În mijlocul populației ariene se aflau acele linii genealogice reptiliene care au făcut toate eforturile (şi au şi reuşit) de a-şi impune supremaţia asupra cursului evenimentelor prin intermediul regilor, reginelor, preoţilor şi liderilor militari pe care i-au impus şi pe care îi putem integra sub titlul colectiv de Frăţia Babiloniană. Faptul că babilonienii făceau parte din rasa ariană este confirmat de inscripţiile şi titlurile străvechi.
Astfel, titlul de Kassi sau Cassi a fost folosit mai întâi de fenicieni, în jurul anului 3000 î.Ch., iar apoi adoptat de babilonienii care au domnit asupra imperiului mesopotamian. Kassi era folosit şi ca nume de persoană de către fenicienii din Egipt, iar titlul de Cassi a stat la baza numelui regilor care au domnit mai târziu în Britania pre-romană. Unul dintre aceştia a bătut monede pe care scrie „Cas” şi pe care apar simboluri solare, precum calul solar.
Această expansiune ariană a început mai devreme de 3000 î.Ch., prin ramura călătorilor pe mare – fenicienii. Aceştia erau un popor avansat din punct de vedere tehnologic, dar marginalizat de istoria oficială, care le-a ascuns astfel adevărata identitate. El are o importanţă fundamentală pentru a înţelege de unde provenim şi unde ne aflăm la ora actuală. Fenicienii au fost cei care şi-au adus liniile genealogice şi cunoaşterea în Europa, Scandinavia şi cele două Americi, cu mii de ani înainte de Christos.
Povestea lor este relatată de L.A. Waddell în cartea sa, Originea feniciană a bretonilor, scoţienilor şi anglo-saxonilor. Waddell a fost membru al Institutului Antropologic Regal şi a petrecut o viaţă întreagă cercetând dovezile existente. El arată faptul că fenicienii nu erau o rasă semită, aşa cum s-a crezut până atunci, ci o rasă ariană albă. Studiul mormintelor feniciene arată că membrii acestui popor erau de rasă ariană, aveau capul alungit şi arătau complet altfel decât semiţii.
Fenicienii din lumea antică obişnuiau să călătorească pe mare, pornind din bazele lor din Asia Mică, Siria şi Egipt. S-au instalat astfel în insulele din Marea Mediterană, precum Creta şi Cipru, dar şi în Grecia şi Italia. Fenicienii au fost cei care au dus mai departe cunoaşterea care a permis apariţia ulterioară a civilizaţiilor din Creta Minoică, din Grecia clasică şi din Italia romană.
Tot ei au fost „creierele” care s-au ascuns în spatele culturii egiptene din perioada respectivă, înainte ca reptilienii să preia controlul asupra ei. Egiptenii îi numeau pe fenicieni Panag, Panasa sau Fenkha. Grecii le spuneau Phoinik-as, iar romanii Phoenic-es. Există un motiv cât se poate de simplu pentru care egiptenii îşi pictau zeii cu pielea albă şi ochii albaştri, la fel ca şi numeroase alte culturi din lumea acelei epoci.
Această rasă avansată (numită fenicieni) avea pielea albă şi ochii albaştri, la fel ca hibrizii reptilo-umani şi ca rasa venită de pe Marte. În urma lor au rămas rasele scandinave, dar şi alte popoare care provin din aceeaşi linie genetică. Tot ei au stat la originea obsesiei idioate a naziştilor (şi, respectiv, a societăţilor secrete care i-au creat) pentru „ rasa ariană a stăpânilor”. Până în ziua de astăzi, cel mai mare erou al societăţii secrete a francmasonilor este Hiram Abif, aşa-zisul constructor al Templului regelui Solomon. Sorgintea lui Abif trebuie să fi fost feniciană.
Bunicul celebrului faraon egiptean Akhenaten, tatăl lui Tutankhamon, a fost un înalt preot fenician. Pasărea mitică a Egiptului, Phoenix, nu era alta decât Pasărea-Soarelui, emblema Zeului-Soare căruia i se închinau fenicienii, Bil sau Bel. Mai târziu, pasărea a fost simbolizată printr-un păun sau un vultur.
