Citiți prima parte a articolului
Ne-am continuat călătoria timp de 10 zile apoi şi am constatat că am pătruns din fericire în interiorul uscatului, până la locul unde mareele oceanice nu mai aveau efect asupra apei, care devenise dulce. Descoperirea nu a venit imediat, ci s-a produs când ultimul nostru butoi cu apă aproape se terminase. Nu ne-am pierdut timpul umplându-ne butoaiele şi am continuat să urcăm râul.
De-a lungul malurilor râpoase, puteam să vedem păduri mari care se întindeau pe mai multe mile lungime. Copacii aveau o mărime enormă. Am acostat şi după ce am aruncat ancora în apropierea unei plaje de nisip, am ajuns din nou la râu, pe jos, şi am fost recompensaţi să găsim o mare cantitate de nuci foarte bune la gust, care ne-au satisfăcut foamea, aducând o modificare binevenită în monotonia noastră alimentară.
Era în jur de 1 septembrie (1829) şi am calculat că trecuseră mai mult de cinci luni de când ne-am luat adio de la Stockholm. Subit am fost cuprinși de teamă, auzind în depărtare cântul unor persoane. Imediat după am zărit un vas enorm care cobora râul, drept în direcţia noastră. Cei care cântau la bord formau un cor puternic al cărui ecou reverbera de la un mal la altul al râului ca o mie de voci, umplând întregul univers de o melodie vibrantă. Muzica de acompaniament era executată pe instrumente cu corzi care nu semănau cu harpele noastre.
Nu am văzut niciodată un vas aşa de mare şi atât de diferit în materie de construcţie.
Nu am văzut niciodată un vas aşa de mare şi atât de diferit în materie de construcţie.
În acest moment precis, vasul nostru se găsea într-un loc nu departe de mal. Marginea râului era acoperită într-un mod frumos cu arbori gigantici de mai multe sute de picioare înălţime. Ni se părea a fi începutul unei păduri primitive care fără nicio îndoială trebuia să se întindă mult în interior. Imensa ambarcaţiune a făcut o pauză şi aproape imediat după o şalandă a fost pusă pe apă şi şase oameni de statură gigantică s-au apropiat de micul nostru vas. Ne-au vorbit într-o limbă stranie. Am ghicit, în acest timp, din modul lor de a acţiona ca nu erau inamici. Au vorbit între ei un timp şi unul dintre ei a fost cuprins de un râs nebun ca şi cum vederea noastră devenise pentru ei o descoperire stranie. Unul dintre ei ne-a examinat cu scrupulozitate busola care a părut să-i intereseze mai mult decât orice altă parte a vasului nostru.
În fine, şeful a făcut un semn de parcă ar fi vrut să ne întrebe dacă doream să ne abandonăm vasul pentru a ne duce la bordul vasului lor. „Ce-ţi spune, fiul meu?” m-a întrebat tatăl meu. „Nu pot face nimic altceva decât să ne ucidă.” „Par să aibă intenţii bune”, i-am răspuns. „Dar ce giganţi înspăimântători! Aceştia şase trebuie să fie elita regimentului de primă clasă a regatului. Priveşte-le numai mărimea.” „Putem să mergem voluntar mai degrabă decât să fim luaţi cu forţa”, a spus tatăl meu surâzând, „căci sunt cu siguranţă capabili de a ne captura.” După asta, le-a indicat prin semne că eram gata de a-i însoţi. În câteva minute, eram la bordul vasului şi o jumătate de oră mai târziu micuţul nostru vas a fost ridicat fizic de apă printr-un fel de aparatură stranie cu colţişori şi tras la bord ca o curiozitate.
Erau mai multe sute de oameni la bordul acelui vas, care pentru noi era gigantic. Am descoperit că nava se numea „Naz”, cuvânt însemnând, cum am învăţat apoi, „Plăcere”, sau pentru a da o interpretare mai apropiată, vasul avea numele „Excursia Plăcerii”.
Dacă eu şi tatăl meu am fost observaţi cu curiozitate de ființele de pe vas, această rasă stranie de giganţi a constituit și pentru noi, în egală măsură, o sursă de uimire.
