Scrisoarea unui fizician de la CERN: ” Am facut ceva ce nu trebuia sa facem” – Umbre si siluete au aparut in Accelerator

(IMPORTANT !)

Vă rog să luați aminte la următoarele:
1 – Incalc legile internationale privind obligatiile contractuale si secretul de serviciu publicand aceste informatii.

2 – Nu am sa va divulg locatia mea intrucat stiu ca orice incercare sa dovedesc ceea ce am vazut sau la ce am luat parte va rezulta in exterminarea mea imediata si definitiva.

„ Numele meu este Dr. Edward Mantil si eram (teoretic inca sunt) fizician la CERN, situat in Geneva, Elvetia. Sunt specializat in cercetare subatomica si a particulelor, cu precadere interactiuni de tip quark. Cu alte cuvinte, studiez particule minuscule si felul in care interactioneaza intre ele la viteze foarte mari. Pana Joi 15 Ianuarie 2014 eram un om de stiinta absolut normal care lucra in campusul de la CERN. Majoritatea oamenilor de stiinta implicati in aceeasi bransa de cercetare ca si mine locuiesc aici in campusul CERN din Geneva si ies foarte rar, doar ca sa mai socializeze si ocazional sa-si viziteze familiile.

Majoritatea dintre dumneavoastra, care ati auzit de CERN, cu siguranta ati auzit de LHC (Large Hadron Colider) Gigantul Accelerator de Particule, cel mai mare instrument stiintific, cu un diametru de peste 20 de mile care se intinde pe teritoriul a doua tari (Elvetia si Franta). Opinia publica a fost informata cum ca af fi fost construit cu costul a zeci de miliarde de Euro in scopul de a studia cum a luat nastere Universul si ca, coliziunile care au loc inauntrul acceleratorului ne permit noua sa ne facem o oarecare parere despre un anume fenomen, care poate fi observat doar atunci cand particulele intercationeaza intre ele la viteze foarte mari. Acesta NU este motivul pentru care a fost creat acceleratorul, si nici lucrul care s-a facut cu aceasta masinarie de la pornirea ei. Scopul principal al CERN, cand a construit acceleratorul, a fost sa, ei bine, sa deschida un portal. Dati-mi voie sa va explic: Ideea de portal a luat nastere in ani 1960.

Dupa ani de zile de incercari in a ascunde fenomenul OZN, incluzand o scara larga de interactiuni cu publicul cum ar fi incidentul de la Roswell si Batalia pentru Los Angeles inainte de asta, guvernele Statelor Unite, Marii Britanii si Franta, au decis sa-si uneasca fortele in speranta de a intelege ce sunt mai precis aceste obiecte neidentificate. Ideile erau impartite. Sunt oare OZN rile de pe alta planeta? Sunt oare din alt timp? Sau sunt pur si simplu isterie si deziluzie in masă, cauzata de o imaginatie mult prea bogata a oamenilor care erau facuti pe ei de frica de comunisti si tehnologiile lor? Nu nu erau nici una din toate acestea. Universul nostru nu este decat o pagina dintr-o mare carte. Ganditi-va la o carte inchisa care sta pe o masa: vedeti fiecare pagina cum vine una peste cealalta legate intre ele de spatele dintre cele doua coperti. Universul nostru este doar o pagina într-o vasta si atotcuprinzatoare carte. Si pagina noastra nu este nici pe departe singura cu bogatii, gandire si civilizatie in ea. Fiecare pagina din carte reprezinta o alta dimensiune si fiecare are semnatura ei unica, propria ei istorie, si felul ei unic de diferentiere de celelalte pagini. Nici o pagina nu a fost facuta sa interactioneze una cu cealalta la fel cum nici cearneala nu se scurge de pe o pagina pe cealalta intr-o carte normala. Fiecare pagina este un Univers de sine statator.