În ultimii ani au apărut dovezi privind existenţa unor piramide pe Marte.
Savanţii de la NASA Vincent DiPietro şi Gregory Molenaar au descoperit şase piramide enorme, asemănătoare celor din Egipt, în regiunea marţiană numită Cydonia. Este cât se poate de logic să bănuim că rasa care a construit piramidele din Egipt a fost aceeaşi rasă marţiană, venită pe pământ, eventual însoţită de Anunnaki, conform ipotezei lui Zecharia Sitchin, pe care personal o susţin.
Fenicienii nu s-au limitat numai la Bazinul Mediteranean şi la Orientul Mijlociu. Ei au debarcat în Britania, în jurul anului 3000 î.Ch. Artefacte feniciene incontestabile au fost descoperite în Brazilia, iar în Marele Canion din SUA există anumite rămăşiţe care ar putea fi de sorginte egipteană. Fenicienii au debarcat în America cu mii de ani înaintea călătoriei lui Cristofor Columb, mult mediatizată de anumite grupuri de interese.
Motivul pentru care legendele indienilor americani vorbesc de debarcarea unor zei înalţi, de culoare albă, care au adus cu ei o cunoaştere avansată, este că exact aşa s-au petrecut lucrurile. Aceştia au aparţinut rasei ariene şi reptilo-ariene, care au debarcat pe coasta estică a celor două Americi cu mii de ani în urmă, aceeaşi rasă de „zei” despre care sumerienii spuneau că le-au dăruit o civilizaţie după potop. Aşa se explică – între altele – de ce misionarii albi care au venit împreună cu Cristofor Columb au rămas uimiţi să constate că nativii indieni aveau aceleaşi legende şi mituri ca şi ei.
Acum totul capătă sens. Ei au provenit din aceeaşi sursă: rasa ariană cunoscută sub numele de fenicieni, printre multe alte nume, precum sumerieni şi hitiţi. Desigur, împreună cu arienii au venit şi liniile genealogice hibride care îi însoţeau pretutindeni. Se pare totuşi că a existat şi o invazie reptiliană directă în cele două Americi, cu mult timp înainte.
Dovada că a existat o rasă avansată care ştia de existenţa Americilor provine de la nişte hărţi străvechi, precum harta lui Jadji Ahmed Portolan, desenată în anul 1519, care prezintă continentul nord-american, inclusiv o trecătoare care făcea legătura între Alaska şi Siberia, precum şi o anexă destul de precisă a unei Antarctici lipsită de gheaţă.
Sosirea fenicienilor-arienilor în Britania corespunde de asemenea cu perioada construcţiei marilor cercuri din pietre şi a observatoarelor precum Stonehenge şi Avebury, din Wiltshire, deşi există cercetători care afirmă că au fost construite mult mai devreme. Fenicienii-sumerienii care deţineau cunoştinţe extrem de avansate de matematică, geometrie sacră, astronomie, astrologie şi cu privire la reţeaua de linii magnetice de forţă ale pământului cunoscută sub numele de reţeaua energetică globală, aveau cu siguranţă cunoaşterea necesară pentru a construi astfel de structuri masive.
L.A. Waddell afirmă că a descoperit un însemn sumerian pe una din stâncile de la Stonehenge. Alexander Thom, profesor emerit de Inginerie la Universitatea din Oxford între 1945-1961, a descoperit că poporul antic care a construit Sonehenge cunoştea geometria şi principiile matematice „pitagoreice” cu mii de ani înainte de naşterea lui Pitagora.
În cartea sa publicată în anul 1967, Situri megalitice în Marea Britanie, Thom explică faptul că pietrele acestei structuri nu numai că formează structuri geometrice în interiorul şi în afara cercului, dar se aliniază şi cu trăsăturile peisajului din jur şi cu poziţiile soarelui, lunii şi celor mai importante stele de pe cer în anumite momente particulare, îndeosebi atunci când soarele apărea şi dispărea în momentul echinocţiului şi al solstiţiului, sau când luna se afla pe poziţiile extreme ale ciclului ei.