Nu era niciun singur om la bord care să nu fi măsurat 12 picioare (3,67 m) în înălţime. Purtau toţi bărbi pline, care păreau tăiate foarte scurt. Aveau fețe dulci şi frumoase, extrem de oneste, cu o tentă roşiatică. Părul şi barba unora erau de culoare neagră, ale altora de un blond roşcat şi ale altora erau chiar galbene. Căpitanul, astfel l-am desemnat noi, demnitarul care comanda nava gigantică, depăşea cu un cap pe oricare dintre camarazii săi. Femeile măsurau în medie 10-11 picioare înălţime. Trăsăturile lor erau în special regulate şi rafinate, în timp ce aspectul lor prezenta un ten dintre cele mai delicate, pus în valoare de marca unei sănătăţi înfloritoare.
Nu era niciun singur om la bord care să nu fi măsurat 12 picioare (3,67 m) în înălţime. Purtau toţi bărbi pline, care păreau tăiate foarte scurt. Aveau fețe dulci şi frumoase, extrem de oneste, cu o tentă roşiatică. Părul şi barba unora erau de culoare neagră, ale altora de un blond roşcat şi ale altora erau chiar galbene. Căpitanul, astfel l-am desemnat noi, demnitarul care comanda nava gigantică, depăşea cu un cap pe oricare dintre camarazii săi. Femeile măsurau în medie 10-11 picioare înălţime. Trăsăturile lor erau în special regulate şi rafinate, în timp ce aspectul lor prezenta un ten dintre cele mai delicate, pus în valoare de marca unei sănătăţi înfloritoare.
Bărbaţii şi femeile, în ansamblu, păreau să posede acea dezinvoltură specială în manierele lor pe care o considerăm ca un semn al bunei educaţii şi, în ciuda staturii lor gigantice, nu era nimic la ei care putea să sugereze neîndemânarea. Eu, la cei 19 ani ai mei, eram fără nicio îndoială considerat ca un adevărat Tom Degeţel. Cei 1,92 m ai tatălui meu nu făceau să-i ajungă capul mai sus de centura acestor oameni. Fiecare dintre ei părea să rivalizeze cu confratele său în materie de curtoazie şi de gentileţe la adresa noastră, dar toţi râdeau călduros, îmi amintesc, când au trebuit să improvizeze scaune pentru tatăl meu şi pentru mine însumi pentru a ne aşeza la masă. Erau bogat îmbrăcaţi cu un costum special foarte seducător. Bărbaţii erau îmbrăcaţi în tunici elegant brodate din mătase şi din satin, încinse pe talie. Purtau pantaloni scurți care se terminau la genunchi şi ciorapi de o textură rafinată, iar picioarele erau încălţate cu sandale ornate cu bucle de aur. Am descoperit rapid că aurul le era cunoscut ca unul dintre materialele cele mai comune şi că era intens folosit în decoraţie.
La fel de straniu pe cât ar putea părea, nici tatăl meu și nici eu însumi n-am avut nici cea mai mică nelinişte pentru siguranţa noastră. „Am ajuns la limitele propriei noastre cunoaşteri”, mi-a spus tatăl meu. „Este finalitatea la care ne pofteşte tradiţia care mi-a fost transmisă de tatăl meu şi de bunicul meu şi de toate generaţiile numeroase din urmă ale poporului nostru. Este, cu siguranţă, pământul de dincolo de Vântul de Nord.”
Am făcut o aşa de bună impresie asupra comunităţii, încât ne-au lăsat în sarcina unuia dintre oamenii lor, Jules Galdea, şi a soţiei sale, pentru a ne putea învăţa limba lor; şi noi, de partea noastră, eram de asemenea avizi de a primi învățăturile lor.
La ordinul căpitanului, nava s-a pus în fine în mişcare şi a început să urce pe cursul râului. Maşinăria, deşi silenţioasă, era foarte puternică. Râpele şi copacii de pe fiecare parte defilau precipitat. Viteza vasului uneori o depăşea pe cea a oricărui tren în care m-am putut urca, chiar aici în America. Era minunat. În acest timp, razele soarelui s-au pierdut în zare, dar am găsit o emanaţie interioară provenind de la soarele mat-roșu care ne atrăsese deja atenţia, aruncând acum o lumină albă, aparent născută dintr-o adunătură de nori aflați departe în faţa noastră. Difuza o lumină mai intensă, trebuie s-o spun, decât două Luni pline într-o noapte clară. În 12 ore acest nor albicios nu a mai putut fi văzut, ca şi cum s-ar fi ascuns, şi următoarele 12 ore urmau să corespundă nopţii noastre. Am aflat destul de repede că aceşti oameni stranii erau adoratorii acestui mare nor de noapte. El era „Dumezeu învăluit în fum” din „Lumea Interioară”.
