturnătorului vede ce le lipseşte străbunilor. Părinţii trebuie să dea fără zgârcenie, fără răgaz – să dea. Chiar dacă copiii sunt răi, chiar dacă-l părăsesc pe părinte, chiar dacă nu-s vrednici de nimic, după chibzuinţa măruntei înţelepciuni a lumii, Tatăl Nostru e jumătate o rugăciune a copiilor către Părinte. E rugăciunea şi cererea pe care orice copil i-ar putea-o face tatălui său.
Iar părinţii chiar dacă dau tot, pot fi părinţi. Dacă fiii se lasă de ei spre a se arunca în vâltoarea vieţii desfrânate, trebuie să fie iertaţi de îndată ce se întorc, precum iertat a fost fiul risipitor din parabolă. Dacă îşi lasă părinţii spre a căuta o viaţă mai înaltă şi mai desăvârşită – cum sunt cei ce se îndreaptă pe căile împărăţiei – fi-vor răsplătiţi înmiit, în această viaţă şi în cea de-a doua.

 
Dar părinţii, oricum ar fi, sunt datornici, groaznica răspundere pe care şi-au luat-o dând viaţă unor făpturi noi, va să fie împlinită. Asemenea singurului Tată din ceruri, sunt ţinuţi să le dea celor ce cer şi celor ce tac, celor vrednici şi celor nevrednici, celor ce stau la masa casei şi celor ce hoinăresc prin lume, celor buni şi celor răi, celor dintâi ca şi celor de pe urmă. Nu le este îngăduit să se dea înapoi nici din faţa copiilor ce fug de ei şi îi lovesc, din faţa copiilor ce se leapădă de dânşii.

„Pe care dintre voi l-ar lăsa inima să-i dea copilului său o piatră când cere pâine?” Cine nu-i va da atunci copilului care se îndepărtează fără să ceară nimic, cel mai mare dar: iubirea care nu aşteaptă răsplata iubirii?
Totuşi sunt fii ai Fiului Omului, dar nimeni nu-I putea spune tată după legea firii şi a cărnii.

Poate singura bucurie ce nu dezamăgeşte dintre dezamăgitoarele bucurii ale oamenilor, e aceea de a ţine la piept ori pe genunchi un copilaş îmbujorat la faţă de un sânge care să fie al tău, care să-ţi zâmbească cu cea dintâi străfulgerare a ochilor, care să-ţi îngâne numele, să te facă să mai descoperi o dată duioşia pierdută a celei dintâi pruncii. Să simţi lipită de pielea îmbătrânită, întărită de vânturi şi arşiţă, o carne nouă, moale şi născândă, sub care sângele parcă ar păstra încă ceva din dulceaţa laptelui, o carne plămădită parcă din petale calde şi vii, să simţi că astă carne-i a ta, făcută-n carnea femeii tale, hrănită cu laptele sânilor ei, să iscodeşti ivirea înceată a sufletului în această carne care-i a ta, care-i a aceleia a ta, să fii singurul tată al acestei singure făpturi, al acestei flori ce-i gata să se învolte-n lumina lumii, să te recunoşti în ea, să-ţi descoperi ochii aceia miraţi, să-ţi auzi iarăşi glasul în frageda-i gură, să copilăreşti din nou pentru acest copilaş, pentru a fi vrednic de el, pentru a-i fi mai aproape, să te faci mai mic, mai bun, mai curat, uitând toţi anii ce te-au apropiat tăcuţi de moarte, să uiţi trufia bărbăţiei, făloşia înţelepciunii, cele dintâi brăzdături ale feţei, ispăşirile, pângăririle, josniciile vieţii, şi să redobândeşti fecioria lângă acea feciorie, senin lângă acea seninătate, bun de o bunătate pe care n-ai mai cunoscut-o niciodată, să fii, cu un cuvânt, părintele unui copil al tău, care creşte zi de zi în patul tău, în casa ta, în braţele nevestei tale, e fără îndoială cea mai mare desfătare omenească din care îi sunt date omului cu sufletul încătuşat în măduva tinei.

