(Spiritualitate)
Dumnezeu este în veşnicie Fiinţa Supremă, iar
numele Său este mai presus de orice nume. dumnezeu nu poate fi nici definit,
nici limitat de imaginile create.Însăşi noţiunea de Dumnezeu este relativă,
deoarece se referă la legăturile Lui cu Manifestarea şi nu la misterul
copleşitor al fiinţei Sale
transcendente,adică la esenţa Sa absolută şi supraesenţială.
Aşa-zisa imagine
a lui Dumnezeu ne este dată de El însuşi, prin intermediul actelor Sale de manifestare în
Creaţie. Toate teofaniile care sunt menţionate în Biblie, în Vechiul Testament, subliniază transcendenţa universală a lui Dumnezeu.
În întâlnirea Sa cu Moise, Dumnezeu Tatăl îi spune: ,,Eu sunt cel ce sunt“.
Acesta este, prin excelenţă, numele lui Dumnezeu. Atunci când descoperim prin inefabilă şi
copleşitoare experienţă directă că Dumnezeu există, această revelaţie pune
capăt anumitor dileme sau îndoieli, care îi agită şi îi frământă într-un mod
steril pe unii oameni, ce vin cu întrebarea năucitoare, în mod evident
prostească „dacă Dumnezeu există, atunci cine L-a făcut pe Dumnezeu?“. Dat
fiind faptul că nu vor găsi niciodată un răspuns liniştitor la această
întrebare, în mod evident cretină şi totodată speculativă, astfel de fiinţe
umane preferă să nu facă nimic pentru a-L descoperi pe Dumnezeu Tatăl şi a se
convinge astfel, prin experienţă lăuntrică indescriptibilă, copleşitoare, că El
există cu adevărat.
Atunci când avem fie şi o singură experienţă
lăuntrică, profundă, copleşitoare, ce evidenţiază pentru noi existenţa lui
Dumnezeu Tatăl, dispar pentru totdeauna asemenea speculaţii sterile,
nebuneşti, pentru că descoperirea ne dovedeşte că El chiar există. Iar o
asemenea dovadă extraordinară spulberă, prin puterea adevărului, toate
speculaţiile prosteşti ce îi frământă, îi agită şi nu le dau pace oamenilor
proşti. Cei care nu cred în Dumnezeu se mulţumesc să speculeze la nesfârşit
asupra acestor pseudo-dileme, vane, sterile, ce îi fac să considere, fără să se
fi convins vreodată, că Dumnezeu nu există, deoarece este inexplicabil pentru
ei cine anume L-a făcut pe Dumnezeu. Mintea lor neghioabă nu poate să conceapă
că realitatea misterioasă şi atotputernică a lui Dumnezeu implică posibilităţi
şi resurse pe care gândirea superficială, anemică nici măcar nu le poate intui.
În loc să-şi piardă vremea suferind, îndoindu-se şi alunecând în aceste
frământări ce creează un cerc vicios, astfel de sărmane fiinţe umane ar
face de milioane de ori mai bine dacă ar urmări să-L descopere pe Dumnezeu prin
tot ceea ce au revelat marii înţelepţi, sfinţii, marii mistici, yoghinii,
pentru a se convinge apoi, din aproape în aproape, că Dumnezeu există, reuşind
totodată să pună capăt pentru totdeauna acestor dileme sau îndoieli cretine
care îi agitau şi îi frământau fără încetare, inutil, până atunci.
Existenţa de-a pururi în sine.
Existenţa de-a pururi în sine.
Altfel spus, atunci când descoperim prin
experienţă lăuntrică directă, indescriptibilă, profundă că Dumnezeu există,
este imposibil să ne întrebăm în continuare, speculativ şi vădit cretin dacă
are sens să aprofundăm acea cunoaştere extatică, indescriptibilă a realităţii
lui Dumnezeu în propria noastră fiinţă, deoarece nu ştim deocamdată cum a luat
El naştere şi cine anume L-a făcut să apară.