Profesorul Thom susţine că observatorul era un ceas astronomic gigantic. Dar lucrurile nu se opresc aici. Structura este un transmiţător şi receptor de energie. Reţeaua magnetică a pământului este alcătuită dintr-o serie de linii magnetice care se intersectează, cunoscute şi ca meridiane şi linii ale dragonului la chinezi. În punctele în care aceste linii se intersectează, energia începe să se învârtă într-un vortex sau într-o spirală, iar în locurile în care există numeroase linii care se intersectează, acest vortex devine uriaş.
Aceste locaţii sunt considerate locuri de putere şi erau locurile sacre ale anticilor, care le cunoşteau. Vortexul sau spirala este o constantă în univers. Galaxia noastră are o formă de spirală, apa curge de sus în jos în formă de spirală, părul din creştetul capului creşte în formă de spirală, molecula de ADN care conţine tiparul nostru genetic are forma unei duble spirale.
Savantul Brian Desborough, prietenul meu din California, mi-a explicat că există un punct pe una din reţelele magnetice ale pământului numită Reţeaua Hartmann în care 12 asemenea linii se întâlnesc şi intră în pământ.
„Unde se află acest punct?” l-am întrebat eu. „Într-un loc din Anglia, numit Avesbury”, mi-a răspuns el. Acesta este exact locul pe care fenicienii-sumerienii atât de avansaţi l-au ales pentru a-şi construi cercurile din piatră acum cel puţin 5000 de ani, alături de alte câteva structuri uimitoare, precum Silbury Hill, cel mai mare tumul construit manual din Europa, şi altele, precum West Kennet Long Barrow.
Toate aceste construcţii alcătuiesc un fel de circuit în centrul reţelei energetice care influenţează atât de decisiv natura câmpului magnetic al Pământului. Am locuit timp de doi ani lângă Avebury şi pot să confirm că este un loc incredibil de puternic, dacă eşti sensibil la energia subtilă. Între altele, acesta este locul în care au apărut cele mai multe cercuri şi desene geometrice în lanurile de grâu, în special cele mai complexe dintre acestea.
Încă şi mai interesantă este aparenta conexiune dintre Avebury şi Marte. Cercetătorul cel mai cunoscut al structurii numite „Faţa de pe Marte”, construită după toate aparenţele de fiinţe umanoide, inclusiv al zonei marţiene în care există aceasta, Cydonia, este americanul Richard C. Hoagland, un jurnalist specializat în domeniul ştiinţific, director al planetariilor din West Hartford şi New York, şi consultant al Centrului pentru Zboruri Spaţiale Goddard de la NASA.
În cartea sa, Monumentele de pe Marte, Hoagland aduce dovezi că „faţa” şi piramidele de pe Marte fac parte dintr-o vastă reţea construită astfel încât să se alinieze cu răsăritul soarelui în momentul solstiţiului marţian de vară, acum 500.000 de ani, deci cu 50.000 de ani înainte de venirea pe Pământ a extratereştrilor Anunnaki. Personal, nu am nici cea mai mică îndoială că rasa care a construit structurile din Cydonia, inclusiv piramidele, a construit mai târziu şi Stonehenge şi Avebury.
Există chiar dovezi care atestă faptul că Avebury ar putea fi imaginea în oglindă a complexului din Cydonia. Dacă faci două hărţi topologice la aceeaşi scară a celor două locuri şi le suprapui, corelaţia dintre obiecte şi distanţe este incredibil de similară, aşa cum a demonstrat echipa de cercetători a lui Hoagland. Tot el a descoperit că acest „oraş marţian” a fost construit în conformitate cu legile folosite inclusiv la construcţia altor complexe similare de pe Pământ.
Aceeaşi matematică, aceleaşi alinieri şi aceeaşi geometrie sacră pot fi găsite în Cydonia de pe Marte şi în marile structuri din antichitate, precum Stonehenge, piramidele de pe platoul Gizeh, din Egipt, Teotihuacan din Mexic sau structurile din Zimbabwe. Aceste legi matematice corespund Măsurii de Aur pe care a folosit-o artistul Leonardo da Vinci (1452-1519) în pictura sa care reprezintă un bărbat în mijlocul unui cerc.