Vasul a fost echipat cu un model de iluminare pe care îl consider acum a fi electricitate, dar nici tatăl meu, nici eu însumi nu eram suficient de instruiţi în mecanică pentru a înţelege de unde venea puterea care făcea să funcţioneze vasul, sau cea care alimenta magnificele focuri care serveau acelorași obiective ca metodele noastre actuale de iluminat străzile oraşelor, casele şi instituţiilor de afaceri. Trebuie să menționez că epoca despre care scriu corespundea toamnei lui 1829 şi că pe suprafaţa „exterioară” a Terrei nu cunoşteam nimic despre electricitate la acea vreme.
Aerul supra încărcat de electricitate era un constant revitalizant. Nu m-am simţit niciodată mai bine în viaţa mea ca în cei doi ani în care eu şi tatăl meu am rămas în interiorul Terrei.
Să rezumăm evenimentele care au urmat: vasul pe care ne aflam a sosit într-un port, și după două zile am coborât să-l vizităm.Tatăl meu a spus cu o aproximaţie destul de precisă că putea să-i evalueze poziția ca fiind direct sub Stockholm sau Londra. Oraşul în care am ajuns se numea „Jehu”, însemnând un oraş formând un port la mare. Casele erau mari şi magnific construite şi în aparenţă cu o perfectă uniformitate, dar în acelaşi timp fără a merge până la identitate. Ocupaţia principală a oamenilor părea a fi agricultura; versanţii colinelor erau acoperiţi de podgorii, în timp ce văile erau consacrate creşterii grâului. Nu am văzut niciodată o asemenea etalare de aur. Căptuşelile uşilor erau încrustate şi mesele placate cu protecţie de aur. Acoperişurile clădirilor publice erau din aur. El era folosit cu foarte mare generozitate în finisarea marilor temple de muzică.
Vegetaţia creştea cu o mare exuberanță şi fructe de toate felurile aveau o savoare din cea mai delicată. Ciorchinii de struguri aveau patru-cinci picioare lungime, fiecare boabă de strugure fiind la fel de mare ca o portocală şi mere mai mari decât capul unui om; dimensiunile uriașe caracterizau minunata dezvoltare a tuturor lucrurilor din „interiorul” Terrei. Marii arbori de acaju din California ar fi consideraţi simpli pomişori în comparație cu arborii giganţi din pădurea care se întindea pe mii şi mii de kilometri în toate direcţiile. De-a lungul munților, în diverse locuri, am văzut turme enorme de animale în timpul ultimei zile a călătoriei noastre pe râu.
Am auzit mult vorbindu-se de un oraş numit „Eden”, dar am rămas la Jehu timp de un an întreg. Către sfârşitul perioadei de timp petrecută acolo am învăţat să vorbim destul de bine limba acestui straniu popor. Dascălii noştri, Jules Galdea şi soţia sa, au făcut dovada unei răbdări cu adevărat lăudabilă. Într-o zi, un reprezentant al „conducătorului” din Eden a venit pentru a ne vedea şi timp de două zile întregi, tatăl meu şi eu însumi am suportat proba unei serii de întrebări surprinzătoare. Ei au vrut să ştie de unde venim, ce fel de oameni locuiesc acolo, ce Dumnezeu adoram, credinţele noastre religioase, modul de viaţă de pe Terra noastră şi mii de alte aspecte. Busola pe care am adus-o cu noi a primit din partea lor o atenţie specială. Tatăl meu şi eu am făcut remarci între noi asupra faptului că busola arăta întotdeauna nordul, deşi ştiam acum că am navigat pe curbura sau pe marginea deschiderii Terrei şi că ne aflam departe către sud pe suprafaţa „interioară” a crustei terestre, care după estimarea tatălui meu şi a mea trebuie să aibă aproximativ 300 de mile marine grosime (aproximativ 556 km), din interior la suprafaţa exterioară. Comparativ, nu este mai groasă decât coaja unui ou, și este la fel de multă suprafaţă pe „interiorul” și pe „exteriorul” Terrei.
