Este mai mult ca niciodată necesar să realizăm că există un suflet al Universului şi că întreaga natură este într-un mod misterios însufleţită

Începând din secolul al XVII-lea, știința și apoi treptat, întreaga umanitate, a ajuns să se separe din ce în ce mai mult de Dumnezeu și de Natură, sub influența ideilor materialiste și atee ale curentului Iluminist, la originea căruia s-a aflat chiar gruparea așa-zișilor „iluminați“ din jurul marilor cămătari internaționali din familia Rothschild.

Puțini sunt cei care își mai dau seama astăzi că această stare de fapt a ajuns să fie de fapt o obișnuință cât se poate de nefastă, ce este acceptată și chiar îmbrățișată ca atare de majoritatea ființelor umane superficiale și ignorante. Arta, știința și mai ales viețile multor oameni au ajuns să fie închise față de prezența enigmatică a lui Dumnezeu, devenind astfel lipsite de împlinire, seci și fără niciun rost. Din fericire însă, această viziune materialistă începe să se clatine şi asistăm la debutul unui reviriment în modul în care ființele umane percep și înţeleg Realitatea.

Pe parcursul așa-zisei revoluții științifice din secolul al XVII-lea s-au stabilit fundamentele științei moderne, care erau strict dualiste. Dumnezeu, perceput în mod limitativ și distant ca fiind asemenea unui „inginer mecanic suprem“, era considerat a fi Cel care a conceput și creat Universul și toate mecanismele sale. Natura era considerată a fi complet inanimată și separată de Dumnezeu. Singura excepție de la această regulă era spiritul uman, care nu făcea parte din ordinea mecanică, ci era, asemenea lui Dumnezeu și îngerilor, imaterial.

În secolul al XIX-lea, odată cu ascensiunea acaparantă a materialismului ateu, acest dualism a devenit un monism materialist, în care nu a mai fost lăsat loc nici pentru Dumnezeu și nici pentru îngeri, ci doar pentru o Natură mecanică formată din materie inanimată. Spiritul uman a ajuns să fie considerat a fi doar o metaforă învechită, oamenii de știință devenind convinși că iubirea, bunătatea, compasiunea, toate virtuțile și sentimentele mărețe umane nu sunt altceva decât un banal joc de umori și conexiuni cerebrale. Lumii și existenței nu i s-a mai găsit niciun rost sublim.

Totuși, viziunea mai veche a unei Naturi însuflețite care a impregnat pentru o bună perioadă de timp gândirea europeană a Evului Mediu nu a dispărut niciodată în mod complet. Filosoful Baruch Spinoza (1632 – 1677) a respins dualismul în favoarea unității Spiritului cu Natura. El considera că în Natură totul posedă atât un trup, cât și un spirit. Aceste spirite și trupuri reprezintă două fațete diferite ale unei realități subiacente – pe care Spinoza o desemna prin expresia latină Deus sive natura (în traducere românească: „Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, Natura“) – și ele se modificau în paralel. Calitatea esențială a substanței, la toate nivelurile de complexitate a Realității, era ceea ce Spinoza numeaconatus, termen latin desemnând un gen de forță inerțială ce permite menținerea existenței. În concepția lui Spinoza, Dumnezeu este totuna cu Natura, nefiind deloc separat de ea. Perspectiva filosofului era una clar limitativă, căci el nu lasă loc nici pentru liber arbitru, nici pentru Providența divină, considerând că totul este determinat de relații cauză-efect.

Adepții Iluminismului își puneau toate speranțele în știința mecanicistă, dar între 1780-1830 a apărut Romantismul, o amplă mișcare de reacție contra acestei atitudini, care s-a exprimat în special în artă. Romanticii insistau asupra emoțiilor și a esteticii, punând rațiunea pe plan secund. Romantismul s-a caracterizat în special prin refuzul de a concepe Universul ca fiind doar o realitate mecanică și prin crearea de imagini (artistice, poetice etc.) ale unei Naturi însuflețite, organice, în plin proces de transformare. Unii oameni de știință, poeți sau filosofi, au asociat ideile referitoare la o Natură însuflețită cu ideea unui Dumnezeu care impregna viață Naturii și o lăsa să se dezvolte în mod spontan. Alții s-au proclamat atei, precum poetul englez Percy Bysshe Shelley (1792 – 1822), dar ei nu s-au îndoit totuși de existența unei puteri însuflețite care acționează în Natură, pe care Shelley o numea „Sufletului Universului“, „Forța întru totul suficientă sieși“, sau „Spiritul Naturii“.

