Eben
Alexander, un neurochirurg care predă la Universitatea din Virginia, a
trăit o experienţă la graniţa dintre viaţă şi moarte cu o rară
intensitate. După 7 zile, când medicii se gândeau să întrerupă
tratamentul, el a deschis ochii şi a revenit la viaţă. Mii de persoane
au supravieţuit unei astfel de experienţe, chiar dacă majoritatea
oamenilor de ştiinţă au negat realitatea acestui fenomen.
Ca
urmare a experienţei sale, Eben Alexander a realizat că Pământul este
un loc unic în spaţiu, unde răul şi binele coexistă şi unde răul a fost
autorizat întrucâtva să se amplifice într-un mod care ar fi complet
imposibil la nivelurile superioare ale existenţei, înţelegând astfel că
toate acestea au fost gândite şi intenţionate pentru dezvoltarea şi
evoluţia fiinţelor vii şi că ele implică întotdeauna realitatea
liberului-arbitru care ne-a fost dat fiecăruia. Pentru doctorul
Alexander Eben „Universul Fizic este asemenea unui fir de praf în comparaţie cu lumea invizibilă şi spirituală“.
O experienţă la graniţa dintre viaţă şi moarte ne permite să învăţăm
global, „trăind“ efectiv experienţa realităţii dimensiunilor subtile
astrale. Atunci când ne reintegrăm în învelişul carnal, nu mai rămâne
decât senzaţia că la un moment dat am înţeles Totul – cel puţin ştim că
această cunoaştere există într-o formă limpede, dar este adesea dificil,
chiar imposibil, să o exprimăm în cuvinte, în concepte, deoarece ea le
transcende.
Eben Alexander a utilizat o comparaţie foarte frumoasă: „Când
intenţionez acum să împărtăşesc această cunoaştere, acest demers mă
face să mă simt ca şi cum aş fi un copil, ce a devenit brusc adult în
timpul unei călătorii în care a descoperit toate minunile cunoaşterii
umane, şi care apoi se întoarce la copiii cu care era prieten şi caută
să le descrie ce înseamnă să cunoşti mai multe limbi romanice diferite,
cum să foloseşti aritmetica şi care este, de fapt, dimensiunea imensă a
Universului.“
Pe măsură ce starea sa
fizică se deteriora rapid pe Pământ, din punctul de vedere al medicilor
riscând să se apropie de o comă fatală şi fără speranţă de vindecare,
Eben îşi continua călătoria şi descoperirile în lumile subtile
superioare. Din cauza limitărilor inerente existenţei în trup şi
exprimării prin cuvinte, îi este imposibil să transcrie ceea ce el a
trăit în lumea spirituală, cu aceeaşi claritate a înţelegerii şi cu
aceeaşi intensitate. El a văzut chipurile familiare ale celor apropiaţi
care se rugau pentru el pe Pământ şi a aflat mai târziu că cele şase
chipuri erau ale celor care au fost prezenţi fizic în a şaptea dimineaţă
sau la veghea din acea seară. El a perceput şi chipul unui copil mic.
În experienţa sa, Eben Alexander, fără să-şi mai amintească de viaţa sa
terestră, a înţeles că al şaselea chip, care îl îngrijora din cauza
tristeţii pe care o emana, aparţinea cuiva care avea nevoie de el. Acel
cineva îl ruga să „revină“ şi să nu îl abandoneze. În camera de spital,
medicii nu mai aveau nicio speranţă, când, dintr-o dată, ochii lui Eben
s-au deschis şi a început să privească în jur. După şapte zile de comă,
el a revenit la viaţă, şi imediat a pronunţat primul cuvânt: „Mulţumesc“.
Eben nu îşi mai amintea nimic din viaţa sa terestră de dinainte de
comă. Îşi amintea doar de experienţele spirituale şi de paradisurile
celeste pe care tocmai le văzuse în dimensiunea subtilă astrală.