Marele nor luminos sau sfera de foc roşu întunecat arde în roşu dimineaţa şi seara, iar în timpul zilei degajă o frumoasă lumina albă. „Dumnezeu învăluit în fum” este suspendat în centrul marelui vid „interior” al Terrei şi stă în acest loc conform legii permanente a gravitaţiei, sau unei forţe atmosferice centrifuge, după caz. Mă refer la puterea cunoscută centrifugă sau centripetă care acţionează în toate direcţiile. Baza acestui nor electric sau a acestui astru central, sediu al lui Dumnezeu, este întunecată şi netransparentă, exceptând nenumărate mici deschideri, care apar pe fundalul marelui suport sau altarul Divinităţii, pe care stă „Dumnezeul învăluit în fum”, şi prin majoritatea acestor deschideri focuri strălucitoare strălucesc noaptea în toată splendoarea lor şi par a fi stele, la fel de naturale ca stelele pe care le-am văzut strălucind din casa noastră la Stockholm, mai puţin atunci când apăreau mai mari. „Dumnezeu învăluit în fum”, cu fiecare revoluţie cotidiană a Terrei, pare să răsară la est şi să coboare la vest cum face soarele nostru pe suprafaţă externă. În realitate, oamenii „din interior” cred că tronul lui „Dumnezeu învăluit în fum” este staţionar. Efectul de noapte şi de zi este, deci, produs prin rotaţia zilnică a Terrei.
Am descoperit că limba oamenilor din Lumea Interioară se apropie mult de sanscrită. După ce am răspuns întrebărilor emisarilor guvernului central al continentului interior, şi tatăl meu, la cererea lor, le-a desenat, în mare, hărţi privind suprafaţa „exterioară” a Terrei, arătând despărţirile de pământ şi apă şi spunându-le numele fiecăruia dintre continente, ale marilor insule şi oceane, am fost duși în oraşul Eden cu ajutorul unui mijloc de transport diferit de tot ceea ce aveam în Europa sau în America. Acest vehicul era indubitabil o anumită aplicație electrică. Era silenţios şi aluneca pe o singură șină de fier într-un echilibru perfect.
Călătoria s-a făcut cu o foarte mare viteză. Am fost transportaţi pe coama colinelor şi în josul vâlcelelor, traversând văi şi din nou de-a lungul flancurilor muntoase abrupte, fără să fie făcută cea mai mică tentativă de a nivela pământul, cum facem noi pentru căile ferate. Scaunele maşinii erau enorme şi în acelaşi timp confortabile, fiind foarte sus plasate deasupra planşeului maşinii. În partea de sus a fiecărei maşini erau amplasate roţi de pilotaj, pe fiecare parte, mișcarea roților fiind automatic ajustată în funcţie de viteza maşinii – cu cât viteza mașinii era mai mare, cu atât creştea și cea a roţilor. Jules Galdea ne-a explicat că aceste roți care se învârteau asemeni ventilatoarelor, anulau presiunea atmosferică, sau ceea ce este în general înţeles ca fiind gravitaţie şi graţie subpresiunii acestei forţei sau anulării sale, maşina nu mai putea bascula de-o parte şi de alta a șinei unice, ca şi cum ar fi fost în vid; roţile de pilotaj, în rotaţia lor rapidă, anulau eficient pretinsa putere a gravitaţiei sau forţa de presiune atmosferică, sau oricare ar fi forța care este la originea faptului că toate lucrurile nesusţinute tind să cadă de sus în jos pe suprafaţa Terrei sau pe cea mai apropiată suprafață rezistentă.
Surpriza tatălui meu şi a mea a fost indescriptibilă când, traversând un hol spaţios magnific, am fost conduşi în sfârşit în faţa Marelui Preot, domnind peste toată regiunea. Era îmbrăcat bogat şi mult mai înalt decât cei care se găseau în jurul lui, şi nu părea să aibă mai puţin de 4,26 m sau 4,57 m. Camera imensă în care am fost primiţi părea a fi construită din blocuri solide de aur masiv încrustate cu bijuterii de o strălucire surprinzătoare.