Romantismul a reușit să își lase, pentru o vreme, amprenta asupra științei, având o mare influență asupra ei prin intermediul teoriilor romantice care priveau Natura ca fiind feminină, fertilă și creatoare. Unul din pionierii acestui curent de gândire a fost chiar bunicul lui Charles Darwin, Erasmus Darwin, care a emis ipoteza că, încă de la început, Dumnezeu a înzestrat viața și Natura cu o capacitate creatoare inerentă, care – considera omul de știință – se exprimă ulterior fără a fi nevoie de o orientare sau o intervenție divină. Pentru Erasmus Darwin, ființele vii erau capabile de progres individual, iar copiii moșteneau roadele eforturilor părinților lor. De asemenea și biologul francez Jean Baptiste de Lamarck, în a sa Filosofie zoologică (1809), a emis ipoteza că animalele manifestau noi aptitudini ca răspuns la stimulii din mediul înconjurător, și că aceste caractere adaptative se transmiteau urmașilor. O misterioasă forță inerentă vieții producea organisme din ce în ce mai dezvoltate, împingând în mod natural întreaga existență pe trepte superioare de evoluție.

Teoria evoluției prin intermediul selecției naturale enunțată în 1858 de către Charles Darwin și Alfred Russel Walace a căutat să demistifice aceste concepții. Cei doi considerau că așa-zisa selecție naturală este oarbă și impersonală, și că nu necesită nicio intervenție divină: ea elimină organismele inapte să supraviețuiască și le favorizează pe cele mai bine adaptate. În celebra sa carte Despre originea speciilor, având subtitlul Păstrarea raselor favorizate în lupta pentru supraviețuire, Darwin susține că animalele și plantele se transformă în mod spontan și se adaptează noilor circumstanțe grație unei puteri creatoare care se află chiar în ele însele. Darwin nu a explicat însă de unde vine această putere creatoare. El refuza existența unui Dumnezeu creator, dar, în mod paradoxal, admitea faptul că Natura este plină de creativitate, ea singură fiind cea care dădea naștere Arborelui Vieții. Darwin recunoștea că nu îi este clar în baza căror legi funcționează Natura: „Pentru o exprimare mai scurtă eu vorbesc uneori despre selecția naturală ca despre o forță inteligentă… De asemenea, deseori eu am personificat cuvântul Natură, întrucât mi s-a părut dificil să evit această ambiguitate“.

Înțelepții cunosc faptul că în realitate Natura este o formă de manifestare a Marii Mame Divine, MAHASHAKTI, din sânul căreia ia naștere și în sânul căreia se întoarce întreaga Viață. Extraordinar de fecundă și de generoasă, Ea se arată în mod egal teribilă, resorbind propriile sale creaturi atunci când aceasta este evolutivă pentru ca transformarea să își continue într-un mod crescător cursul. Ea este deopotrivă creatoare, menținătoare și distrugătoare, blândă și aprigă, delicată și nimicitoare, după cum putem observa și în caracteristicile care le definesc pe cele zece Mari Puteri Cosmice.

Expresia celebră a poetului britanic Alfred Tennyson, şi anume „Natura, cu ghearele-i și colți-i înroșiți“, ne înfățișează Natura în aspectul ei aparent crud, sângeros, imagine ce o evocă atât pe Marea Putere Cosmică KALI, înfățișată adesea în mod simbolic ca având colți și ținând într-una din mâini capul sângerând al unui om decapitat, cât și pe Nemesis, zeița greacă a mâniei îndreptățite. Dincolo de aparențe, acest simbolism nu are nimic crud și nu face decât să reprezinte în mod plastic și sugestiv curgerea ciclică și inexorabilă a timpului, energia prin care are loc desfășurarea evolutivă a Creației.