Aşa cum vom vedea mai târziu, da Vinci a fost un iniţiat de rang înalt al reţelei de societăţi secrete. Aşa se explică invenţiile sale care au luat-o cu mult înaintea epocii în care a trăit (predicţia apariţiei telefonului, schiţele maşinilor zburătoare şi tancurilor, şi conceperea unor biciclete care arată exact ca cele de astăzi, totul într-o perioadă cuprinsă între secolele XV-XVI).
O altă constantă este latitudinea de 19,5 grade. Aceasta este latitudinea la care sunt construite piramidele, numeroase complexe de temple antice şi alte structuri sacre. Tot la această latitudine găsim vulcanii din Hawaii, vulcanii Schild de pe Venus, masivul vulcan Mons Olimpus de pe Marte, pata neagră de pe Neptun, pata roşie de pe Jupiter şi principalele zone de activitate solară (la nord şi la sud).
Toate aceste date se potrivesc perfect, căci petele solare corespund unor emisii incredibil de puternice de energie magnetică ale soarelui, în timp ce vulcanii reprezintă incontestabil emisii de energie telurică ale planetelor. Nu este deci de mirare că latitudinea de 19,5 grade reprezintă punctul în care se realizează schimbul de energie între sferele aflate în rotaţie, iar strămoşii noştri ştiau acest lucru. Spre exemplu, sumerienii cunoşteau acel ciclu pe care noi îl numim precesiune.
Acest ciclu reprezintă efectul mişcării lente de înclinaţie a Pământului în raport cu propria axă, care îl face să privească direct diferite sisteme stelare sau „case” astrologice la intervale de câteva mii de ani. Aşa cum atestă textele lor, sumerienii ştiau că Pământul are nevoie de 2160 de ani pentru a trece prin fiecare „casă” şi de 25.920 de ani pentru a încheia un ciclu complet (care corespunde inclusiv unei rotaţii complete a soarelui în jurul centrului galaxiei).
La ora actuală suntem pe punctul de a încheia un asemenea ciclu, aspect care explică enormele schimbări care au început să se petreacă. Templele antice din toată lumea reflectă acest ciclu al precesiunii prin geometria şi matematica lor. Nu-i aşa că este uimitor ce ştiau să facă oamenii „primitivi”? Elita fenicienilor-arienilor deţinea cunoştinţe detaliate despre structura reţelei magnetice a Pământului şi despre potenţialul acesteia de a influenţa conştiinţa umană. La urma urmei, noi trăim scăldaţi în acest câmp magnetic.
Atunci când el se modifică, ne modificăm şi noi. Dacă am trăi în apă şi aceasta s-ar schimba, viaţa noastră s-ar modifica dramatic. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa „oceanului” de energie în care ne scăldăm. De pildă, mişcările planetelor influenţează câmpul magnetic al Pământului, şi implicit pe noi. Frăţia nu doreşte ca noi să ştim aceste lucruri, scop în care s-a folosit de religiile ei, cum ar fi creştinismul, pentru a condamna astrologia ca fiind opera diavolului, sau de ştiinţa controlată de ea, pentru a ne demonstra că aceasta nu are o bază obiectivă (altfel spus, că este o prostie).
„Misterioasele” cercuri şi structuri din pietre devin mult mai puţin misterioase dacă le priveşti cu mintea deschisă. Toate dovezile sugerează că ele au fost construite de către fenicienii-arienii care au venit din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte caii albi sculptaţi în colinele de calcar din Marea Britanie. Chiar înainte de a scrie acest capitol am făcut o vizită la cel mai vechi şi mai faimos cal alb din Anglia, cel de la Uffington, în Wiltshire, nu departe de Avebury.
Plăcuţa aşezată la baza desenului afirma că acesta a fost construit în jurul anului 3000 î.Ch., adică exact în perioada în care fenicienii soseau pe coastele insulelor britanice. Ce le-a venit fenicienilor să sculpteze aceşti cai în pereţii calcaroşi ai dealurilor? Ca de obicei, răspunsul este foarte simplu: religia lor avea în centrul ei Soarele, iar calul alb era simbolul fenician al Soarelui.