Să ne gândim pentru câteva clipe la experienţa
extraordinară şi, în felul ei, unică a lui Iisus Christos. Să ne imaginăm că,
după ce Iisus spune: ,,Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine“, exclamă apoi
într-un mod dubitativ: ,,Dar oare cine te-a făcut pe Tine, Tatăl meu Ceresc?“.
O asemenea întrebare în cazul lui Iisus ne apare în mod evident nebunească şi
absurdă. O astfel de întrebare, în cazul Lui, nu a apărut şi nu va apărea
niciodată. De ce? Pentru că El a avut experienţa copleşitoare, totală a
existenţei lui Dumnezeu Tatăl; aceasta L-a convins în totalitate că Dumnezeu
există şi niciodată nu a mai avut sau nu va mai avea nevoie să se întrebe fie
chiar şi în glumă: „Dar oare pe Tatăl Ceresc cine L-a făcut?“.
Dumnezeu Tatăl îşi are în veşnicie existenţa în Sine şi, tocmai de aceea, nu are alt principiu şi alt scop. În eternitate, Dumnezeu este principiul existenţei. Prin voinţa Sa, El este Creatorul, dar Creaţia nu ţine de esenţa Sa. Prin descoperirea lui Dumnezeu în propriul nostru univers lăuntric, îndumnezeirea fiinţei umane devine posibilă şi ajunge să fie o realitate.
Dumnezeu Tatăl îşi are în veşnicie existenţa în Sine şi, tocmai de aceea, nu are alt principiu şi alt scop. În eternitate, Dumnezeu este principiul existenţei. Prin voinţa Sa, El este Creatorul, dar Creaţia nu ţine de esenţa Sa. Prin descoperirea lui Dumnezeu în propriul nostru univers lăuntric, îndumnezeirea fiinţei umane devine posibilă şi ajunge să fie o realitate.
Atunci când reuşim să-L descoperim pe Dumnezeu în
propriul nostru univers lăuntric, trebuie să facem o distincţie între
dumnezeire (esenţa, firea comună a lui Dumnezeu) şi ceea ce există în jurul
esenţei (proprietăţile lui Dumnezeu). Este vorba de transcendenţa absolută în
sine, a esenţei, de caracterul ei apofatic. Esenţa lui Dumnezeu există în afara
oricărei comparaţii, afirmative sau negative, cu tot ceea ce există în lume.
Dumnezeirea nu poate fi identificată cu nicio proprietate sau operă a lui Dumnezeu.
Atât unii înţelepţi, cât şi unii sfinţi vorbesc despre Dumnezeu cel fără nume şi despre Dumnezeu cel cu multe nume, în strânsă legătură cu anumite atribute şi energii nesfârşite, misterioase.
Dumnezeu nu este o natură statică, imobilă şi impersonală. Fiinţa cea misterioasă a lui Dumnezeu ia o formă de a fi, intră în ordinea existenţei într-un proces de revelaţie, dar în această tainică mişcare de devenire natura cea misterioasă a lui Dumnezeu nu se transformă, nu primeşte o formă pe care n-a avut-o, căci Dumnezeu nu se află în categoria existenţei determinate, nefiind supus niciodată timpului şi spaţiului.
Esenţa şi existenţa lui Dumnezeu sunt nedeterminate, întrucât Lui nu I se pot aplica întrebări precum: „când?“, „cum?“, „unde?“. Dumnezeu nu primeşte o formă pe care nu a avut-o, El însuşi fiind Fiinţa în mod absolut. El face posibilă mişcarea fiinţei şi limitează existenţa în timp şi spaţiu. De aceea se poate spune că dincolo de Dumnezeu şi de manifestarea Sa nu există nimic altceva, căci El este nesfârşitul. Inexistenţa sau neantul nu are o subzistenţă în sine, ca ceva de sine stătător. Făptura creată şi omul nu pot fi private de existenţă decât de către Dumnezeu.
Atât unii înţelepţi, cât şi unii sfinţi vorbesc despre Dumnezeu cel fără nume şi despre Dumnezeu cel cu multe nume, în strânsă legătură cu anumite atribute şi energii nesfârşite, misterioase.