Teoria neo-darwinistă a evoluției, care s-a dezvoltat după anul 1940, diferă în mod neesențial de teoria lui Charles Darwin prin faptul că neagă transmiterea caracteristicelor dobândite prin selecția naturală. Conform acestei teorii, organismele moștenesc doar genele părinților lor, și le transmit neschimbate progeniturilor, cu excepția situațiilor în care survin mutații genetice sau alte situații imprevizibile. Specialistul în biologie moleculară Jacques Monod a rezumat această teorie în titlul cărții sale Hazardul și Necesitatea (1972). Pentru neo-darwiniști, hazardul și necesitatea sunt cele două forțe fundamentale care stau la baza evoluției. Monod afirmă o prostie monumentală: „Purul hazard, absolut liber, dar orb, este rădăcina edificiului remarcabil a evoluției“. Știm cu toții că, așa cum afirmă înțelepții acestei planete de mii de ani, nu există întâmplare în Creație, că totul este rodul Providenței dumnezeiești și nimic nu este în afara Planului divin, chiar dacă subtilitatea legităților și legăturilor care determină manifestarea anumitor fenomene le scapă ateilor materialiști și ei preferă să creadă că suntem cu toții niște simple jucării mecanice ce urmează să fie aneantizate la sfârșitul vieții lor pământești.

În multe tradiții spirituale autentice, așa-zisul hazard (noroc) este cunoscut ca fiind manifestarea unei misterioase forțe divine, pe care doar ființele umane ignorante o atribuie întâmplării, fiind incapabili să perceapă atât cauzele, cât și necesitatea care se ascunde în spatele pretinsului hazard. În tradiția spirituală a Romei Antice, așa-zisul hazard este domeniul zeiței Fortuna, Doamna Norocului. Roata sa oferă rând pe rând norocul și nenorocirea. În multe reprezentări artistice, Fortuna apare ca fiind oarbă sau având ochii acoperiți cu o panglică. Necesitatea nu este altceva decât manifestarea a ceea ce tradiția spirituală hindusă denumește prin termenul de KARMA – consecințele ce decurg din propriile noastre acțiuni. În mitologia europeană clasică, destinul este reprezentat de cele trei Parce (sauMoire), zeități temute care controlau destinul tuturor oamenilor, din momentul nașterii și până la moarte. Lor le era atribuită toarcerea și tăierea firului vieții, a cărui lungime este predestinată în cazul muritorilor încă de la naștere. În mod semnificativ, și în tradiția Yoga se consideră că fiecărei ființe umane îi sunt alocate, la naștere, un anumit număr de respirații, de care aceasta trebuie să se folosească cu înțelepciune pentru a-și prelungi existența fizică în această încarnare.

În neo-darwinism, firul vieții este interpretat la modul literal: moleculele elicoidale de ADN sunt cromozomi asemănători unor fire care trasează viitorul muritorilor încă din momentul nașterii. Iată de ce, din această perspectivă, nu am greși prea mult afirmând că materialismul este un cult inconștient și cam întors pe dos al Marii Mame. De altfel, cuvântul materie (care provine din latină, din cuvântul mater) are aceeași rădăcină ca și cuvântul mamă. Marea Mamă Divină se manifestă sub nenumărate forme. Atât culturile din vechime, care aveau o structură matriarhală, cât și civilizațiile antice o venerau sub forma Mamei Natură sau a Mamei Pământ, adorând-o ca Marea Zeiță Mamă căreia i-au fost închinate nenumărate statuete și sculpturi ce datează încă de acum 30.000 de ani, precum și imnuri și cânturi de slavă. Iată cum ni se înfățișează ea, în rândurile inspirate scrise de autorul roman Apuleius, în secolul al doilea d.Hr.:

„Mișcată de rugăciunile tale am venit eu, Natura, mama a tot ceea ce există, stăpâna elementelor, izvorul și începutul veacurilor, divinitatea supremă, regina mărilor, cea dintâi între locuitorii cerului, chipul imuabil al zeilor și zeițelor. Eu sunt cea care cârmuiesc luminoasele înălțimi ale cerului, vânturile sănătoase ale mării, tăcerea dezolantă a lumilor infernale. Puterea mea e unică, deși întregul Univers mă slăvește sub diferite forme, cu rituri diferite și sub multe nume. Frigienii îmi spun Cybele, mama zeilor; sunt Venus din Pafos pentru cei din Cipru; sunt Diana, meșteră la vânătoare, pentru cretanii cei iscusiți în aruncarea săgeților; sunt Proserpina pentru sicilienii care vorbesc trei limbi; sunt Ceres, străvechea zeiță, la cei din Eleusis; pentru unii sunt Hecate, pentru alții sunt Nemesis, dar cei care sunt cei dintâi luminați de razele divine ale Soarelui la răsărit, cei din Etiopia și Asia, precum și egiptenii cei puternici prin străvechea lor știință, mă onorează cu slujbele ce mi se cuvin și mă numesc regina Isis.“

La nivel superficial, vechea ideologie mecanicistă domnește încă, dar începând din secolul al XX-lea o nouă viziune a Naturii însuflețite a început să reapară în știință. Începând cu anul 1920 a fost avansată o nouă filosofie științifică, numită filosofia organicistă, al cărei principal susținător a fost gânditorul american Alfred North Whitehead (1861 – 1947). Filosofia organicistă consideră că întreaga Natură este însuflețită – în acest sens nefiind decât o versiune coafată a animismului premecanicist. Conform acestei filosofii, chiar și moleculele, atomii sau cristalele sunt pline de viață.