Oraşul Eden se situa în ceea ce părea să fie o vale frumoasă, dar, de fapt, el domina platoul muntos cel mai ridicat al Continentului Interior, de mai multe mii de picioare, mai înalt decât orice parte a câmpului înconjurător. Este locul cel mai frumos pe care l-am contemplat vreodată în toate călătoriile mele. În această grădină se aflau tot felul de fructe, podgorii, arbuşti, arbori şi flori crescând într-o abundență uluitoare. În această grădină patru fluvii îşi aveau sursa într-o fântână arteziană imensă. Ele se divizau şi curgeau în patru direcţii. Acest loc este numit de locuitori „buricul pământului”, sau începutul, „leagănul rasei umane”. Numele râurilor sunt Eufrat, Pison, Gihon şi Hiddekel.
În acest palat al frumuseţii ne aştepta o surpriză: ne-am regăsit micuţul nostru vas de pescuit. A fost adus în faţa Marelui Preot, având forma perfect conservată, la fel ca atunci când l-am scos din apă, în acea zi în care a fost încărcat la bordul navei de giganţii care ne-au descoperit pe râu cu un an înainte. Ni s-a acordat o audienţă de mai mult de două ore la acest mare demnitar, care era plin de bunăvoință, amabil și atent. El s-a arătat foarte entuziast şi ne-a pus numeroase întrebări care au revenit asupra elementelor care scăpaseră agerimii emisarilor săi. La sfârşitul întrevederii, ne-a întrebat dacă doream să rămânem în ţara sa sau dacă preferam să ne întoarcem în lumea noastră „exterioară”, sugerând că era posibilă o călătorie de întoarcere încununată de succes, traversând barierele formate de centurile de gheţuri care încercuiau deschiderile de la nordul şi sudul Terrei.
Tatăl meu a răspuns: „Ne-ar place, mie şi fiului meu, să vizităm ţara voastră, universităţile şi palatele voastre de muzică şi de artă, marile voastre domenii, pădurile voastre minunate; apoi, după ce vom fi avut acest minunat privilegiu, ne-ar place să ne întoarcem la casa noastră pe suprafaţa «exterioară» a Terrei. Acest fiu este singurul meu copil şi buna mea soţie trebuie să fi obosit aşteptându-ne să ne întoarcem.” „Mă tem că nu vă veţi putea reîntoarce la noi niciodată”, a răspuns Marele Preot, „deoarece calea până aici este foarte periculoasă. În acest timp, veţi vizita diferite ţinuturi împreună cu Jules Galdea care vă va însoți şi vi se va arăta de fiecare dată curtoazie şi bunătate. De îndată ce veţi fi gata să întreprindeți călătoria de întoarcere, vă asigur că vasul vostru care este expus aici va fi pus pe apă la vărsarea râului Hiddekel, şi noi vă vom ura călătorie bună sub protecţia lui Jehovah.”
Astfel s-a încheiat singura noastră întrevedere cu Marele Preot sau Marele Demnitar al continentului.
Astfel s-a încheiat singura noastră întrevedere cu Marele Preot sau Marele Demnitar al continentului.
În lumea interioară
Am aflat că bărbaţii nu se căsătoreau înainte de a fi atins vârsta de 75 până la 100 de ani, iar vârsta la care femeile se căsătoreau era uşor mai mică, şi că atât bărbaţii cât şi femeile trăiau frecvent între şase și opt sute de ani, iar în unele cazuri mult mai mult.
În anul următor am vizitat multe sate şi oraşe, principalele oraşe fiind Nigi, Delfi, Hectea şi tatăl meu a fost solicitat nu mai puţin de 6 ori în scopul de a revedea hărţile care fuseseră realizase pornind de la schițele în care figurase la început împărţirea pământurilor şi apelor de la suprafaţa „exterioară” a Terrei. Îmi amintesc că l-am auzit pe tatăl meu remarcând că poporul de giganţi de pe Terra ai „Dumnezeului învăluit în fum” avea o idee aproape la fel de precisă despre geografia de la suprafaţa „exterioară” a Terrei ca cea pe care o avea un profesor mediu de la universitatea din Stockholm.
