Cum să te rogi tot timpul. Timpul cărărilor înverzite

Știu un moș care vine aproape duminică de duminică la slujbă la mănăstire la Moreni. Eu nu mă duc atât de des, dar rareori s-a petrecut să mă duc și să nu-l văd acolo, cel puțin când e vremea cât de cât bună, adică nu plouă cu găleata, nu se adună troiene sau nu e gerul prea aprig. Dacă e doar noroi, vine. Ajunge de fiecare dată după ora nouă și se așază într-o strană deasupra căreia se află un ceas mare de perete, a cărui formă imită vag un pendul. Ceasul, strana și figura lui stafidită alcătuiesc un ansamblu cu care ne-am familiarizat cu toții. Ultima dată când am fost acolo a intrat tot așa, grăbit și adus de spate, cu o căciulă ponosită în mână și s-a dus întins spre locul lui, ocupat de niște bagaje lăsate de cineva. A stat dezorientat câteva secunde, cu lumina lumânărilor dintr-un sfeșnic pâlpâindu-i pe riduri, dar nu s-a dus pe alt scaun, așa că a rămas în picioare tot restul liturghiei.

Are peste 80 de ani și vine de la Căpușneni, un sat dintr-o comună vecină, aflat la șapte kilometri de mănăstire. Am vorbit odată prin toamnă cu el pentru că eram curioasă de ce toată lumea șușotește când îl vede. Am auzit de nenumărate ori: uite-l și pe moș Neculai, cum vine el pe jos atâta drum, peste dealuri! Mi-a spus atunci că face cam două ore și că jumătate de drum e pe deal și cealaltă jumătate prin pădure. Merge pe un drum pe care e tot timpul singur, nu e nici urmă de om sau căruță, de mașină nici pomeneală, pentru că e vorba doar de un drumeag care străbate niște țarini sălbatice.

Mi-a povestit odată că a avut 11 copii, dintre care mai trăiesc zece. O fată i-a murit, cum se zicea pe timpuri, în mir, adică abia născută și botezată la repezeală, că se vedea că nu o să aibă zile. Nevasta i-a murit acum câțiva ani, iar copiii, oameni maturi acum, sunt împrăștiați cu toții pe la casele lor. A muncit la pădure și la CAP și are pensie, mi-a zis că e bucuros că a auzit că o să i se mărească, n-a înțeles de când.

Moș Neculai spune că pe la 40 de ani a avut un accident de muncă, pe când lucra la pădure, și a stat în comă. Nu știe cât. Spune, însă, oricui este dispus să-l asculte, că el atunci a văzut și iadul și raiul. În rai s-a plimbat pe niște cărări înguste și înverzite, invadate de nemaiauzite cântece de păsări și s-a întâlnit chiar și cu fata, Luminița, pe care abia apucaseră, el și nevasta, să o boteze. S-a mirat că, deși fata a murit prunc, când a văzut-o acolo era mare și frumoasă și el a știut fără să-i spună cineva că e fata lui, numai că ea i-a spus să se întoarcă acasă, că unde a ajuns nu e încă locul lui. De câte ori își aduce aminte plânge și de dorul fetei, și al locului. Spune că era credincios și înainte de experiența aceea, dar de atunci nimic nu mai contează pentru el mai mult decât sufletul.

De ce nu se duce la biserica din sat și preferă să bată două ore dus și două întors drumul cel lung, care taie de-a dreptul câteva dealuri și o pădure mare? Nu-și bate capul cu asta și nu are un motiv foarte concret. Pentru că aici îl mână inima. Nu știe de ce. Și nu, nu se simte obosit și nu-i este frică prin pădure. Îi e dragă pădurea. Poate unde s-o fi simțind prin ea oarecum ca prin acea pădure din rai, răsunând de cântece de păsări, din care e convins că a fost izgonit doar ca să se întoarcă mai târziu.

S-a petrecut să-i mai taie calea câte o căprioară sau câte un mistreț sau chiar mai mulți, dar el s-a oprit lângă un copac și i-a lăsat să treacă. Scroafele cu purcei sunt cele mai periculoase, dar s-a întâlnit doar o singură dată cu una, care nu l-a atacat. Iepuri sunt cu duiumul, dar aceia nu se pun la socoteală.

Stă mereu până la sfârșitul slujbei. Lumea îi mai dă câte ceva de pomană, zice „bogdaproste” cu un aer copilăresc și senin, dar nu se pune pe mâncat. Dacă e vremea proastă, când intră în curtea mănăstirii se descalță de ciubotele murdare de cauciuc cu care a venit, le ascunde după ușița prin care urcă maicile în clopotniță și se încalță cu niște adidași uzați, dar curați. La plecare reia ritualul, numai că invers, face câteva cruci repezite, cu fața spre mănăstire, și pleacă. Are un pas egal, săltat, sprinten. Nu are niciodată tovarăș de drum sau, cel puțin, nu unul în carne și oase. S-a petrecut odată, totuși, de a ajuns la mănăstire cu câinele lui. Când s-a pornit de acasă a căutat să-l izgonească, dar câinele s-a ținut de el tot drumul și de atunci are grijă să îl închidă într-un țarc din spatele casei înainte să iasă din curte.

Ultima dată m-am pomenit că vine țintă la mine și-mi spune: „Ți-am cumpărat ceva. Porți, da? Să-l porți, că e frumos!”. Timp în care se scotocea într-un fel de portmoneu de cârpă decolorată. Când a găsit ce căuta, a exclamat cu un aer fericit: „Uite!”.

În palma zbârcită și slabă era un fel de metanier cu mărgele negre și cruce care poate fi foarte bine purtat și la gât. După care spuse: „Stai așa, că mai era unul!”. După alte secunde de scotoceală, a mai scos o brățară din alea cu multe iconițe, ceva ce eu nu mi-am cumpărat, din motive estetice, niciodată.

Luată ca din oală, am rămas cu mâna întinsă, cu darurile complet neașteptate în palma mea. „De ce?” am întrebat.
„Ca să le porți”, a răspuns, cu fața toată numai un zâmbet… are un singur dinte, jos.
Și, fără să-mi mai lase timp de vreun comentariu, a adăugat: „Știi, eu îți am de grijă. Nu numa’ matale, la mai mulți. Cum umblu eu prin pădure, mă rog. Mă rog tot timpul. Și mă rog și pentru matale.” „Te rogi? Cum te rogi? Și de ce?” „Vorbesc, așa, când merg prin pădure. Ca să-ți am de grijă.” „Păi știi măcar cum mă cheamă?” Pentru că nu-mi aminteam să-i fi spus vreodată cum mă cheamă sau de unde sunt. Știam doar că pe el îl cheamă Nicolae Jianu. Nume de haiduc. Nu degeaba îi plac pădurile și pustietățile, atâta doar că vârsta nu-l mai ajută. „Nu știu. Dar ai vorbit de mai multe ori cu mine. Și mă rog așa, pentru cea care a vorbit cu mine.”

de Carmen Cătălina Alexa

Citiți și:
Vasile şi odaia lui Dumnezeu
Bunătatea la români

yogaesoteric
23 decembrie 2018