se: Itinerar în Munţii Bucegi (pe urmele lui Zalmoxis)

prof. dr. Vicu Merlan

Pentru a putea ajunge pe platoul înalt al Munţilor Bucegi am preferat să urcăm cu telecabina din staţiunea montană Buşteni. Odată ajunşi pe platou, o primă mişcare a fost aceea de a ne îndrepta instinctiv spre complexul megalitic al Babelor.

Geologii susţin o natură erozivă a acestora, datorită factorilor naturali, în special a vântului, ploii şi alternanței îngheţ-dezgheţ. Alţii le pun pe seama fasonării lor de către uriaşi ce locuiau cu zeci de mii de ani zonă, iar alţii pe seama extratereştrilor... Cert este că se vede clar o intervenţie antropică asupra acestor roci de natură sedimentară (conglomerate cimentate), cu o duritate relativ mare. Am analizat toate pietrele mari din triunghiul Babele-Sfinx – Peştera – Vârful Omu. Factorii erozivi îşi impun o anumită amprentă uşor domoală, mai ales pe direcţia de deplasare predominantă a vântului (N-S).

Babele

Dacă ar fi să dăm crezare ipotezelor geologilor, ar însemna ca toate marile roci supuse factorilor denudaţionali de pe Platoul Bucegi să se asemene mult cu Sfinxul. Ori realitatea este alta. Se vede clar la multe dintre stâncile golaşe intervenţia umană prin fasonare primară (datorită scurgerii timpului eroziunea şi-a pus amprenta şi asupra Babelor din faţa Cabanei cât şi a celor din spate şi a formelor bizare, măreţe de la N-V de acestea, unde stânca mare din mijloc tinde să ia forma sfinxului din Egipt, conturându-se ca o copie rudimentară a acestuia etc.) modelându-le formele spre aplatizare.

Sfinx modelat eroziv până spre rotunjire la câţiva metri spre vest de Babele

Alături se distinge un sfinx neterminat sau modelat eroziv excesiv până spre rotunjire.

Mergem spre nord la peste 100 de metri şi întâlnim măreţia şi frumuseţea Sfinxului din Bucegi. Privit din stânga se distinge chipul de dac, cu acea căciulă de tip tarabostes. Dacii l-au reprezentat pe Zalmoxis ca fiind o căpetenie de rang înalt, ce priveşte spre nord. În stânga Sfinxului se află o stâncă verticală care este cunoscută ca fiind o reprezentare falică, poate mai veche, pelasgică, ca un simbol al transcendenței dumnezeiești a lui Zalmoxis.

Apoi ne-am deplasat pe creasta vestică, coborând spre Peştera lui Zalmoxis sau a Ialomicioarei. La coborâre, nu departe de Sfinx (circa 500 m) apar câteva caverne de tip tunel, ce coboară adânc în munte. Radu Cinamar, în lucrarea Viitor cu cap de mort, descrie existenţa unor astfel de tunele în masivul Bucegi, săpate de o tehnologie performantă a unor civilizaţii trecute, locuri unde s-ar păstra numeroase artefacte impresionante, fiind ţinute sub control de anumite confrerii spirituale elevate.

Tunele de tip puț din Bucegi, care coboară oblic

Am urmat coborârea spre Peștera lui Zalmoxis din aval. Tradiția pomenește despre retragerea lui Zalmoxis în această peșteră, dar și a multor preoți-sacerdoți ai geților.

În interior sunt păstrate diverse denumiri ce amintesc de cei ce s-au osârdit la desăvârșire sau au trecut pe aici: Sala lui Decebal, Bolovanul lui Zalmoxis, Altarul lui Zalmoxis etc. Prin Altar trece un pârâiaș cu o apă extrem de pură, ce este numit Pârâul cu Apă Vie (cercetătorii susțin că acesta traversează un zăcământ de argint, fiind îmbogățit astfel cu ioni de argint ce-i conferă proprietăți miraculoase – astfel de apă fiind întâlnită și la Cascada lui Orfeu de la Țâpova situată pe un afluent de dreapta al Nistrului). Chiar dacă umezeala este destul de ridicată, totuși, prin anumite procedee spirituale, cei ce râvneau la desăvârșire în acest loc, puteau trăi în întuneric și în liniște deplină. Se știe că întunericul deplin, retragerea în caverne, favorizează dezvoltarea acuității percepțiilor subtile, trezesc clarviziunea și perceperea unor planuri paralele, amplifică capacitățile paranormale etc.

Peștera, prin forma sa naturală de yoni (vulvă), îi punea în rezonanță pe toții aceia care se rugau în ea, fugind de lume și de iluzii, cu cele mai tainice aspecte feminine ale Creației, cu Puterile Cerești, cu energiile manifestatoare ale Naturii înconjurătoare.

Nu întâmplător despre mari călugări asceţi geţi (ksatya) geograful antic Strabon scria că puteau călători pe nori, îmblânzeau animalele sălbatice, controlau vremea, rezistau la temperaturi scăzute atât în peşteri cât şi pe vârful munţilor etc. Însă pentru a ajunge la aceste performanțe uluitoare, călugării geţi din Carpaţi erau vegetarieni, abstinenţi şi duceau o viaţă solitară.

După ce ne-am cazat la Mănăstirea Peştera, am urmărit să mă raportez empatic la egregorul spiritual al foştilor sau actuali pustnici ce s-au osârdit pe aceste meleaguri carpatine. Aceasta a fost cu putinţă şi prin vizitarea micilor peşteri dimprejurul Peşterii lui Zalmoxis, care nu depăşeau 20-30 m lungime, fapt care le-au făcut accesibile tuturor, atât novicilor cât şi celor desăvârşiţi, fiind uscate, cu o umezeală redusă în atmosferă.

A doua zi am urmat traseul spre Vârful Omu, urmând să urcăm peste 1000 de metri altitudine. Cam la 2 km în amonte, la confluenţa celor trei mari văi, am identificat ceea ce cercetătorii şi parapsihologii numesc Gura de Rai. În acest loc, pe o suprafaţă de circa 1 km2, organismul uman se regenerează automat, nu se percepe oboseala, cu toate că până aici există o pantă relativ abruptă care necesită un efort considerabil.

În 1999 aici s-a realizat un studiu la care au participat fizicieni şi geofizicieni, echipa fiind coordonată de Vasile Rudan. Folosind aparatură de geodetecţie, aceştia au studiat zona timp de mai multe zile. Au început apoi investigaţii în cadrul cărora au fost verificaţi toţi versanţii din zonă, în urma acestor cercetări reieșind că doar pe respectiva pantă se producea acel efect absolut fascinant asupra organismului. Împreună cu un medic, s-a constatat că la toţi cei care urcau pe acea pantă abruptă se înregistra o reglare uluitor de rapidă a ritmului cardiac şi o stare de bine general în momentul în care ajungeau în acel loc.

Apoi subsolul a fost radiografiat cu aparate de tip Partington, care măsoară, printre altele, magnetismul Pământului. Astfel s-a putut determina existenţa unei suprafeţe de aproximativ un kilometru pătrat unde se înregistrează o anomalie magnetică, o emisie de radiaţii de origine necunoscută, provocate în general de rupturi de falii, reflexii ale scoarţei terestre sau alte fenomene geologice care apar pe diagrame, dar care nu au fost detectate în zonă.

Apa, aerul şi încărcătura spirituală a locului au o puritate deosebită, fapt care măreşte frecvenţa de vibraţie energetică. Astfel de locuri sunt foarte rare în lume, iar în România se pare că este singular. Urcuşul greoi ne-a luat câteva ore până la Obârşia Ialomiţei, unde stă impozantă o stâncă cu un perete perfect vertical (latura de sud) numită Anvonul. De aici, spun legendele locului, marii sacerdoţi geţi vorbeau miilor de discipoli care se adunau anual cu ocazia anumitor procesiuni religioase.

Vârful Omu

După ultimul segment abrupt al traseului, am ajuns la vârful Omu, situat la altitudinea de 2507 m. Cel mai mult m-a atras vârful Guguianu din apropiere (la circa 200 m spre vest) la care se poate ajunge foarte uşor, în 10 minute. Acesta se prezintă ca un vârf de piramidă, fiind numit în mediile spirituale Buricul Pământului sau Centrul Lumii (Axis Mundi).

Urcând pe vârfurile Omu şi Guguianu este imposibil să nu simţi o elevare a vibraţiei energetice interioare. Personal, încă de la Anvon am simţit o durere surdă în cap, iar toţi membrii echipajului expediţionar erau agitaţi. Această durere avea să dispară inexplicabil în apropierea vârfului Omu, fără ca apoi să mai revină.

Expediţia de pe Platoul Munţilor Bucegi ne-a încărcat desaga atât cu amintiri mirifice date de peisajele extraordinare, solitare, ale Naturii, cât şi prin energiile elevate emanate de locurile unde cândva spiritualitatea pelasgo-dacică era înfloritoare.

Vârful piramidal Guguianu (Axis Mundi)