În călătoriile noastre am ajuns la o pădure de arbori gigantici, în apropiere de oraşul Delfi. Dacă Biblia ar fi spus că arbori impozanţi de peste 91 m înălţime şi de peste 9,1 m în diametru cresc în Grădina Edenului, scriitorii Ingersoll, Tom Paine şi Voltaire ar fi calificat fără îndoială asta drept un mit. Dar astfel este sequoia gigantea în California, și se poate spune că aceşti arbori giganţi din California sunt minusculi şi insignifianți prin comparație cu arborii Goliaţilor de pe continentul interior, unde abundă arbori puternici de 800 - 1000 de picioare (243 - 305 m) înălțime și 100 - 120 de picioare (30,5 - 36,5 m) diametru, care formează pădurile ce se întind pe sute de mile pornind de la țărmul mării.
Oamenii din interiorul pământului au gusturi muzicale foarte elevate şi au o înclinaţie remarcabilă spre arte şi ştiinţe, în particular pentru geometrie şi astronomie. Oraşele lor sunt echipate cu enorme palate de muzică, unde răsună adesea coruri de nu mai puţin de 25.000 de voci viguroase ale oamenilor acestui popor de giganţi, venind din inimi puternice şi executând cele mai sublime simfonii. Copiii nu urmează instituţiile de învățământ înainte de a atinge vârsta de 20 de ani. Atunci începe viaţa lor şcolară şi continuă timp de 30 de ani, din care zece sunt consacraţi de ambele sexe studiului muzicii.
Vocaţiile lor principale sunt arhitectura, agricultura, horticultura, creşterea turmelor enorme de animale şi construcţia mijloacelor de transport speciale din această ţară, pentru călătoriile pe pământ şi pe apă. Printr-un dispozitiv pe care nu-l pot explica, ei țin legătura între ei și sunt în comuniune unii cu alții, din cele mai îndepărtate părţi ale ţării lor, graţie curenților din aer.
Toate construcţiile sunt ridicate acordând o consideraţie specială forţei, durabilității, frumuseţii şi simetriei şi cu un stil arhitectural care atrage mult mai mult ochiul decât am putut să văd oriunde altundeva.
Aproximativ trei sferturi din suprafaţa „interioară” este reprezentată de pământ şi doar un sfert este format din apă. Există numeroase fluvii de mărime enormă, unele îndreptându-se spre nord iar altele spre sud. Unele dintre aceste fluvii au 3000 de km lărgime şi pe aceste căi navigabile enorme, la extremităţile de nord şi de sud ale suprafeţei „interioare”, în regiuni în care sunt înregistrate temperaturi foarte scăzute, se formează iceberguri de apă dulce. Acestea sunt împinse spre mare ca nişte limbi enorme de gheaţă de vânturi brutale şi de ape turbulente care, de două ori pe an, mătură totul în calea lor.
Am văzut nenumărate specimene de păsări vii, nu mai mari decât cele întâlnite în pădurile din Europa sau America. Este bine cunoscut că în ultimii ani, o serie de specii de păsări au părăsit Terra. Într-un articol recent, un autor revela cu privire la acest subiect : „Aproape în fiecare an se observă dispariția uneia sau mai multor specii de păsări. Din 14 varietăţi de păsări care se găseau acum un secol într-o insulă izolată din Antile, Saint-Thomas, opt au dispărut.” Nu este posibil ca aceste specii de păsări dispărute să-şi fi părăsit cuiburile din lumea exterioară, nemaigăsindu-și alt refugiu decât „în lumea interioară”?
Fie în interiorul munţilor, sau de-a lungul mării, este întâlnită o abundenţă de păsări. Când îşi întindeau aripile, unele păsări mari păreau să măsoare 9,14 m. Sunt de o mare varietate şi foarte colorate. Ni s-a permis să urcăm pe marginea unei stânci şi să examinăm un cuib cu ouă. Erau cinci ouă, fiecare dintre ele având cel puţin 61 cm în lungime şi 38 cm în diametru.
După ce am rămas în oraşul Hectea timp de aproximativ o săptămână, ghidul nostru Galdea ne-a condus pe o insuliţă, unde am văzut mii de broaşte ţestoase de-a lungul ţărmului nisipos. Ezit dacă să vă dezvălui mărimea acestor imense creaturi. Ele măsurau 7,60 m până la 9,14 m în lungime, 4,57 m până la 6,09 m în lățime şi şapte picioare (2,13 m) în înălţime. Când una dintre ele şi-a întins gâtul ridicându-și capul, avea aparența înspăimântătoare a unui monstru marin.