Dupa cativa ani de calcule matimatice si flote intregi de oameni de stiinta care lucrau sub amenintarea exterminarii daca divulgau informatii despre munca lor, ideea de carte a luat nastere. 
Desi multi nu erau de acord, calculele matematice sustineau ideea de carte, si tot matematica arata ca era imposibil ca o pagina sa interactioneze cu cealalta. Asta pana in ani 1980. Dupa miliarde de dolari investiti in cercetari in jurul anilor 1980, a luat nastere ipoteza ca daca am folosii destula energie, si destula forta, concentrate spre un punct mic (de marimea unei impunsaturi de ac), teoretic am putea strapunge pagina si am putea trage cu ochiul la pagina vecina. Am putea deschide o usa din universul lor spre al nostru. Când FAMILIA (numele de cod al grupului de oameni de stiinta care sunt la conducerea fiecarui departament de cercetare de la CERN) a vazut prezentarea initiala in martie 1981, multe din tematicile expuse au adus ingrijorari grave in ceea ce priveste ramificatiile deschiderii unui astfel de portal. Insa in numele stiintei, FAMILIA a decis sa imparta aceste informatii cu guvernul care le finanta constant cercetarile. La o intrunire ce a avut loc in Luxemburg, sefi de state ale nou formatei Uniuni Europene, impreuna cu Statele Unite si China, le-au fost prezentate planuri pentru construirea unei masinari colosale care ar fi in stare sa deschida un portal pe care l-am putea inchide la discretie apoi. Portalul s-ar deschide si nivelurile de energie ar fi masurate pentru a demonstra ca CERN si-a indeplinit sarcina, si apoi portalul va fi inchis. Deschis – Inchis, simplu si atat.

Liderii guvernelor au inceput sa arunce cu fonduri interminabile catre FAMILIE si către CERN in speranta de a intelege ce fel de putere se gaseste in alt Univers. Ganditi-va la cate posibilitati, surse de energie interminabile, mai rapide decat viteza luminii, armament care ar putea sterge distruge inamicii cu usurinta. Posibilitatile pentru putere erau de-a dreptul coplesitoare. Asa ca publicului i s-a servit o poveste („intelegerea universului”) si doar Familia si Guvernele stiau adevarul. Majoritatea fizicienilor de la CERN erau tinuti in ignoranta totala despre adevar, la urma urmei acceleratorul isi indeplinea functiunile normale si interactiona particule pentru vanatorii de finate dornici sa profite de asta. Insa teste pentru atingerea scopului ascuns erau facute numai in prezenta Familiei si catorva fizicieni seletati. Eu sunt membrul Familie in divizia mea. Logic cei din Familia initiala s-au pensionat sau au mai si murit din ei, dar există acum o generatie noua, mai tânără si mai dornică de afirmare, si consecintele acestui fapt au fost si sunt in continuare dezastruoase.
Si acum, ca v-am facut aceasta mica prezentare, permiteti-mi sa va explic ce s-a intamplat joia trecuta. 
Era o zi normala iar acceleratorul era programat sa excute 2 coliziuni, una la 9 AM si una la 6.30 PM. Ambele au decurs perfect si experimentele au fost catalogate un succes. Am asistat la 2 coliziuni intregi si grupul general al cercetatorilor a fost foarte multimit de munca lor.

In jurul ore 7 PM majoritatea echipei de cercetatori eliberase deja camera de observare, si acceleratorul fusese pus „on modul stand-by”. In timp ce camera de observare se golea, dispozitivul de identificare pe care il aveam la birou a inceput sa vibreze si pe ecranul acestuia a aparut scris „Living room”, mi-am dat seama imediat ce urmau sa faca. M-am uitat cu coada ochiului si am zarit-o pe Dr. Celine D’Accord, un al membru al Familiei, sef al departamentului de fizica plasmei. Si ea se uita la dispozitivul de identificare si la fel avea scris „Living Room”. Amandoi am inteles despre ce era vorba si am plecat. „Living room” (Sufrageria) era o camera mare din incinta situata in Sectorul A. Camera nu ieșa in evidenta cu absolut nimic, parea perfect normala. Asta era si ideea ca sa ascunzi intentiile adevarate. Daca ne-am fi intalnit in vreo camera secreta, pe la subsol ar fi ridicat suspiciuni de fiecare data cand am fi mers sa facem un experiment. In timp ce Celine si cu mine ne indreptam spre accelerator in Sectorul A, aerul rece al Elvetiei mi-a atins fața si m-a inviorat in timp ce traversam campusul. Noaptea era extrem de senina, si acest factor imi marea si mai mult suspiciunile. Mereu faceau aceste experimente in nopti senine ca aceasta. 
Am intrat in Sectorul A si ne-am indreptat catre cladirea principala. Usile s-au deschis cum ne-am apropiat si am facut drumul spre lifturi pe întinderea larga a holului cu tavane boltite.

Semnalul transmis de dispozitivele noastre de identificare a facut ca usile liftului sa se deschida automat, inainte ca sa apasam macar pe buton. Cum am intrat inauntru usile s-au inchis si liftul a plecat. „Nu o sa ma obisnuiesc niciodata cu faza asta” a spus Celine, referindu-se la gradul ridicat de automatizare al cladirii. 
Fusesem programati la o intalnire in „Sufragerie” si cladirea stia asta, asa ca toate luminile se aprindeau pe unde eram si usile se deschideau ca sa ne aratre calea. Miracolul tehnologiei. Am iesit din lift si ne-am indreptat spre camera de consiliu, odata ajunsi, usa s-a inchis in spatele nostru si inauntru era adunata toata „Familia”. In capul mesei era „Father” (Tatal), o tânără si ambitioasa fiziciana pe nume Sandra O’Reilly, desemnata „Tatal”, intrucat treaba ei era sa dea ordine „Familiei” cu privire la aceste experimente clandestine. 
Atmosfera in camera nu era niciodata una tensionata, ba mai degraba una de entuziasm controlat. Familia incercase acest timp de experimente la fiecare 6 luni in ultimii 10 ani si nu au avut mare succes in tot acest timp. 
Avusesem mai multi „Tati” de atunci, incepand cu marele Dr. Bertramberg pana la mai putin cunoscutul, si mereu baut Dr. Yao; toti au esuat sa indeplineasca ceea ce Familia initiala si-a propus. Miliardele au fost cheltuite dar nici un portal nu a fost deschis.

” In seara asta incercam cu 40 Tera Electron Volts” ne-a anuntat Tatal.
Anuntul ei a facut liniste in sala. Membrii familiei se uitau unul la altul, unii entuziasmati, altii foarte ingrijorati, insa toti cu o senzatie generala de neincredere. ” Ultimele 4 incercari au fost intre 10-20 Tera Electron Volts, nu am incercat niciodata nimic la o putere atat de mare! nu stim daca masinaria poate suporta un test de o astfel de magnitudine” a protestat Dr. Akava, seful Matematica Fizica si al Departamentului care era in masura sa spuna daca 40 Tera Electron Volts era sau nu posibil si se putea desfasura in siguranta. ” Am analizat toate consecintele posibile, si desi va trebui sa folosim dublul de energie din Retea, Guvernul Elvetian a fost informat si au fost de acord sa coopereze,” a raspuns imediat Tatal. Tonul ei linistit si controlat ajuta mult la detensionarea situatiei. M-am uitat spre Celine care in tot acest timp a tot scris niste calcule pe o bucata de hartie, dupa care s-a ridicat de pe scaun si a spus ” Tata, chiar daca am incerca sa atingem 40 TeV, calculele matematice ne arata ca asa ceva nu este posibil! Asa putem sa dam acceleratorul la maxim pur si simplu si sa speram la ce e mai bine!”. 
” Mai ai si alte obiectiuni pe care doresti sa le consemnam inainte de a incepe experimentul?” a intrebat Tatal, ignorand complet incercarile disperate ale Celiniei. Apoi Tatal s-a uitat la toti sa se asigure ca nu cumva sa mai aibe careva obiectiuni. ”Excellent, atunci vom proceda la efectuarea experimentului, toti sa fiti prezenti la ora 22.00 in camera de control” a anuntat Tatal si toata Familia s-a ridicat de la masa si a parasit „Sufrageria”.

Nimeni n-a mai scos un cuvant, am plecat in liniste deplina, ne-am indreptat spre lift si am iesit din cladire in racoarea aerului elvetian.
Daca acceleratorul nu ar suporta vortajul de electroni, ar putea deveni instabil si s-ar putea distruge, dar fiind ingropata in pamant, ar fi evitată o catastrofa. Nu ar exista pierderi de vieti omenesti, insa Acceleratorul de Particule ar fi distrus si miliarde de dolari in finantari ar fi pierdute. 
Pe de altă parte, daca experimentul ar fi un succes si am deschide un portal, oare l-am mai putea apoi inchide căci este ceva care funcioneaza la 40 de Tera Electron Volts? Calculele noastre sustineau 10 TeV, 20 TeV, la naiba, hai sa zicem chiar 30 TeV, dar nimeni nici nu a indraznit macar sa treaca vreodata peste. Oricum, aici rolul nostru de oameni de stiinta s-a terminat si regretabilul rol de experimentatori in secret a inceput. Tot ce puteam face era sa spunem DA. 
La orele 22.00, impreuna cu Familia si cativa alti angajati CERN care stiau despre adevarata natura a experimentului, am inceput marele nostru experiment.

„Incepeti” a fost singurul ordin pe care l-a dat Tatal. Membrii Familiei s-au dus la posturile lor pentru a actiona acceleratorul, si astfel fatidicul experiment a inceput.