Marile cercuri şi structuri din pietre care se găsesc în Marea Britanie, precum cele de la Stonehenge şi Avebury, au fost construite cu ajutorul cunoaşterii deţinute de preoţii şi elita conducătoare a fenicienilor, respectiv de Frăţia Babiloniană, care s-a infiltrat, iar apoi a ajuns să controleze politica ariană. Această cunoaştere le permitea fenicienilor să folosească sunetele şi alte tehnici neortodoxe pentru a crea un câmp magnetic în jurul unei pietre, deconectând-o astfel de la legea gravitaţiei. Altfel spus, masa pietrei devenea zero.
Această perioadă din jurul anului 3000 î.Ch. este foarte semnificativă. În timp ce fenicienii lucrau în Britania şi în alte părţi ale lumii, se pare că se înălţau şi piramidele de pe platoul Gizeh (conform ultimelor metode de datare cu carbon 12; acest lucru a devenit posibil datorită unor urme de cărbune descoperite în mortarul folosit la lipirea pietrelor).
Arienii din Orientul Mijlociu şi Apropiat erau cunoscuţi sub multe nume: hitiţi, fenicieni, goţi şi aşa mai departe. Este suficient să studiezi sursele diferitelor cuvinte şi nume pentru a observa că acestea au provenit din aceeaşi sursă. Cercurile din pietre sunt numite uneori Hare Stones (pietre Hare), nume care provine, conform cercetărilor făcute de L.A. Waddell, de la Harri sau Heria, titlul goţilor care guvernau ţara la acea vreme, dar şi de la titlul hitit de Harri, Arri sau Arian.
Pietrele Hare sunt de fapt pietre ariene, la fel cum Han Krishna înseamnă de fapt Arianul Krishna, nume foarte potrivit dacă ţinem cont de faptul că religia hindusă a fost creaţia arienilor. Există de asemenea cercul din pietre de la Castlerigg, de lângă Keswick, în Cumberland. Cuvântul „rig” era un titlu acordat regilor şi prinţilor goţi, iar goţii erau de sorginte ariană. Picturile antice ale regilor arieni din Cilicia îi prezintă pe aceştia îmbrăcaţi în stilul vestimentar gotic.
Numele de Keswick înseamnă „Sălaşul lui Kes”, Kes fiind clanul Cassi sau Khatti al hitiţilor. Numele comitatului Cumberland provine de la Cymry şi Cumbers, a căror origine este sumeriană. Însuşi termenul de „arian” provine dintr-un cuvânt fenician, „Arri”, care înseamnă „cel nobil”. Din el derivă cuvinte precum sum-ARIAN sau ARIAN-stock-racy (adică aristocraţie). Leul a fost dintotdeauna un simbol arian major al soarelui, fiind adeseori plasat la intrarea în temple şi în locurile sacre.
Din el s-a născut simbolul Sfinxului cu trup de leu, asociat şi cu semnul astrologic al Leului, guvernat, după cum se ştie, de Soare. Întregul fundament al culturii britanice provine de la fenicieni. Faimoasa legendă a Sfântului Gheorghe şi a balaurului este legată de un centru fenician din Asia Mică: Sfântul Gheorghe din Cappadochia. Nu este exclus ca bătălia dintre Sfântul Gheorghe şi balaur să evoce simbolic conflictele dintre marţieni şi reptilieni, care par să fie extrem de vechi.
Crucea roşie a Sfântului Gheorghe (Anglia) şi crucile Sfântului Andrei (Scoţia) şi Sfântului Patrick (Irlanda), la fel ca şi însemnele din Scandinavia, erau purtate de fenicieni ca simboluri sacre ale victoriei. Crucea roşie era crucea de foc, unul din simbolurile feniciene-ariene ale soarelui, la fel ca şi svastica, folosită mai târziu de nazişti. O svastică poate fi văzută pe o piatră dedicată zeului fenician al soarelui Bel, găsită la Craig-Narget în Scoţia.
Acelaşi simbol împodobea robele marilor preotese ale fenicienilor. Am citit că numele de svastică provine din cuvântul sanscrit svasti, care înseamnă bunăstare. Simbolul a fost considerat cât se poate de pozitiv până când naziştii l-au inversat şi au făcut din el un simbol al distrugerii. L.A. Waddell a interpretat semnele de pe o altă piatră găsită în Scoţia (piatra Newton din regiunea Dumfries-Galloway) ca fiind feniciene-hitite, fiind dedicate Zeului-Soare Bel sau Bil.