Foarte
repede, Eben a făcut progrese şi şi-a recuperat toate funcţiile
cerebrale, fără nicio leziune. Venise vremea să vorbească despre
experienţele sale, chiar dacă era afectat de scepticismul colegilor săi
medici, cu privire la experienţa sa excepţională la graniţa dintre viaţă
şi moarte. „Cu cât spiritul meu ştiinţific îşi revenea, cu atât
înţelegeam mai bine că tot ceea ce am învăţat pe parcursul a decenii de
şcoală şi de practică medicală era, de fapt, într-un conflict radical cu
realitatea a ceea ce trăisem în aceste experienţe astrale, şi totodată
atunci realizam că spiritul continuă să existe dincolo de trup. Aşadar,
trebuia să povestesc lumii experienţa mea.“
Cunoştinţele
ştiinţifice ale doctorului Alexander Eben au devenit un atu preţios în
intenţia sa de a demonstra realitatea experienţelor la graniţa dintre
viaţă şi moarte. El a trecut în revistă, una câte una, diferitele
ipoteze ştiinţifice care ar fi putut eventual explica experienţa sa la
graniţa dintre viaţă şi moarte. El a eliminat încă de la început, prin
argumente bine alese, o ipotetică reacţie a trunchiului cerebral, care
ar fi apărut pentru a diminua suferinţa, apoi a eliminat şi ipoteza unei
reminiscenţe deformate a amintirilor, care proveneau din zonele mai
profunde ale sistemului limbic. Nici ipoteza că experienţa sa ar fi fost
fost indusă ca urmare a consumului masiv de medicamente nu a rezistat
analizei sale critice, deoarece acele molecule chimice acţionează doar
prin intermediul receptorilor neocorticali. Dar neocortexul doctorului
Eben nu mai funcţiona, astfel că acele medicamente nu mai aveau un
substrat asupra căruia să acţioneze. Doctorul a mai formulat o serie de
ipoteze. Să fi fost vorba de un somn paradoxal, în care
neurotransmiţătorii naturali au interacţionat cu receptorii
neocortexului? În cazul somnului paradoxal, este necesar ca neocortexul
să fie funcţional şi nici aceasta nu era posibil. Să fi fost o eliberare
bruscă de DMT din glanda pineală, ştiut fiind faptul că DMT poate
induce stări psihedelice intense? Se ştie că această moleculă, pentru a
avea efect, trebuie să interfereze cu neocortexul, care în cazul
doctorului Alexander era inoperant. În concluzie, doctorul Eben a
demonstrat că întreaga literatură ştiinţifică medicală este, de fapt,
incapabilă să explice experienţa excepţională trăită de el.
Mai
departe, doctorul Eben Alexander şi-a pus problema dacă nu cumva fizica
cuantică ar fi putut explica experienţele la graniţa dintre viaţă şi
moarte. Bazându-se pe realitatea principiului non-localizării din fizica
cuantică, el a început să formuleze unele ipoteze interesante.
Principiul non-localizării în fizica cuantică
În
fizică, principiul localizării, cunoscut şi ca principiul
separabilităţii, stipulează faptul că obiectele aflate la distanţă nu
pot să se influenţeze reciproc în mod direct. Un obiect nu poate fi
influenţat decât de mediul său imediat. Acest principiu al relativităţii
restrânse a fost formulat astfel de Albert Einstein: „Pentru
această dispunere a obiectelor introduse în fizică, pare esenţial ca
ele, la un moment dat, să manifeste o existenţă independentă unele faţă
de altele, în măsura în care ele se află în regiuni diferite ale
spaţiului. În absenţa ipotezei existenţei reciproc independente a
obiectelor separate spaţial unele de altele, ipoteză care îşi are
originea în gândirea de fiecare zi, gândirea fizică ce ne este familiară
nu ar fi posibilă. Nu vedem cum ar putea legile fizice să fie formulate
şi verificate fără această separare.“ Acest principiu a fost repus în discuţie în fizica cuantică, în special datorită fenomenelor cuantice complexe.
Fizicienii
David Bohm şi Basil Hiley estimează că nu există nicio obiecţie fondată
la conceptul non-localizării. Răspunzând celor care consideră că
acceptarea non-localizării ar ameninţa posibilitatea izolării şi
observării ştiinţifice a oricărui obiect existent, Bohm şi Hiley au
argumentat că, la nivel microscopic, efectele non-localizării nu sunt
semnificative: ea permite exact acelaşi grad de separabilitate a
sistemelor ca şi cel care este cerut de „tipul de cercetare ştiinţifică care se bazează pe fapte concrete“.
Punerea
de acord a teoriei relativităţii restrânse cu non-localizarea (a se
vedea paradoxul EPR) este o altă chestiune mai complexă, dar Bohm, ca şi
John Stewart Bell, a subliniat că în cazul non-localizării nu
transmiterea de semnale este în joc. John Bell afirma că: „însăşi
ideea de acţiune la distanţă este respingătoare pentru fizicieni. Putem
găsi nenumărate citate din Newton, Einstein, Bohr şi din alţi mari
fizicieni care afirmă că este de neconceput ca o acţiune realizată
«aici», aproape să aibă efecte «acolo», departe. Părinţii fondatori ai
mecanicii cuantice nici măcar nu aveau nevoie de argumentele lui
Einstein că, vezi-Doamne, nu există acţiune la distanţă, căci puteau
găsi argumente şi în altă parte. Ideea că există fie determinism, fie
acţiune la distanţă, le era atât de respingătoare, încât preferau să
privească în altă parte. Ei bine, aceasta este tradiţia şi noi trebuie
să învăţăm, în viaţă, că uneori trebuie să cunoaştem tradiţii noi. Va
trebui ca noi să învăţăm nu atât să acceptăm acţiunea la distanţă, cât
să înţelegem insuficienţa unui decret de tipul «acţiunea la distanţă nu
exist㻓.