De fapt, la o privire mai atentă, realizăm că majoritatea „noilor“ teorii științifice – multe dintre ele propuse de oameni de știință care cu multă mândrie se declară atei – sunt de fapt reciclări are vechilor concepții pe care omenirea le-a avut, concepții ce au fost fundamentate pe observații, intuiții și înțelegeri profunde referitoare la modul în care Realitatea este structurată și la legile care o guvernează. Oricât ar încerca majoritatea oamenilor de știință să discrediteze existența lui Dumnezeu, ei se lovesc întotdeauna de incapacitatea de a explica atât originea fundamentală a întregii existențe și a vieții ca atare, cât și extraordinara inteligență și conștiință tăcută ce există atât în fiecare particulă, organism și ființă, cât și deasupra lor, înglobându-le cu desăvârșită măiestrie și armonie într-un magnific Tot dumnezeiesc unitar.

Oriunde examinăm Natura, la oricare nivel al ei, descoperim ansambluri constituite din părți care sunt la rândul lor ansambluri de părți mai mici. Ne putem reprezenta acest model de organizare printr-o schemă simplă care pornește de la quarcii ce sunt situați în interiorul protonilor, care sunt ei înșiși conținuți în nuclee aflate în interiorul atomilor, care se găsesc, la rândul lor, în molecule ce formează cristalele.

Cercurile mici pot, de asemenea, să reprezinte organitele aflate în interiorul celulelor, ele însele aflându-se în țesuturile care compun organele, organismele, grupurile de organisme și în final ecosistemele. Putem, de asemenea, să înțelegem micile cercuri ca fiind planetele ce se află în sistemul solar și care se găsesc în galaxii ce formează nori galactici. Limbajul folosește, de asemenea, același tip de organizare cu foneme grupate în silabe, cu silabe formând cuvinte, care, în cele din urmă, generează expresii, propoziții și fraze.

Toate aceste sisteme organizate sunt formate din structuri ierarhice imbricate, incluse unele în altele, la fiecare nivel. Ansamblul cuprinde părți care, literalmente, se află în interior, iar la fiecare nivel, ansamblul este superior sumei părților, deținând proprietăți care nu pot fi prezise pornind de la studiul părților izolate. Această calitate a ansamblului include un aspect mental sau psihic care conferă întregului finalitatea, obiectivele și puterea de organizare.

Până acum mai puțin de un secol, cea mai mare parte a oamenilor de știință încă priveau Universul ca pe o mașinărie care se îndreaptă către o moarte termică finală. Dar în anul 1931, Georges Lemaître, astronom și preot catolic, a avansat o teorie radicală, foarte asemănătoare ideii pe care o propusese anterior filosoful David Hume. Lemaître a arătat nu numai că Universul, departe de a se îndrepta către moarte, se află în continuă expansiune, dar și că are un început clar, în care toată materia şi energiile au fost concentrate într-un singur punct. Acest punct unic, întocmai ca un Ou cosmic, a gestat, dând apoi naștere Universului. Inițial, spune Lemaître, acest punct s-a situat în afara timpului și spațiului: „În cazul în care Lumea a început cu o singură cuantă, noţiunile de Spaţiu şi Timp nu pot avea nicio semnificaţie la început, acestea începând să aibă sens doar atunci când cuanta originară s-a divizat într-un număr suficient de cuante. Dacă această presupunere este corectă, atunci începutul Lumii a avut loc cu puţin timp înainte de a exista Timpul şi Spaţiul.“

Mai târziu numită Big Bang, această nouă cosmologie apare ca un ecou a ceea ce numeroase tradiții spirituale autentice au afirmat de mii de ani. De altfel, este cât se poate de semnificativă paralela cu mitul orfic al Creației, care afirmă că întregul Univers a luat naștere dintr-un Ou Cosmic, sau cu conceptul hindus al lui HIRANYAGARBHA – Oul de aur al începuturilor Creației.