Iisus simţea înclinarea pentru copii ca şi pentru păcătoşi. Spirit absolut, nu-I plăceau decât extremele. Nevinovăţia şi căderea erau pentru El arvunele mântuirii. Nevinovăţia, pentru că n-are nevoie să fie curăţită; josnicia, pentru care se simţea mai cotropitoare nevoia de a se curăţi. În primejdie sunt oamenii de mijloc: cei jumătate stricaţi şi jumătate neatinşi; oamenii ciumaţi pe dinăuntru şi care vor să pară neîntinaţi şi buni la Dumnezeu; cei ce şi-au pierdut odată cu copilăria curăţenia din născare şi nu simt încă mirosul greu al lăuntricei lor putreziri.

Iisus îi iubea cu duioşie pe copii şi cu milă pe ucigaşi, cu duioşie pe cei curaţi şi cu milă pe cei ce nu pot zăbovi să se cureţe. Mâna-I stăruia cu voioşie pe părul afânat al pruncului desprins de la sân şi nu dădea în lături părul prostituatei, îmbibat cu mirodenii. Ieşea în calea păcătoşilor, deoarece ei n-aveau întotdeauna tăria să-I iasă în cale, dar îi chema la Sine pe copii, deoarece copiii îl simt pe cel ce-i îndrăgeşte şi dau fuga la el cu bucurie.

Mamele-I întindeau pruncii să-i atingă. Ucenicii, cu obişnuita lor nătângie, le ţineau de rău, iar Iisus, Care vedea acestea, a trebuit să-i dojenească. „Lăsaţi copiii în pace şi nu-i opriţi să vină la Mine, căci a lor e împărăţia Cerurilor, şi adevărat grăiesc: fiecare dintre voi care nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu ca un copil – nu va mai intra într-însa.”

Ucenicii, oameni în toată puterea cuvântului, mândri de puterea lor de oameni cu trecere şi de slujitori ai Stăpânului de mâine, nu pricepeau cum de-I venea învăţătorului să-Şi piardă vremea cu nişte copii ce abia-abia începeau să lege cuvintele şi nici nu puteau înţelege încă tâlcul vorbelor celor vârstnici. Dar Iisus, punând în mijlocul lor pe unul dintre aceşti copii, îi ţinu de rău: „Adevăr grăiesc vouă, că de nu vă veţi schimba şi să vă faceţi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia Cerurilor. Că cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela mare este întru împărăţia Cerurilor şi cine va primi un prunc ca acesta întru numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul din aceşti copilaşi care cred întru Mine, mai de folos i-ar fi lui ca să-i spânzure o piatră de moară de gât şi să se înece în adâncul mării” (Matei 18, 3-6).