Dumnezeu nu este o natură statică, imobilă şi impersonală. Fiinţa cea misterioasă a lui Dumnezeu ia o formă de a fi, intră în ordinea existenţei într-un proces de revelaţie, dar în această tainică mişcare de devenire natura cea misterioasă a lui Dumnezeu nu se transformă, nu primeşte o formă pe care n-a avut-o, căci Dumnezeu nu se află în categoria existenţei determinate, nefiind supus niciodată timpului şi spaţiului.
Esenţa şi existenţa lui Dumnezeu sunt nedeterminate, întrucât Lui nu I se pot aplica întrebări precum: „când?“, „cum?“, „unde?“. Dumnezeu nu primeşte o formă pe care nu a avut-o, El însuşi fiind Fiinţa în mod absolut. El face posibilă mişcarea fiinţei şi limitează existenţa în timp şi spaţiu. De aceea se poate spune că dincolo de Dumnezeu şi de manifestarea Sa nu există nimic altceva, căci El este nesfârşitul. Inexistenţa sau neantul nu are o subzistenţă în sine, ca ceva de sine stătător. Făptura creată şi omul nu pot fi private de existenţă decât de către Dumnezeu.
Poate fi cunoscut prin iubire.
Iată ce ne spune despre Dumnezeu Maxim
Mărturisitorul: ,,Dumnezeu este în veşnicie Unul fără de început, necuprins,
având toată puterea de a exista. Dumnezeu exclude întrebări cum ar fi: „când“
şi „cum“?, întrucât El este cu totul inaccesibil şi nu poate fi cuprins
niciodată de niciuna dintre făpturi prin vreo descoperire a sa. Dumnezeu nu
este în şi pentru Sine Însuşi, atât cât ne este cu putinţă să ştim, nici
început, nici mijloc, nici sfârşit, nici altceva din cele ce sunt cugetate în
chip natural ca existând după El. Căci Dumnezeu este nedeterminat, nemişcat şi
infinit. El este cel infinit mai presus de toată fiinţa, puterea şi realizarea.
Dumnezeu nu este fiinţă în sens de fiinţă pur şi
simplu sau de fiinţă determinată în oricare fel, ca să fie şi principiu,
început, izvor, El nu este nici putere în sens de putere pur şi simplu sau de
putere în oricare fel determinată ca să fie şi mijloc, nici realizare în sens
de lucrare ori realizare pur şi simplu sau de realizare în oricare fel
determinată ca să fie şi sfârşit al mişcării ce este gândită ca existând mai
înainte, ca virtualitate. Ci Dumnezeu este entitate de viaţă făcătoare şi
suprafiinţială. El este temelie de putere făcătoare şi mai presus de toată
puterea şi aptitudine realizatoare şi fără de sfârşit. Dumnezeu este o entitate
făcătoare a toată fiinţa.“
Dumnezeu s-a manifestat prin intermediul Creaţiei care este opera Sa. Creaţia exprimă prin manifestarea ei gloria, puterea şi dumnezeirea Creatorului. Este evident că oamenii nu vor putea ajunge la o cunoaştere concretă deplină şi profundă a lui Dumnezeu numai prin contemplarea naturii. Aceasta este valabil şi în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu prin intermediul conştiinţei.În unele situaţii, datorită faptului că omul care greşeşte sau, altfel spus, omul păcătos nu începe să-L caute pe Dumnezeu din proprie iniţiativă, este tocmai de aceea absolut necesară o revelaţie specială din partea lui Dumnezeu, pentru ca omul să-L poată cunoaşte.
Dumnezeu există şi El poate fi cunoscut. Aceste
două afirmaţii constituie temelia şi inspiraţia oricărui demers ce vizează să-L
cunoască pe Dumnezeu. Prima remarcă este o afirmaţie a credinţei ce declanşează
în universul nostru lăuntric un proces de rezonanţă ocultă cu natura cea
tainică a lui Dumnezeu. A doua este o afirmaţie a experienţei lăuntrice profunde,
indescriptibile. Întrucât nu este supusă unei dovediri ştiinţifice, existenţa
lui Dumnezeu trebuie să fie un postulat al credinţei în El, iar credinţa în
Dumnezeu nu este în realitate altceva decât declanşarea unui proces de
rezonanţă ocultă cu natura Sa misterioasă.
Întrucât Îşi transcende toată creaţia, Dumnezeu
poate fi cunoscut numai prin revelaţia tainică de Sine. Dumnezeu Tatăl există
în veşnicie prin Sine, în timp ce Creaţia este dependentă de El. Dumnezeu este
în totalitate independent de Creaţie. Dumnezeu nu numai că are viaţă, ci El
însuşi este viaţa, pentru întregul Macrocosmos ce există - şi are în sine
însuşi izvorul acelei vieţi. Afirmarea de Sine a lui Dumnezeu, atunci când s-a
manifestat în faţa lui Moise: ,,Eu sunt cel ce sunt“, înseamnă totodată „Eu
sunt Cel care există prin Sine“. Atunci când a avut o anumită viziune despre
Dumnezeu, proorocul Isaia a spus: ,,Dumnezeu cel veşnic, Domnul, a făcut
marginile pământului, El nu oboseşte niciodată, nici nu osteneşte, El dă mare
tărie celui obosit şi mare sprijin celui care cade în leşin.
“Dumnezeu este întotdeauna dătătorul şi toate
creaturile Sale
sunt întocmai unor recipiente. Independenţa vieţii Sale este o calitate distinctivă a lui
Dumnezeu. Pretutindeni Dumnezeu este revelat ca izvor a tot ceea ce există,
atât ceea ce este însufleţit, cât şi ceea ce este neînsufleţit. El este
creatorul şi dătătorul de viaţă, El este singurul care are viaţa în sine. În
natura sa misterioasă, Dumnezeu Tatăl este spirit pur. Dumnezeu este spiritul
Absolut, care a adus lumină în întuneric, care a făcut să apară ordine în haos.
Iisus Hristos ne spune: ,,Dumnezeu Tatăl este
spirit şi cine I se închină Lui, trebuie să I se închine în spirit şi în
adevăr.“
Există referiri frecvente la natura lui Dumnezeu,
ca spirit pur şi ca spirit divin. În privinţa aceasta, trebuie să facem
distincţie între Dumnezeu şi creaturile sale spirituale. Atunci când spunem că
Dumnezeu este spirit pur, accentuăm faptul că El nu este în parte spirit şi în
parte trup aşa cum este omul. Atunci când afirmăm că Dumnezeu este spirit
infinit, noi trecem cu totul dincolo de sfera experienţei noastre.
Atotprezent în şi dincolo de creaţie.
Noi suntem limitaţi în timp şi spaţiu, în
cunoaştere şi în putere. Dumnezeu este în esenţă nelimitat şi orice element al
naturii Sale
este nelimitat. Infinitatea Lui în timp o numim eternitatea Sa. Infinitatea Sa
în spaţiu o numim omniprezenţa Sa. Infinitatea Sa în cunoaştere o numim
omniscienţa Sa. Iar infinitatea Sa în putere o numim omnipotenţa Sa.
Infinitatea lui Dumnezeu înseamnă că este transcendent faţă de întregul
Macrocosmos. Infinitatea Sa pune accentul pe detaşarea Sa de toate creaturile Sale, întrucât El este
spirit ce există prin sine.
El nu este închis în ceea ce noi numim natură, ci
este transcendent sau altfel spus înălţat extraordinar de mult deasupra ei.Transcendenţa
şi omnipotenţa lui Dumnezeu, ca fiinţă exterioară faţă de întregul Macrocosmos,
este evidentă. În acelaşi timp infinitatea lui Dumnezeu subînţelege imanenţa
Lui - prezenţa şi puterea Lui nesfârşită care pătrund totul în Macrocosmos, în
creaţia Sa. Dumnezeu nu rămâne separat de lume, de cele trei lumi sau de
Macrocosmos. El nu rămâne ca un simplu spectator al operei sale, Macrocosmosul.
El pătrunde totul, atât tot ceea ce este însufleţit, cât şi tot ceea ce este
neînsufleţit; de la centrul fiecărui atom şi de la resorturile cele mai
lăuntrice ale gândirii, vieţii şi ale sentimentelor face să apară o succesiune
continuă de cauze şi efecte. Dumnezeu a conceput şi apoi a manifestat întregul
Macrocosmos şi tot ceea ce există în el. Totodată, Dumnezeu nu este departe de
fiecare dintre noi, căci în El avem fiecare dintre noi viaţa, mişcarea şi
fiinţa. În calitatea Sa de înţelepciune Supremă, Dumnezeu este sursa oricărei
inteligenţe şi a oricărei înţelepciuni din întregul Macrocosmos.
Întrucât creaturile înzestrate cu conştiinţă ale lui Dumnezeu prezintă un caracter ce este independent, Dumnezeu Tatăl prezintă la rândul Său un caracter care este divin, atât în transcendenţă, cât şi în imanenţa Sa. Nu se poate afirma existenţa anumitor calităţi mintale şi morale ale lui Dumnezeu, aşa cum facem cu privire la caracterul uman. Dumnezeu este întotdeauna infinit mai mare decât suma tuturor atributelor Sale. Numele lui Dumnezeu sunt pentru noi adeseori desemnarea atributelor Lui şi este semnificativ faptul că unele nume ale lui Dumnezeu sunt date în strânsă legătură cu nevoile poporului său.
Este bine să tratăm fiecare atribut al lui Dumnezeu ca pe o manifestare a Sa, în situaţia umană care a făcut-o vizibilă. Compasiune în prezenţa nenorocirii, îndelungată răbdare în prezenţa răului, îndurare în prezenţa vinovăţiei, iubire şi ajutor în prezenţa reîntoarcerii plină de iubire către El.
Întrucât creaturile înzestrate cu conştiinţă ale lui Dumnezeu prezintă un caracter ce este independent, Dumnezeu Tatăl prezintă la rândul Său un caracter care este divin, atât în transcendenţă, cât şi în imanenţa Sa. Nu se poate afirma existenţa anumitor calităţi mintale şi morale ale lui Dumnezeu, aşa cum facem cu privire la caracterul uman. Dumnezeu este întotdeauna infinit mai mare decât suma tuturor atributelor Sale. Numele lui Dumnezeu sunt pentru noi adeseori desemnarea atributelor Lui şi este semnificativ faptul că unele nume ale lui Dumnezeu sunt date în strânsă legătură cu nevoile poporului său.
Este bine să tratăm fiecare atribut al lui Dumnezeu ca pe o manifestare a Sa, în situaţia umană care a făcut-o vizibilă. Compasiune în prezenţa nenorocirii, îndelungată răbdare în prezenţa răului, îndurare în prezenţa vinovăţiei, iubire şi ajutor în prezenţa reîntoarcerii plină de iubire către El.
Toate acestea sugerează că atributele lui
Dumnezeu desemnează totodată o relaţie complexă, misterioasă în care El intră
cu fiinţele umane care simt că au nevoie de el. Toate acestea exprimă fără
îndoială adevărul că Dumnezeu, în plinătatea totală a naturii Sale, este în
fiecare dintre atributele Sale, astfel încât un anumit atribut divin nu este
mai mare decât altul. El nu este mai multă iubire decât dreptate sau mai multă
compasiune decât neprihănire.
Dacă există vreun atribut al lui Dumnezeu care
poate fi recunoscut ca atotcuprinzător şi atotpătrunzător, acel atribut este
sfinţenia Lui, care trebuie să fie afirmată cu privire la atributele lui
dumnezeieşti: iubirea divină, compasiunea şi înţelepciunea.
Dumnezeu este fără încetare suveran, aceasta înseamnă că la un moment dat El întocmeşte planurile Sale, manifestă intenţiile Sale şi tot El le duce la îndeplinire la timpul hotărât de El şi în modul hotărât de El. Aceasta este o expresie a înţelepciunii şi a puterii Sale supreme. Aceasta înseamnă totodată că voinţa lui Dumnezeu Tatăl nu este arbitrară, ci acţionează în deplină armonie cu înţelepciunea Sa. Este manifestarea puterii, iubirii şi bunătăţii Lui şi de aceea este ţelul suprem al oricărei existenţe.
Dumnezeu este fără încetare suveran, aceasta înseamnă că la un moment dat El întocmeşte planurile Sale, manifestă intenţiile Sale şi tot El le duce la îndeplinire la timpul hotărât de El şi în modul hotărât de El. Aceasta este o expresie a înţelepciunii şi a puterii Sale supreme. Aceasta înseamnă totodată că voinţa lui Dumnezeu Tatăl nu este arbitrară, ci acţionează în deplină armonie cu înţelepciunea Sa. Este manifestarea puterii, iubirii şi bunătăţii Lui şi de aceea este ţelul suprem al oricărei existenţe.
Te cheamă la sfinţenia şi înţelepciunea
Sa.
Marii înţelepţi consideră că există o anumită
distincţie între voia lui Dumnezeu care indică ce ar trebui să facem şi voia
Lui care determină apoi ce vom face. Am putea spune că există o distincţie
între voinţa hotărâtoare al lui Dumnezeu, prin care El decretează ceea ce
urmează să se petreacă şi voinţa Sa povăţuitoare prin intermediul căreia El
indică creaturilor îndatoririle care le revin. Voinţa hotărâtoare este
împlinită întotdeauna, în timp ce voinţa povăţuitoare este nesocotită adeseori
de fiinţele umane. Atunci când ne gândim la domnia suverană a voinţei divine,
ca fiind temeiul final pentru tot ceea ce se petrece, fie prin generare activă,
fie prin permisiune pasivă, recunoaştem în felul acesta distincţia ce există
între voinţa activă a lui Dumnezeu şi voinţa Sa care permite.
Intrarea greşelilor sau a păcatelor în lumea fizică trebuie să fie atribuită voinţei permisive a lui Dumnezeu, întrucât greşeala sau păcatul este o contrazicere a sfinţeniei, a purităţii şi a bunătăţii Lui. Prin urmare, există un domeniu în care voinţa lui Dumnezeu de a acţiona este dominantă şi există un domeniu în care, datorită libertăţii ce i se acordă omului, i se oferă totodată permisiunea să acţioneze aşa cum vrea.
Iată ce ne revelează despre Dumnezeu unul dintre prooroci: ,,Dumnezeu face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii Pământului şi nimeni nu poate să stea împotriva voinţei Lui, nici să-I zică ce să facă.“ În Biblie există un exemplu impresionant de voinţă divină căreia i se opune încăpăţânarea şi necredinţa umană, atunci când Iisus a rostit strigătul Său sfâşietor cu privire la Ierusalim: ,,De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, tot aşa precum îşi strânge găina puii sub aripă, şi voi nu aţi vrut.“
![]() |
Gregorian Bivolaru |
Gregorian Bivolaru,
SURSA: http://www.yogamagazin.ro
(pentru
conf. C.M.)
Asa este d-le Gregorian,ne-ati explicat pe intelesul nostru si teoretic ,multi cred ca au inteles ca defapt DUMNEZEU este ENERGIE! Dar va intreb de ce nu ati continuat cu Misiunea DUHULUI SFANT,promis de DOMNUL nostru IISUS ,acum 2000 de ani???...Eu stiu ca este a treia PERSOANA din SFANTA TREIME,este UNA cu TATAL si cu FIUL. Asta insemnand ca acolo unde este UNUL din EI , sunt si CEILALTI DOI !..Astept sa ne lamuriti.Va multumesc anticipat.Ana.
RăspundețiȘtergere