Condiţiile stranii ale „lumii interioare” sunt favorabile nu doar câmpiilor enorme de ierburi luxuriante, pădurilor de arbori giganţi şi oricărui fel de viaţă vegetală, ci şi minunatei vieţi animale. Într-o zi am văzut o turmă mare de elefanţi. Trebuie să fi fost 500 astfel de monştri răsunători, cu trompele lor unduitoare şi mereu agitate. Deşi înaintau printre ramuri enorme de copaci, își făceau loc cu împingeri ușoare, tropăind. Aveau în medie peste 30 - 48 m în lungime şi 22,86 m - 25,90 m înălţime.
Mi se părea, când priveam această minunată trupă de elefanţi giganţi, că mă găseam din nou în biblioteca municipală din Stockholm, unde am petrecut mult timp studiind minunile erei Miocen. Eram mut de uimire şi tatăl meu a rămas fără glas sub efectul fricii. Mi-a strâns braţul în semn de susţinere protectoare, ca şi cum teama ne-ar fi copleșit. Eram ca doi atomi în această pădure imensă şi, din fericire, enorma trupă de elefanţi nu ne-a zărit şi a plecat mai departe, urmând un lider cum face o turmă de oi. Au mâncat din iarba tânără pe care au întâlnit-o în drumul lor şi au sfâşiat cerul cu mugetul lor profund.
O uşoară brumă se lasă pe pământ în fiecare noapte şi plouă invariabil o dată la fiecare 24 de ore. Această mare umiditate, lumina electrică înviorătoare şi căldura contribuie, probabil, la existența vegetaţiei luxuriante, în timp ce aerul puternic încărcat electric şi regularitatea condiţiilor climatice contribuie la dezvoltarea gigantică şi la longevitatea extraordinară a tuturor vieţuitoarelor.
În unele locuri, văile se întindeau departe în zare, pe numeroase mile în fiecare direcţie. „Dumnezeu învăluit în fum”, cu lumina sa albă clară, privea calm în jos. Era o condensare în aerul electric supraîncărcat care mângâia obrajii la fel de dulce ca o şoaptă trecătoare. Natura cânta parcă un cântec de leagăn în murmurul uşor al vântului al cărui suflu era înmiresmat de parfumul mugurilor şi al florilor.
După ce am petrecut peste un an vizitând numeroase oraşe ale lumii „interioare” şi multe ţări intermediare şi s-au scurs peste doi ani de când am fost îmbarcaţi pe fluviu pe marele vas de explorare, ne-am decis, încă o dată, să ne încercăm şansele pe mare şi să ajungem la suprafaţa „exterioară” a Terrei. Le-am făcut cunoscute dorinţele noastre şi ei au fost împotrivă, dar ne-au înţeles cu promptitudine. Gazdele noastre i-au oferit tatălui meu, la cererea sa, diverse hărţi ale întregii suprafeţe „interioare” a Terrei, cu oraşele, oceanele, mările, fluviile, golfurile şi lagunele de acolo. Ei au fost de asemenea generoşi şi ne-au oferit toţi sacii de pepite de aur – unele dintre ele la fel de mari ca un ou de gâscă – pe care am dorit să îi aducem cu noi în mica noastră barcă de pescuit.
Mai întâi am vrut să ne reîntoarcem la Jehu, unde am rămas o lună pentru amenajarea şi reparațiile micuţului nostru vas de pescuit. După ce totul a fost pregătit, chiar vasul „Naz” care ne-a descoperit la început ne-a luat la bord şi ne-a condus până la vărsarea râului Hiddekel. După ce fraţii noştri giganţi au organizat manevra de lăsare la apă a micuţei noastre ambarcaţiuni, şi-au manifestat cordial regretul pentru despărţire şi au arătat multă grijă pentru securitatea noastră. Tatăl meu a jurat pe zeii Odin şi Thor că se va reîntoarce cu siguranţă din nou peste un an sau doi şi le va face o nouă vizită. Şi astfel ne-am luat adio. Am pregătit şi ne-am ridicat pânzele, însă nu era nicio briză. Am avut parte de acest calm timp de o oră după ce prietenii noştri giganţi ne-au părăsit şi au purces la călătoria lor de întoarcere. Vânturile suflau constant la sud, adică suflau dinspre deschiderea nordică a Terrei către ceea ce ştiam a fi sudul, dar care, conform vârfului busolei noastre, corespundea direct nordului.