Simbolul clasic al Britaniei (şi actualmente al Marii Britanii) provine de la zeiţa feniciană Barati. Unul din principalele centre ale arienilor-hitiţilor-fenicienilor era Cilicia din Asia Mică, unde Barati era adorată sub numele de Perathea, iar mai târziu Diana. Altfel spus, Diana şi Britania provin din aceeaşi sursă. Barati era zeiţa/regina fenicienilor, iar Barat era zeul/regele lor.
Nu este exclus ca aceste nume să corespundă zeităţilor babiloniene Nimrod şi Semiramida. Clanul regal al elitei arienilor era numit Barat, de unde şi termenul indian de Barat sau Brihat, respectiv termenii britanic şi Britania (Barat-anic şi Barat-ania). Vedele indienilor afirmă că: „Regele Barat a dat numele său rasei dinastice pe care a fondat-o. De la el a pornit răspândirea faimei poporului dinastic, care a ajuns atât de departe”. Alte cuvinte derivate din Barat sunt Parat, Prat sau Prydi.
Forma originală a cuvântului era Barat-ana sau Brithad-ana. În hitită/sumeriană, sufixul ana înseamnă „unu”. Din el au apărut mai târziu cuvântul englez one şi cel scoţian ane (n.n. unu). Barat-ana sau Briton înseamnă „unul dintre Baraţi”. La fel s-au petrecut lucrurile şi cu alte ţări ocupate de această rasă albă. De pildă, numele de Iran provine de la Airy-Ana sau Air-an, care înseamnă Ţinutul Arrays-ilor sau al Arienilor.
Vedele indiene vorbesc de asemenea de zeiţa Barati (Cea care aparţine Barat-ţilor), cunoscută şi sub numele de Brihad cea Divină.
Ele afirmă că locul ei special se afla pe malul fluviului Sarasvati, identic cu fluviul Sarus din ţinutul hitit-fenician Cilicia. Fluviul se varsă în mare la Tarsus, locul în care s-a născut Sfântul Pavel, conform Noului Testament (lucrare scrisă în acord cu miturile solare ariene). Aceşti fenicieni şi arieni adorau şarpele şi pe reptilienii care îşi schimbau forma, pe care hinduşii îi numeau Nagas.
Vedele sunt inspirate de arieni şi povestesc cum oamenii-şerpi, Nagas, puteau provoca daune imense şi chiar moartea instantanee. Se spune despre Nagas că au apărut la naşterea celui care avea să fie cunoscut sub numele de Buddha. În legenda lui Krishna, şarpele joacă de asemenea un rol important. Numele pe care l-au dat romanii lui Barati a fost Fortuna, conform unei legende care afirma că ea este zeiţa norocului.
Ilustraţiile romane ale Fortunei sunt identice cu simbolurile feniciene ale zeiţei Barati şi cu simbolul britanic al Britaniei. Toate erau asociate cu apa, lucru normal la o rasă ca fenicienii, care călătoreau foarte mult pe mare. Egiptenii aveau şi ei o zeiţă pe nume Birth, zeiţa apelor, o altă reflexie a lui Barati, căci arienii-fenicienii erau forţa care s-a ascuns în spatele civilizaţiei Egiptului.
În jurul anului 680 î.Ch., Birth a fost descrisă de un împărat babilonian ca „o zeiţă feniciană dincolo de mări”. În Creta, un alt centru fenician, zeiţa corespondentă este Brito-Martis. Potrivit legendelor greceşti şi romane, era o zeiţă feniciană (altfel spus, Barati), fiica divină a lui Phoenix, regele Phoeniciei. Brito-Martis a devenit la romani Diana, o zeitate majoră în lumea antică. Ambele zeiţe erau ilustrate cu o armă în mână, gata pentru vânătoare. Aşa cum a subliniat Earl Spencer la înmormântarea surorii sale Diana, Prinţesa de Wales, aceasta a fost numită astfel după zeiţa vânătorii.
David Icke – Secretul Suprem, Editura Daksha
yogaesoteric
8 aprilie 2017
8 aprilie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu