Puterea simultană a conștiinței: expansiunea și contracția

A fost odată ca niciodată o ţară mică, mică, aşa de mică, încât încăpea pe un puf de păpădie. Locuitorii ei aveau bucuriile, tristeţile şi grijile lor. Ca toţi oamenii. Ei credeau într-o Forţă nevăzută care îi protejează, le aduce ploaia, Soarele şi toate celelalte. Dar credeau şi că sunt singura capodoperă a Creatorului. Că nu mai e nimeni în afară de ei. Adevărul era altul. Când cerul se înnoura, puful lor de păpădie era umbrit de un copil care se juca prin preajmă. Când ploua, era picurat de roua dimineţii. Iar când lumea lor se cutremura, puful era, de fapt, purtat de vânt în toate direcţiile.

Eşti atomul, eşti universul

Pe Pământ lucrurile par grandioase. Dar dacă le-am privi de pe Canis Majoris, (una dintre cele mai mari stele cunoscute, din constelația Câinele Mare), de 300.000 de ori mai mare decât planeta noastră, am vedea că trăim, analogic vorbind, pe o păpădie. Iar această lume a contrastelor o găsim şi în viaţa de zi cu zi.

Ne simţim când mari, când mici faţă de oamenii de lângă noi. Sunt persoane pe care le considerăm puternice ca munţii, iar pe altele slabe ca firele de nisip duse de vânt. În tradiţia hindusă, senzaţia de mic poartă numele de ANIMA şi reprezintă o contracţie a conştiinţei. Opusul său, expansiunea, senzaţia de mare, poartă numele de MAHIMA. Este capacitatea conştiinţei noastre de a fi flexibilă, elastică în mai multe dimensiuni. Ne expansionăm sau ne contractăm în funcţie de trăirile pe care le avem, de nivelul de conştiinţă, de anumite momente privilegiate şi de dorinţa noastră de cunoaştere a realităţii spirituale.

Cum exersezi infinitul mare

Teama ne contractă conştiinţa, fericirea o dilată ca o explozie de stele. Însă, de obicei, nu controlăm acest proces. Putem face asta printr-o practică yoga fructuoasă.

Momentul ideal este dimineaţa când energia ne ţâşneşte prin toţi porii. Pentru început șapte zile sunt tocmai bune, 10 minute minim. Ne aşezăm la sol sau într-o ASANA confortabilă. Închidem ochii şi facem câteva respiraţii ample până când simţim că în noi se aşterne liniştea, că ne interiorizăm.

Vizualizăm cum aura noastră se dilată ca o sferă de lumină. Umplem cu ea camera în care ne aflăm. 
Ne familiarizăm cu această experienţă nouă şi plăcută: nu suntem trupul, suntem mai mult decât limitele sale fizice. Suntem fericiţi că am evadat din aceste limite ale iluziei că suntem acest corp subtil. Simţim cum celulele îşi ies din matcă, iar noi devenim imenşi.

Corpul nostru subtil se măreşte şi se măreşte până cuprinde toată camera: vaza cu flori, biroul, scaunul, patul, dulapul. După ce ne-am obişnuit cu această trăire, vizualizăm cum aura ni se dilată şi mai mult. Trece dincolo de cei 4 pereţi ai camerei. Cuprinde întreaga clădire: vecinii, vecinul de la 4 cu care am avut aseară o discuţie în contradictoriu şi pe care acum îl îmbrăţişăm cu dragoste. Aura ni se măreşte ca un balon. Ne simţim cât tot oraşul.

Observăm cum creştem subtil din ce în ce mai mult şi odată cu această dilatare sporeşte şi fericirea noastră. Înţelegem necesitatea vieţii înseşi. Înţelegem de ce acţionează unii oamenii aşa şi nu altfel. De ce ne naştem, iubim, suferim, murim. Toate par aşa mici pe lângă imensitatea fiinţei noastre mult dilatate acum!

Ne mărim şi mai mult. Devenim cât toată ţara, cuprindem apoi din ce în ce mai multe ţări, până devenim cât toată planeta. Pământul se află acum în interiorul corpului nostru subtil, mult dilatat. Trăim expansiunea cu toţi porii. Prin toţi porii. Cuprindem în noi toată umanitatea.

Mintea ni se expansionează în nemărginire, devine flexibilă. Un sentiment de împlinire, de bunăstare ne copleşeşte. Conştiinţa noastră explodează în întregul sistem solar până devine oceanică, cuprinzând Soarele, Luna şi toate celelalte planete ce se mişcă acum în noi. La fel facem şi cu restul galaxiilor, până îmbrăţişăm întregul Univers. Intuim misterul ce a creat această manifestare.

Uşor, uşor o parte din noi devine una cu Dumnezeu. De acolo naştem şi resorbim lumi. Continuăm acest joc timp de șapte zile. Pe tot parcursul exerciţiului rămânem vigilenţi, cu ochii minţii larg deschişi. Nu se ştie de unde riscă să răsară somnul sau gândurile haotice.

Cum exersezi infinitul mic

După o săptămână în care am exersat expansiunea aurică, repetăm jocul pentru tot atâtea zile, în sens invers. Ne contractăm aura, ne micşorăm. Devenim din ce în ce mai mici: mai mici decât galaxia, decât planeta noastră, decât ţara, oraşul, clădirea în care locuim, trupul nostru.

Mai mici chiar decât un ac de gămălie şi chiar decât omuleţii din puful de păpădie care ajung să pară imenşi. Ajungem cât un atom din inima noastră spirituală. Până devenim, auric, chiar mai mici decât atomul. Până ne topim în ceva etern, într-un punct fără dimensiune.

La capătul celei de-a doua serii de șapte zile vom deveni atât de mici, încât nici măcar nu vom putea să ne localizăm. În acest punct, frica poate apărea de după colţul minţii înguste. Dar facem tot posibilul să rămânem relaxaţi. Nu forţăm nimic, nu ne panicăm. Nu are ce să ni se petreacă rău. Suntem o scânteie divină fără margini, fără trup. Intuim că ceea ce am crezut până acum despre noi a fost fals. Zidul limitării cade încet, încet. Când modelăm mintea după cum vrem, intuim că în realitate suntem o scânteie divină. Că am fost dintotdeauna o fărâmiţă de lumină închegată de Sus. Iar atunci viaţa noastră devine armonie şi fericire ce implodează în fiecare părticică a trupului nostru.

Articol preluat din revista Yoga Magazin nr. 74

yogaesoteric
3 iulie 2019