Şi aici răsturnarea valorilor e totală. După străvechea Lege, copilul era acela care trebuia să-i poarte respect omului mare, să-l cinstească pe bătrân. Cel mic era ţinut să-l ia pe cel mare drept pildă, desăvârşirea era lăsată pe seama vârstei coapte sau mai degrabă pe seama bătrâneţii. Copilul era respectat numai într-atât cât păstra în el nădejdea unei viitoare bărbăţii. Iisus răstoarnă Legea, cei mari să ia pildă de la cei mici, vârstnicii trebuie să se întoarcă iarăşi în copilărie, părinţii să se poarte cum se poartă copiii, în lumea aceea în care avea trecere puterea, în care se bucura de faimă doar maşterul îmbogăţirii şi al obijduirii, copilul mai-mai că nu era om. În noua lume propovăduită de Hristos, în care vor domni doar castitatea încrezătoare şi drăgălăşia nevinovăţiei, copiii sunt icoana fericirilor de mâine. Copilul, care până atunci părea om „neîntreg”, e mai desăvârşit ca bărbatul. Bărbatul, care crede că a ajuns la deplinătatea vârstei şi a sufletului său, va să se întoarcă înapoi, să se despoaie de nărăvita-i bătrâneţe şi să se-ntoarcă iarăşi la anii copilăriei. Din călăuzitor ajunge călăuzit, de la locul dintâi coboară iarăşi la cel din urmă.
Iisus, întrucât îl privea pe El, îşi dezvăluia făţiş copilăria şi Se mărturisea fără pic de sfială asemenea copiilor ce-I ieşeau în cale: „Oricare dintre voi întinde mâna unui copilaş ca acesta, Mie Mi-o întinde.” Sfântul, săracul, poetul se înfăţişează sub această nouă întruchipare – care le întruchipează pe toate: copilul, curat şi neîntinat ca sfântul, gol şi nevoiaş ca săracul, uimit şi îndrăgostit ca poetul.  
Iisus nu-i iubeşte pe copii numai ca modele ne-ştiutoare ale candidaţilor la desăvârşirea împărăţiei, dar şi ca adevăraţii mijlocitori ai adevărului. Neştiinţa lor e mai luminată decât învăţul învăţaţilor; nevinovăţia lor e mai puternică decât înţelepciunea ce se răsfrânge în vorbele întreţesute de raţionamente. Numai oglinda netedă poate primi răsfrângerile revelaţiei. „Mulţumescu-ţi Ţie, Părinte- strigă într-o zi – Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pe ele pruncilor” (Matei 11,25). Celor pricepuţi le strică însăşi învăţătura lor, deoarece socotesc că ştiu totul. Pe cei înţelepţi îi încurcă însăşi înţelepciunea lor, deoarece nu-s în stare să descopere altă lumină, afară de lumina minţii. Numai cei neştiutori pricep nepriceperea, nevinovaţii - nevinovăţia, îndrăgostiţii – dragostea.
Revelaţia lui Iisus, dezvăluită numai în faţa sufletelor feciorelnice, stă în umilire, în purificare, în milă. Şi omul crescând se strică, se trufeşte deprinde păcătoasa desfătare a urii. Se depărtează zilnic de Rai, e din ce în ce mai neînstare să-l găsească. Se simte bine în treptata-i coborâre, se făleşte cu netrebnica-i ştiinţă ce ascunde singurul adevăr de care ar avea nevoie.
Ca să descopere iarăşi Raiul cel nou, împărăţia nevinovăţiei şi a iubirii, omul vârstnic e nevoit să se regăsească copil; copilul prin harul naşterii e de la început aşa cum vor trebui să fie vârstnicii, după cumplite strădanii.

Iisus caută, da, tovărăşia bărbaţilor şi a femeilor, a păcătoşilor şi a păcătoaselor, dar Se simte a fi în mijlocul adevăraţilor Săi fraţi, numai când mângâie capul copiilor, pe care femeile galileene I-l întind lui Iisus ca pe o ofrandă.

Iată remediile naturale minune cu care părintele Arsenie Boca vindeca boli grele

Eram cu Părintele Arsenie şi l-am întrebat:
– Ce să facem Părinte, că acum este foarte rău.
Părintele zice:
– Va veni şi mai rău.
– Parcă toate sunt otrăvite. Nici nu ne mai vine să mâncăm.
– Mă, faceţi semnul sfintei cruci pe tot ce mâncaţi: apă, ceai, prăjitură, fructe, băutură, mâncare, pâine. De ar fi dat chiar şi cu otrava, sfânta cruce anulează tot ce este otrăvit.
Maria Matronea, Sibiu


***
O femeie avea pietre la fiere şi a mers la părintele Arsenie. Era programată pentru operaţie însă părintele i-a spus „Mă, nu te du la nicio operaţie; tu fă ce-ţi spun eu. Când te duci acasă, să te duci să îţi cumperi şi să îţi faci ceai de limba cerbului cu coajă de portocală, dar neîndulcit. Bea aşa timp de câteva luni, 2-3 luni, bea aşa în loc de apă şi apoi du-te la control.” Ceaiul acesta zdrobeşte pietrele şi le transformă în nisip. O piatră localizată la fiere nu se poate elimina decât zdrobită şi cu acest ceai se zdrobeşte pe cale naturală. Să aplice toţi care au probleme cu fierea şi să vadă cum se vor simţi.