În mod semnificativ, oul este totodată o unitate primordială și o polaritate primordială, întrucât este o unitate compusă din două părți: gălbenușul și albușul, un simbol adecvat al generării multiplicității pornind de la Unu. Oul primordial conține o diversitate primordială. În teoria Big Bang-ului, singularitatea primordială dă naștere unei serii de polarități prin intermediul unei ruperi spontane de simetrie și deci prin intermediul unei separări a materiei și a luminii. După cum știm, spre deosebire de materie, lumina nu are nici masă fizică și nici nu ocupă spațiu – acestea două fiind caracteristici definitorii ale materiei.

Deși inițial a fost luată în derâdere de către oamenii de știință (Einstein fiind unul dintre puținii ei susținători), teoria lui Lemaître privind expansiunea Universului a fost în cele din urmă confirmată prin descoperirea faptului că galaxiile aflate în vecinătatea galaxiei noastre se îndepărtează de noi cu o viteză ce este proporțională cu distanța. Mai mult decât atât, în 1964, descoperirea unei vagi urme luminoase emise din profunzimile Universului a revelat ceea ce părea a fi lumina fosilă ce a fost lăsată de Universul primar, cu puțin timp după Big Bang. Proba unui eveniment inițial asemănător Creației ce este descrisă de străvechile texte ale spiritualității universale devenea copleșitoare, iar în 1966 ipoteza Big Bang-ului a trecut la rang de teorie clasică. Astronomia relatează de acum înainte istoria unui Univers care a început ca un infinit mic, mai mic decât gămălia unui ac, și extrem de fierbinte. De atunci el nu a încetat să se dilate. Pe măsură ce crește, el se răcește, iar pe măsură ce crește și se răcește, noi forme și structuri apar în el: nuclee atomice și electroni, stele, galaxii, plante, molecule de cristale și viața biologică. Concepția Universului-mașină a fost depășită. Universul nostru, aflat în continuă expansiune și evoluție, seamănă mai mult cu un organism nesfârșit de mare, la fel cum și planeta noastră, Terra, este ea însăși un gigantic organism, ambele oglindind prin structura lor modul în care noi înșine suntem alcătuiți, ca ființe umane, cu trupuri în care fiecare parte integrantă joacă un rol bine determinat, cu diverse funcții care împreună definesc dimensiunea noastră psihomentală ș.a.m.d.

Acest model teoretic care în zilele noastre invadează deopotrivă astronomia și biologia este unul din modalitățile prin care Natura „revine la viață“ în ochii științei. Acesta este ceea ce s-ar putea numi pan-psihismul modern (pan-psihismul reprezintă doctrina potrivit căreia întreaga materie are proprietăți psihice sau este înzestrată cu psihic – cuvântul grec „pan” înseamnă pretutindeni, iar „psyche” înseamnă suflet sau spirit). Acest impuls de a descoperi viața tainică a Naturii are și o altă cauză: el provine și din dorința de a găsi o explicație a ceea ce este conștiința.

În filosofia modernă a spiritului, filosofia materialistă creează inevitabil ceea ce gânditorii au denumit „problema dificilă a conștiinței“. Aceasta se referă la faptul că doctrina materialistă este totalmente incapabilă, prin însăși tezele sale, să explice cum și de ce avem experiențe subiective, cum anume există o conștiință umană, dacă întreaga realitate este constituită din materie inconștientă. În timp ce marea parte a materialiștilor încă încearcă să găsească o explicație atee convingătoare pentru conștiință sau să o trateze ca pe o iluzie, tot mai mulți cercetători au simțit nevoia să se îndepărteze de această teorie învechită și absurdă. Galen Strawson, de exemplu, filosof britanic contemporan, a ajuns la concluzia că un materialism coerent ar trebui să implice pan-psihismul, ținând cont de faptul că până și atomii sau moleculele au un gen primitiv de inteligență sau de conștiință. Pan-psihismul nu înseamnă că atomii sunt conștienți în același mod în care sunt ființele umane, ci pur și simplu că unele aspecte ale inteligenței sau ale conștiinței sunt prezente chiar și în structurile psihice cele mai simple. În sistemele mai complexe apar forme de experiență din ce în ce mai complexe.

În lucrarea sa The Science Delusion (Iluzia științei), publicată în 2012, celebrul om de știință britanic Rupert Sheldrake repune în chestiune cele șase dogme fundamentale ale materialismului și cade de acord cu Whitehead și Strawson în ceea ce privește ideea că umanitatea ar trebui să se îndrepte către o viziune pan-psihistă a Lumii și să privească Universul ca fiind un supergigantic organism în evoluție. Dar aceasta nu rezolvă cu nimic problema referitoare la Dumnezeu. Panteismul poate cu ușurință să revină la o formă sofisticată de ateism. El poate, de asemenea, să conducă la o nouă versiune a teismului. Toți marii înțelepți ai acestei lumi afirmă nu doar că Dumnezeu este mereu prezent în Natura însuflețită – așa cum presupune panteismul – ci și că Natura există ca o parte în Marele Tot al lui Dumnezeu. Dumnezeu este totodată imanent și transcendent. Acesta este unul din subiectele de discuție cele mai importante în teologia creștină contemporană.

De îndată ce ne acordăm dreptul de a considera lumea ca fiind un organism viu, realizăm cu surprindere că o parte din noi cunoștea acest adevăr dintotdeauna. Adoptând o astfel de viziune este ca și cum am intra într-un nou stadiu al vieții noastre. Părăsind perspectiva îngustă și lipsită de viață a materialismului ateu și îmbrățișând viziunea plină de înțelepciune în care orice formă de existență ne apare ca având un anumit grad de conștiință, ca fiind o formă prin care Dumnezeu se manifestă într-un anumit mod, ne vom transforma în mod profund felul în care interacționăm cu Natura, sub toate formele sale. Realizând această fundamentală și necesară reorientare interioară, ne vom deschide ființa și vom putea începe să percepem din nou spiritul locurilor și să ne bucurăm din plin de timpurile și de ciclurile sacre, ce se manifestă ritmic, în fiecare an. Vom începe să apreciem multe aspecte ale societăților tradiționale, de la care vom găsi că avem multe de învățat, mai ales din prisma faptului că ele nu au pierdut niciodată contactul cu lumea însuflețită care le înconjoară. Ne vom reconecta cu tradițiile spirituale autentice, căci și ele se fundamentează pe o astfel de viziune. Ne vom însuși o înțelegere mai bogată a naturii umane, șlefuită de tradițiile și experiențele sale de-a lungul timpului, conectată atât cu pământul și cu cerul, cât și cu orice formă de viață și deschisă în mod conștient către puterea creatoare a lui SHAKTI. Vom renaște astfel într-o lume vie, activă, conștientă, care răspunde la fiecare acțiune și intenție a noastră și cu care ne putem conecta la niveluri foarte profunde prin procese tainice de rezonanță ocultă.

A privi Natura din această perspectivă, prin opoziție cu perspectiva mecanicistă a materiei așa-zis inconștiente, ne poate fi de un real folos în această epocă în care urmărim să facem față modificărilor climatice, poluării mediului înconjurător și dispariției unor specii.

Toate aceste fenomene sunt consecințele dezastruoase ale așa-zisei dezvoltări economice și tehnologice. Ele însoțesc dinamica progresului declanșat de știința atee combinată cu ideologia progresistă și excesiv raționalistă a Iluminismului. Clasa politică și liderii economici sunt direct responsabili de această situație și este necesar să ofere justificări și răspunsuri concrete la aceste probleme. Dar trebuie, de asemenea, ca și noi să răspundem printr-o practică personală și printr-o atitudine plină de iubire și de respect față de Natură.

Recunoaşterea unei dimensiuni sacre în lumea naturală conduce la practici de viaţă care merg dincolo de pura teorie sau de academism. Mersul pe jos este una din modalităţile cele mai simple şi mai antrenante de a întreține o relaţie cu dimensiunea spirituală a Naturii, fie că privim Spiritul acesteia ca fiind identic cu Natura însăşi, fie că mergem mai departe şi îl vedem prezent pe Dumnezeu în Natura însuflețită, iar Natura ca fiind o parte și o manifestare a unui Dumnezeu Viu.

Articol preluat din Programul Taberei spirituale yoghine de vacanță Costinești 2016, publicat de Editura Shambala, tipărit de Ganesha Publshing House.

Citiți și:
Creaţia (I)Informaţii deosebit de importante, ce ne oferă o sclipire iluminatoare, referitoare la sensul vieţii şi la originile universului fizic!Vedere din centrul Universului (I)

yogaesoteric
14 octombrie 2016