În ce priveşte obiecţiile la conceptul de non-localizare, Hiley şi Bohm au făcut câteva observaţii semnificative: „Obiecţiile
la non-localizare par să fie, mai mult sau mai puţin, o prejudecată
care s-a dezvoltat odată cu ştiinţa modernă. La începutul dezvoltării
mecanicii cuantice a avut loc o luptă îndelungată pentru eliberarea de
tot ceea ce putea fi considerat ca fiind superstiţie sau magie, iar
non-localizarea era în această direcţie o noţiune-cheie. Poate că a
rămas o frică profund înrădăcinată că simpla luare în considerare a
ideii de non-localizare ar putea redeschide supapele care ne apără de
«concepţiile iraţionale» ascunse în substratul culturii moderne. Chiar
dacă am fi într-un astfel de caz, situaţia nu ar putea constitui un
argument valid împotriva non-localizării.“
Oare conştiinţa noastră este cea care creează realitatea?
Fizica
cuantică ne-a arătat că la nivel subatomic, în universul infinitezimal,
fiecare obiect al Universului Fizic este conectat cu toate celelalte
obiecte. Termenul „obiect“ pare impropriu, căci este necesar să vorbim
despre vibraţia energiei şi relaţii. Fără a recurge la conştiinţă, va fi
imposibil să cercetăm realitatea ultimă a Universului. Există încă un
aspect foarte misterios pentru oamenii de ştiinţă contemporani referitor
la „realitatea“ lumii noastre care este constituită din atomi, ce sunt
constituiţi la rândul lor din electroni, protoni şi neutroni. Aici
ajungem la frontierele conştiinţei noastre terestre, deoarece fizicienii
nu reuşesc niciodată să descopere din ce sunt alcătuite „cărămizile
ultime“ ale materiei. Noi nu cunoaştem constituenţii celor mai mici
particule care alcătuiesc obiectele Universului Fizic. Ceea ce ştim
referitor la aceste particule, şi aceasta este, de asemenea, o
cunoaştere fundamentală, este că în Univers, toate sunt legate între
ele. La cel mai profund nivel, toate particulele sunt interconectate.
Eben Alexander afirmă: „Cred
că actuala viziune ştiinţifică asupra Lumii se apropie cu paşi mari de o
teorie a Totului care nu lasă decât foarte puţin spaţiu sufletului
nostru, spiritului nostru, şi chiar paradisului şi lui Dumnezeu.
Călătoria mea în profunzimile stării de dincolo de această realitate
fizică umilă, către lăcaşul maiestuos al Creatorului atotputernic, mi-a
revelat abisul insondabil dintre cunoaşterea noastră umană şi Împărăţia
incomensurabilă a lui Dumnezeu.“
Experimentele
mecanicii cuantice, atât de bulversante prin implicaţiile lor pentru
înţelegerea lumii, au şocat spiritele ştiinţifice ale remarcabililor
fondatori ai acestei ştiinţe noi.
Căutând în
mod absolut răspunsuri, unii s-au aventurat pe calea spirituală. Cu
toţii au admis un aspect fundamental: este imposibil să se explice
realitatea fără existenţa conştiinţei. Fiecare dintre noi este într-un
mod inexplicabil conectat cu un Univers mult mai vast, necuantificabil
în parametrii noştri limitatori de timp şi spaţiu, şi fiecare dintre noi
este posesorul unei enorme puteri lăuntrice. Credinţa că spiritul poate
influenţa materia este o consecinţă imediată. Există un întreg Univers,
extrem de vast, care ne îmbrăţişează clipă de clipă. El există pur şi
simplu pe o altă frecvenţă, pe care nu o conştientizăm din cauza
incapacităţii simţurilor noastre şi a creierului nostru de a o percepe.