” Eliberati prima proba de particule” s-a ordonat. La cateva secunde dupa, sunetul gazului intrand in accelerator s-a auzit. Gazul si-a inceput cursa de 20 de mile in jurul acceleratorului castigand din ce in ce mai multa viteza.          ” Eliberati a doua proba de particule”, si un alt sunet de gaz intrand in accelerator s-a auzit circuland in directia opusa fata de primul. Ambele castingand viteza, circuland din ce in ce mai rapid, apropiindu-se de viteza luminii. Ca doi alergatori  pe o pista circulara din directii opuse., neatingandu-se unul pe celalalt. ” Tata, ne apropiem de 30 TeV” a spus unul dintre membri. „Excelent, măriti energia la 35 de TeV in urmatoarele 3 minute”, s-a auzit comanda Tatalui, dandu-ne mari fiori. Daca era sa se intample ceva acum se va intampla. „Marim la 35 de TeV” s-a auzit anuntul pe sistemul intercom.

Cu toti am continuat sa ne uitam unul la celalalt, ingrijorarea noastra crescand din ce in ce mai mult. 
„Ajungem la 38 TeV”, alt anunt s-a auzit. Insa nimic, nici o explozie, nici o eroare catastrofala, nimic. 
Teoretic, acum 40 TeV era posibil, dar nicidecum indicat, totusi la 38 TeV, nici un semn de deteriorare structurala nu a fost observat, nimic. 
„S-a atins 40 TeV”. Ne-am uitat unul la celalalt uimiti. Am reusit ceea ce credeam imposibil:40TeV de energie impingea acum particulele in accelerator si puteam sa controlam aceasta putere. „Cand doi nori de particule au trecut unul pe langa celalalt razand, am realizat cu toti ca urmeaza sa se intample ceva diferit. Dintr-o data temperatura in camera a inceput sa creasca, simteam cum se incalzise dintr-o data, si prima reactie a fost de panica. ” OPRITI ACCELERATORUL” s-a auzit o exclamatie de la un membru al Familiei. „Masinaria se incalzeste, o explozie este iminenta” a continuat. „Asteptati” a spus Tatal, ochii ei sclipeau de la monitorul calculatorului din fata ei „uitati-va la indicatorii de temperatura, nu este nici o schimbare, totul pare normal!”

Cu totii ne-am uitat la cel mai apropiat panou de control si toate aratau ca totul este in regula, cu exceptia faptului ca termostatul din camera acum arata 35 de grade Celsius si cand incepusem erau 20 de grade; ce sa insemne asta?
„INCEPETI SECVENTA DE COLIZIUNE” a strigat puternic Tatal in microfon. 
„Coliziune in 4…3…2…”, s-a auzit vocea automatizata de la intercom. „1…” si o lumina orbitoare a umplut camera, nu se mai intamplase niciodata asa ceva. Temperatura a cazut iar la 20 de grade, iar lumina ne orbea efectiv, nu ne puteam vedea nici mainile lipite de fata. Dintr-o data s-a auzit un tipat inspaimantator, ca si cum cineva era batut groaznic, urmat de o tacere de mormant si apoi intuneric bezna. 
„Este toata lumea OK?” se auzea Celine din cealalta parte a camerei, 
„Sunt bine!” am raspuns eu.

“Sound off!” “Mantill, code: Fam-0113? “D’Accord, Code: Fam-0115? “Chung, Code: Fam – 0114? , membrii Familiei prezenti au inceput sa-si strige numele si codurile aferente in timp ce ochii nostrii incepeau sa se adapteze la intunericul care se lasase in camera.

Cu un sunet puternic, lumina rosie de urgenta a inceput sa lumineze camera intermitent. Puteam sa vedem umbre in accelerator dar nimic cunoscut noua. Deja trecusera aproximativ 2 minute de cand intunericul cuprinsese camera si nici unul din noi nu-l auzise pe Tatal sa-si fi strigat numele si codul. „Unde este Tatal: a strigat Dr. Chang. Cu totii ne-am intors spre scaunul unde statea Tatal si am putut vedea o umflatura pe scaun dar nu pe ea (ca si cum se evaporase din haine). Am reusit sa ajung la panoul de control ca sa deschid iesirea de urgenta si am iesit pe coridorul de urgenta pana la lumina de siguranta, am aprins lumina si din nou camera de control s-a luminat. Întrat în panică pentru ca nu stiam ce s-a intamplat cu Tatal, am fugit repede inapoi in camera.

Toti colegii mei erau complet uimiti, nimic in camera nu era modificat, toate erau la locul lor, si temperatura revenise la normal. Cu toate astea, pe scaunul unde fusese Tatal era doar o gramada de haine si efecte personale ale acesteia. Celine a alergat repede spre scaun si a inceput sa ravaseasca hainele si efectele personale in disperare: „A disparut!!! toate lucrurile ei sunt aici, bijuteriile, hainele, ID ul…absolut tot!”. Unde statuse Tatal acum erau doar lucrurile ei. Dispăruse pur si simplu.„

Sursa:Efemeride.ro
nov. 2, 2015