(Limba cerbului, leacul recomandat de Arsenie Boca pentru eliminarea pietrelor la fiere

Limba cerbului (năvalnic)

Este o varietate de feriga al cărui nume stiintific e Phyllitis scolopendrium. Se foloseste intotdeauna planta verde, nu uscata. Avantajul e ca aceasta ramane verde tot anul, dar concentratia maxima de substante benefice o are in lunile de vara.

 Se toaca marunt frunzele de limba cerbului si se pun impreuna cu coji de portocala intr-un tifon curat, care se leaga. Acest pachet se pune intr-un vas si se toarna apa fiarta. Se acopera si se lasa la infuzat 5-7 minute, apoi se scoate tifonul cu plante si se bea caldut, cu inghituri mici. Se bea ceaiul timp de 2-3 luni, dimineata si seara.
Inainte de a urma un tratament cu limba cerbului, vorbiti cu medicul de familie, deoarece contine tiaminaze, care distrug vitamina B1 din organism.
 https://www.realitatea.net/stiri/actual/limba-cerbului-leacul-recomandat-de-arsenie-boca-pentru-eliminarea-pietrelor-la-fiere_5dcc9225406af85273d351bb)

 ***
Părintele cunoştea medicina şi de multe ori ne spunea că transpirăm din cauză că nu ne funcţionează bine rinichii. Îi spuneam că îmi cade părul, iar el ne dădea remedii, că şi părul este necesar să se hrănească şi ne spunea să facem gălbenuş de ou cu ulei de ricin şi să ne spălăm capul şi să-l clătim cu oţet de mere. Totdeauna ne dădea soluţii la probleme de sănătate. Altădată a venit un bolnav de plămâni şi părintele i-a zis să ia hrean plămadit cu miere de albine, spunându-i că „Cel ce a făcut cerul şi pământul e în stare să lipească o piele ruptă”.

Cine-i îngust la minte, nu are leac nicăieri. Dacă împiedici un guturai prin medicamente, îl transformi în alte primejdii. Lasă fazele obişnuite ale bolii că-i cel mai bun leac al ei (al bolii). Ferirea de frig ajunge. Parcă toate lucrurile unui om seamănă cu stăpânul lor.

O femeie din Făgăraş (dna Burlea) destul de în vârstă, care avea probleme cu ochii (cataractă), a mers la părintele, dar ajunsă în faţa lui, femeia a uitat pentru ce a venit la dânsul. Părintele o întreabă: „Care-i baiu’ măi femeie?”, iar ea îi răspunde: „Păi părinte, am venit aşa, ca să vă văd”. Părintele o întreabă: „N-ai venit pentru asta, mă! Nu ai venit pentru ochi?”. Bătrânica îi răspunse: „Vai părinte, mă iertaţi, dar chiar pentru asta am venit la sfinţia voastră”. Părintele Arsenie îi spune: „Mă, şi ce ţi-au spus doctorii? Să te duci şi să te operezi. Aşa-i?”. „Da, părinte”. „Mă, îi spune Părintele, să nu te duci la operaţie, că o să rămâi oarbă. Să faci ce-ţi spun eu. Primăvara, să pui o sticluţă la viţa de vie şi din seva pe care o aduni în sticluţă să iei câteva picături cu pipeta şi să-ţi pui în ochi şi nu o să mai ai nevoie de operaţie.” După un timp m-am întâlnit cu femeia şi cu adevărat nu a mai fost nevoie de intervenţie chirurgicală, pentru că îi trecuse cataracta cu sevă de la viţa de vie, precum îi spusese părintele.
 
Odată părintele a spus: „Când îmi daţi «telefon» să stăruiţi, că vin «telefoane» din mai multe părţi şi nu ştiu de unde vine «telefonul»”. Dar nu era vorba de telefonul propriu-zis. Dacă te gândeai la părintele, părintele simţea că cineva îi cere ajutor.
Ierod. Ieronim Coldea
***
Când eram copil, locuiam în Lisa, nu departe de Mănăstirea Brâncoveanu. Eram 10 fraţi (5 băieţi şi 5 fete). Numele de fată îl aveam Andreiaș. Aveam 13 ani când sora mea cea mare, Elena, de 23 de ani, era bolnavă de ochi (o dureau ochii, îi curgeau lacrimile şi îi scădea vederea). Se gândea să meargă la Bucureşti pentru operaţie. Dar într-o duminică, fiind la mănăstire, a ieşit părintele Arsenie din biserică şi a strigat (era multă lume): „Leana din Lisa, vino-ncoace”. Când s-a apropiat, i-a spus: „Tu eşti bolnavă cu ochii. Să nu te duci la medic la Bucureşti să faci operaţie”. I-a adus apă sfinţită: „Cu ea să te speli pe ochi“. Aşa a făcut şi boala i-a trecut imediat. De atunci a mers tot timpul la mănăstire şi ne-a luat şi pe noi, surorile. Aşa am ajuns să merg şi eu în fiecare duminică.
Bălan Silvica – Făgăraş
***
O fată de 13 ani, oloagă, dintr-un sat din Ardeal, a stat o săptămână la mănăstire. Părintele Arsenie a făcut rugăciuni asupra fetei, ea fiind pusă pe un scaun în faţa altarului. Părintele a întrebat-o: „Crezi în Iisus Hristos, în Dumnezeu Tatăl, în Maica Domnului?”. Ea a răspuns: „Cred din toată inima”. La fel i-a întrebat şi pe părinţii fetei care au răspuns că şi ei cred. Părintele i-a zis fetei: „Dacă crezi, scoală-te şi mergi!” Ea a răspuns că nu poate. Atunci părintele i-a zis iarăşi: „Dacă crezi în Iisus Hristos, scoală-te şi vino la mine!”. Atunci fetiţa s-a sculat pe picioarele ei, ajutată, şi a mers spre părintele Arsenie. Părintele i-a spus că atât cât va trăi să nu se ducă în lume la distracţii, baluri, dansuri şi să se încredinţeze în mâinile lui Dumnezeu. Dar după 2 ani, la 15 ani, fiind frumoasă, a mers la un bal şi apoi la scurt timp fata a murit.

Părintele Arsenie se izola de lume la izvorul din pădure. Apa de acolo devenise sfinţită prin rugăciunile lui, fiind izvor de mântuire creştinească. Vor fi vremuri grele, iar cei ce se vor osteni până acolo vor fi păziţi şi răsplătiţi de Domnul Iisus Hristos şi vor avea putere în credinţă. Mulţi credincioşi vin la acest izvor cu putere vindecătoare de orice boală, depărtând gândurile rele şi duhurile necurate.
Bârsan Elena – Sâmbătă de Sus
***
A venit în biserică un om şi l-a întrebat pe părintele dacă să mai mănânce fructe şi legume din grădină, că sunt radiaţii multe. Părintele a zis: „Măi, să pice din cer otrava pe pământ şi să mănânci; cine are credinţă, nu are nimic”.
Burs Maria, Ucea de Sus
***
Îmi amintesc că la Râmnicu Vâlcea era un medic endocrinolog de excepţie, dr. Romulus Popescu. Era credincios (pe biroul lui se afla mereu Pravila de la Govora şi viaţa sfântului din ziua respectivă), iar ca medic, părea de neîntrecut. Cunoştea bolnavul după mers, după căutătura ochilor. Se uita la el şi spunea ceea ce se şi petrecea negreşit: „În doi ani, omul acesta vine la mine”. Îndrăgindu-l şi respectându-l în mod deosebit, ne-am gândit să punem la cale o întâlnire a medicului cu părintele – ceea ce s-a şi petrecut. L-am adus pe Romulus Popescu la Prislop, am bătut la uşa chiliei şi, părintele, stând cu spatele la uşă, a zis fără să privească spre noi: „Hai, doctore. De când te aştept!”. Nimeni nu ştie ce au discutat unul cu altul. O zi şi o noapte au stat zăvoraţi în chilie. Când a ieşit de la părintele, doctorul era ca de pe altă lume, transfigurat şi plin de lumină. Întrebându-l ce s-a petrecut, Romulus Popescu a spus doar atât: „Nu ştiu când a trecut noaptea”. Insistând, el a mai adăugat, ca un rezumat şi o concluzie: „Ce să vă spun, maicilor? Dacă cineva n-ar avea picioare şi ar împlini întocmai ce spune părintele, omului aceluia i-ar creşte picioarele la loc!”.
***
Schimbarea mea s-a petrecut cu viteza şi tăria unui fulger. Îmbrăcată subţire, cu pantofi decupaţi şi talpă de plută, mă plimbam ca un fotomodel printre oameni. La mormântul părintelui însă, ceva s-a năruit în mine. Am început să plâng fără contenire şi prin faţa ochilor îmi treceau toate păcatele pe care le săvârşisem. Nu ştiu cât timp am stat la mormânt, dar când am revenit în curtea bisericii, aveam un dor cumplit de mântuire, un dor sfâşietor să rămân acolo, să nu mă mai despart de părintele. Era peste puterile mele să mai plec. Prietenii care mă aşteptau la maşină nu au înţeles nimic. Credeau că am înnebunit, că trec printr-o criză de delir mistic. Într-o secundă am lăsat în urmă tot: o carieră strălucită, o casă superbă în cartierul Primăverii din Bucureşti, luxul şi toate deşertăciunile vârstei. Am câştigat infinit mai mult: ajutorul şi mângâierea Părintelui.
Maica Maria – Mănăstirea Prislop
==============================
Sfaturi şi îndemnuri ale Părintele Arsenie Boca
 
- „Bolile încep de la suflet, de la minte, de la concepţia despre lume, de la dezechilibrul mintal.”
- „Paralizia loveşte de obicei pe cei nesătui de avere şi poate fi moştenită.”
- „De obicei pătimesc de cancer cei care nu postesc niciodată. Cancerul încă nu are leac şi apare fără alte explicaţii, decât ca o frână pedepsitoare a desfrânării stomacului. Se vede că prin el se pedepseşte lăcomia mâncărilor şi obârşia desfrânării.”
- „Bătrâneţea-i un cavou ajutător… Să nu cârtim la necazuri.”
- „Fumatul slăbeşte nu numai plămânii, ci şi mintea omului, încât credinţa nu o mai vezi atât de curat.”
- „Cei bolnavi să ţină regimul bolii în loc de post.”

Părintele Arsenie sfătuia ca atunci când avem o problemă să spunem de 9 ori rugăciunea „Tatăl Nostru”. El recomanda să spunem cât mai des această rugăciune („Tatăl nostru”) şi rugăciunea inimii – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine … (numele)”.

Aceste două rugăciuni pot fi reţinute uşor şi pot fi spuse oricând, acasă, pe stradă, pe drum etc. Spunând aceste rugăciuni în gând sau cu voce tare, începi să le simţi, încep să îţi lipsească când din varii motive uiţi să le spui.

Surse:
-)https://www.bzi.ro/iata-remediile-naturale-cu-care-parintele-arsenie-boca-vindeca-boli-grele-689035
-) yogaesoteric, 28 iunie 2019
==============================================

Nota C.M.: am postat cele trei articole pentru utilitatea lor practică și îndemnurile date (mai ales în ceea ce privește importanța postului) de un mare om de spirit, care a fost Arsenie Boca, dar mă delimitez de orice conotație religioasă cuprinsă în aceste articole.