Timp de trei zile am încercat să navigăm şi să ne batem contra vântului, dar în van. Tatăl meu a zis: „Fiul meu, să ne întoarcem pe acelaşi itinerar pe care am intrat este imposibil în această perioadă a anului. Mă întreb de ce nu ne-am gândit la asta înainte. Am fost aici aproape doi ani şi jumătate, deci, este sezonul în care soarele începe să strălucească prin deschiderea de sud a Terrei. Lunga noapte polară se lasă acum peste regiunea Spitzberg!” „Ce să facem deci?” l-am întrebat. „Există numai un lucru pe care-l putem face”, a răspuns tatăl meu, „şi acela este să mergem către sud”. În consecinţă, el a virat bordul ambarcaţiunii, a orientat pânzele şi am plecat urmând nordul busolei dar, de fapt, îndreptându-ne direct spre sud. Vântul era puternic şi ni se părea că am fost împinşi de un curent care ne ducea cu o rapiditate remarcabilă în aceeaşi direcţie. După exact 40 de zile, am ajuns la Delfi, un oraş pe care l-am vizitat în compania ghizilor noştri Jules Galdea şi soţia sa, în apropiere de gura fluviului Gihan. Acolo am rămas timp de două zile şi am fost primiți cu multă ospitalitate de aceiaşi oameni care ne-au găzduit în timpul vizitei noastre trecute. Am făcut câteva provizii suplimentare şi am ridicat din nou pânzele, urmând nordul indicat de acul busolei.
Aproape de ieșirea noastră spre exteriorul Terrei am traversat un canal strâmt care era un drum îngust ce despărţea două bucăţi mari de pământ. La dreapta noastră se afla o plajă frumoasă şi ne-am decis să mergem acolo. Am lăsat ancora şi am ajuns la mal pe jos pentru a ne odihni timp de o zi înainte de a ne continua expediţia periculoasă spre „lumea de la exterior”. Am făcut un foc, pe care l-am alimentat cu câţiva buşteni plutitori. În timp ce tatăl meu explora țărmul, am pregătit o mâncare bună din proviziile făcute. Era o lumină dulce, pe care tatăl meu a atribuit-o soarelui strălucitor în deschiderea de sud a Terrei. În această noapte am dormit profund şi ne-am trezit în următoarea dimineaţă cu totul refăcuţi, ca şi cum am fi fost în propriile noastre paturi la Stockholm.
După micul dejun am început să facem un tur pentru a descoperi regiunea, dar nu ne îndepărtasem prea mult când am zărit câteva păsări pe care le-am recunoscut imediat ca aparţinând familiei pinguinului. Acestea nu sunt păsări zburătoare, ci înotătoare excelente, cu pieptul alb, aripi scurte, capul negru şi un cioc lung ascuţit. Păsările atingeau în jur de 2,73 m. Ne-au privit parcă cu un mic surâs şi s-au bâţâit puţin, iar apoi, în loc să meargă către apă s-au îndepărtat înotând în direcţia nordului.
Evenimentele care s-au petrecut în timpul următoarelor 100 de zile sau mai mult sunt de nedescris. Ne aflam pe o mare deschisă şi fără gheaţă. Estimam că eram în luna noiembrie sau decembrie şi ştiam că pretinsul Pol arctic era întors spre soare. Deci, părăsind lumina electrică internă a lui „Dumnezeu învăluit în fum” şi căldura sa binevoitoare, ar fi trebuit să întâlnim lumina şi căldura soarelui exterior, care strălucește prin deschiderea de sud a Terrei. Vom afla că ne-am înşelat.
(va urma)
Citiți și:
Călătoria extraordinară a colonelului american US Air Force, Billie Faye Woodard, în misterioasa lume din Centrul Pământului – Agharta
NASA deţine multe probe cu privire la civilizația tainică din interiorul Pământului
yogaesoteric
1 iunie 2018
Exceptional !!!!! Astept continuare a, IMI place ffff. Mult vreau sa traesc acoloooo !!!
RăspundețiȘtergereVa rog mult dati continuare a. Multumesc
RăspundețiȘtergere