Percepţia redusă pe care o avem referitoare la dimensiunile ascunse ale
vieţii ne limitează accesul la alte dimensiuni. Deloc întâmplător, un
înţelept afirma la un moment dat: „Universul este construit în aşa
fel încât pentru a putea înţelege pe deplin una din multiplele sale
dimensiuni şi niveluri, trebuie să devenim o parte a acelei dimensiuni.“
Inseparabilitatea cuantică
Inseparabilitatea
cuantică este un fenomen observat în mecanica cuantică, care descrie
starea a două obiecte în mod global, fără putinţa de a le diferenţia,
deşi ele sunt aparent separate spaţial. Atunci când două (sau mai multe)
sisteme sunt într-o stare inseparabilă, apar corelaţii între
proprietăţile fizice observate ale celor două sisteme (notate S1 şi S2)
care nu ar fi prezente dacă am lua în considerare doar proprietăţile
individuale ale fiecărui obiect în parte. În consecinţă, chiar dacă sunt
separate la o mare distanţă în spaţiu, cele două sisteme nu sunt
independente şi trebuie să considerăm ansamblul format din S1 şi S2 ca
pe un sistem unic. Inseparabilitatea cuantică are un mare potenţial de
aplicabilitate în domeniul informaţiei cuantice, de exemplu, în
criptografia cuantică, în teleportarea cuantică sau în cazul
ordinatorului cuantic. În acelaşi timp, ea se află în centrul
discuţiilor filosofice referitoare la interpretarea mecanicii cuantice.
Corelaţiile prezise de mecanica cuantică şi observate în experimente au
arătat că Natura nu respectă principiul „realismului local“ de care
Einstein era atât de ataşat, conform căruia proprietăţile observate
într-un sistem, bine definite înainte de orice acţiune, sunt proprii
acelui sistem şi nu pot fi modificate decât prin interacţiune cu un alt
sistem. Indubitabil, faptul că mecanica cuantică tolerează existenţa
stărilor intrinsece, stări care au fost observate efectiv în laborator
şi al căror comportament este în acord cu cel prevăzut de mecanica
cuantică, implică faptul că mecanica cuantică este o teorie fizică
non-locală.
Medicul Eben Alexander mărturiseşte:
În prestigioasa revistă Newsweek a fost publicat un articol intitulat „Raiul există. Experienţa vieţii de apoi aşa cum a fost ea trăită de un medic“, ce include o lungă mărturie a doctorului Alexander Eben. Acesta preciza: „Ştiu
că se vor găsi persoane care vor încerca să invalideze experienţa mea
cu orice preţ, şi persoane care o vor respinge din start, refuzând să
creadă că ceea ce eu am trăit poate fi cu adevărat luat în considerare
dintr-un punct de vedere «ştiinţific», că poate fi altceva decât visul
înfierbântat al unui nebun. Dar eu ştiu foarte clar ce am trăit. Din
iubire pentru cei care trăiesc pe acest Pământ şi pentru cei pe care
i-am întâlnit dincolo de această lume, consider că este de datoria mea –
deopotrivă ca om de ştiinţă, căutător al adevărului şi medic devotat
slujirii celorlalţi – să le fac cunoscut cât mai multor persoane faptul
că experienţa mea este autentică, reală şi de o importanţă colosală. Nu
atât pentru mine, cât pentru noi toţi.“
Iată câteva extrase din articol: „Sunt
fiul unui neurochirurg şi am crescut într-un mediu ştiinţific. Am
studiat mecanismele funcţionării creierului atunci când o persoană se
află în apropierea morţii şi m-am gândit întotdeauna că există
explicaţii ştiinţifice bune referitoare la aceste călătorii paradiziace
în afara trupului pe care le descriau cei care şi-au revenit din starea
de moarte clinică. Simţeam simpatie pentru cei care credeau, şi chiar
dacă îi invidiam, din punct de vedere ştiinţific nu puteam să le
împărtăşesc credinţa. Creierul este un mecanism sofisticat şi fragil.
Dacă diminuăm în cantităţi infime cantitatea de oxigen pe care o
primeşte, apare o reacţie. Nimic surprinzător, aşadar, în faptul că
victimele care au supravieţuit unui traumatism sever revin povestind fel
de fel de istorii aparent ciudate. Ceea ce nu înseamnă că această
«călătorie» a lor a fost mai puţin reală.
Spre
sfârşitul anului 2008, după 7 zile petrecute în comă, în timpul cărora
neocortexul a fost inactiv, am experimentat câteva aspecte foarte
profunde, care mi-au oferit o motivaţie ştiinţifică pentru a crede că
conştiinţa supravieţuieşte după moarte. Ştiu cum sună în urechile
scepticilor de serviciu o astfel de afirmaţie. Vă voi povesti experienţa
mea cu cuvintele şi logica omului de ştiinţă care sunt. Acum patru ani,
m-am trezit cu o migrenă extrem de violentă. În câteva ore, cortexul
meu, partea din creier care controlează gândirea şi emoţiile, a încetat
să funcţioneze. Medicii de la spitalul general din Lynchburg, Virginia,
unde am fost internat, m-au diagnosticat cu o formă rară de meningită
bacteriană, care apare de obicei la nou-născuţi. Bacteria E. coli a
pătruns în fluidul cerebrospinal şi mi-a atacat creierul. Şansele de
supravieţuire, altfel decât într-o stare vegetativă, erau foarte mici
când am ajuns la spital. Foarte repede, şansele s-au redus la zero. Dar
în timp ce neuronii din cortex erau aduşi la o stare de inactivitate
completă de bacterii, conştiinţa mea eliberată de creier călătorea
într-o dimensiune mult mai vastă a Universului, o dimensiune pe care nu
am visat-o niciodată şi pe care, înainte de această experienţă eram
încântat să o explic „ştiinţific“, în termeni materialişti. Nu sunt
primul care a descoperit că ceea ce numim conştiinţă există dincolo de
trup. Dar, din câte ştiu, nimeni nu a mai realizat această călătorie: a)
cu cortextul complet inactiv şi b) sub supraveghere medicală
permanentă.
Principalele
argumente formulate pentru a respinge experienţele la graniţa dintre
viaţă şi moarte susţin că acestea ar fi rezultatul unei
disfuncţionalităţi minime, tranzitorii şi parţiale a cortexului
cerebral. Dar experienţa mea a survenit atunci când cortexul meu
cerebral era complet inactiv. Acest fapt este susţinut de gravitatea şi
durata meningitei mele şi de scanările şi examenele neurologice la care
am fost supus. Conform cunoştinţelor medicale actuale referitoare la
creier şi la spirit, nu există nicio şansă ca eu să fi avut vreo
sclipire de conştiență în această perioadă. Cu atât mai mult, era
imposibil să fiu purtat în această odisee vie şi perfect coerentă. Au
trebuit să treacă luni de zile pentru ca să accept ceea ce mi s-a
petrecut. Acolo unde am fost, văzul şi auzul nu erau două funcţii
separate. Toate erau distincte şi, în acelaşi timp, îngemănate, asemenea
motivelor intercalate de pe un covor persan. Ştiu că aceasta poate
părea extraordinar şi incredibil. Dacă în trecut cineva, chiar şi un
medic, mi-ar fi spus o astfel de poveste, aş fi fost sigur că era
victima unei iluzii. Dar ceea ce mi s-a petrecut este foarte departe de a
fi o iluzie. Este un eveniment real, la fel de real ca toate
evenimentele din viaţa mea, inclusiv căsătoria mea şi naşterea celor doi
copii ai mei.
Ceea
ce mi s-a petrecut necesită o explicaţie. Fizica modernă ne spune că
Universul este o unitate, că este indivizibil. Chiar dacă avem impresia
că trăim într-o lume a separării şi a diferenţierii, fiecare obiect şi
eveniment din Univers face parte dintr-o ţesătură care îl leagă de toate
celelalte obiecte sau evenimente existente. Nu există o separare reală.
Înainte de experienţa mea, aceste idei erau abstracte. Astăzi ele sunt
pentru mine realităţi indubitabile. Privirile ce exprimă o neîncredere
politicoasă pe care le văd astăzi, în particular din partea colegilor
mei, mă fac să înţeleg că este dificil să explic vastitatea a ceea ce am
văzut şi experimentat în dimensiunea subtilă astrală. De acum înainte
este evident pentru mine că viziunea materialistă asupra trupului şi a
creierului ca «producători» şi nu ca «vehicule» ale conştiinţei umane
este invalidă. O nouă viziune asupra trupului şi a spiritului este pe
cale să apară. Această reprezentare este simultan ştiinţifică şi
spirituală, în proporţii echilibrate. Ea va repune la loc de cinste ceea
ce a fost mereu un ţel al marilor oameni de ştiinţă din istorie, şi
anume adevărul.“
Articol preluat din Programul Taberei spirituale yoghine de vacanță – Herculane 2013, publicat la Editura Shambala, tipărit la Ganesha Publishing House.
Citiți și: Reînvierea marelui yoghin Sri Yukteswar şi revelaţiile sale uluitoare Marea trecere din murire în nemurire (I) Iniţierea în stările benefice de transă, o poartă deschisă către paradisurile astrale
yogaesoteric
21 noiembrie 2014
21 noiembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu