Prin profunda mea prezență EU SUNT, invoc acum Flacara Violet. Eu cer ca FV să curgă acum prin chakra coroanei mele spre inima mea și să se răspândească în fiecare celulă și particulă a corpului meu fizic, mental, emoțional și spiritual. Cer ca toate gândurile, vorbele și faptele mele întunecate să fie transmutate în lumină, indiferent când le-am creat. Așa să fie!” (în sprijinul celor interesați)

Totalul afișărilor de pagină

luni, 28 mai 2018

Povestea stranie dar reală a lui Olaf Jansen în apele libere de la Polul Nord (I)


Există un mister profund care înconjoară Polul Nord şi care, timp de secole, a interesat deopotrivă savanţii și oamenii simpli. Norvegianul Olaf Jansen a făcut unele revelaţii ieşite din comun, şocante. El şi-a dezvăluit experienţele uluitoare şi a înmărmurit lumea. Există un interes enorm pentru studierea Polului Nord, unde s-au angrenat mai multe naţiuni care încearcă să rezolve misterul care înfierbântă imaginaţia multora.
Marinarul explorator norvegian şi-a sărbătorit a 95-a aniversare în SUA şi ultimii şase ani ai vieţii sale şi i-a petrecut într-un modest bungalow, în afara drumului de la Glandale şi la o scurtă distanţă de cartierul oamenilor de afaceri din Los Angeles (California). Şi-a petrecut 12 ani într-un stat din Middle Est. Dar, înainte de asta, a fost pescar pe coasta norvegiană, în regiunea insulelor Lofoden, de unde a efectuat călătorii către Nord până la Spitzberg şi chiar până la Pământul lui Franz Josef.
Polul Nord fascinează continuu şi lasă loc de nenumărate speculaţii. Este locul central al gravitaţiei Terrei, leagănul mareelor, unde acele magnetice o iau razna, unde aurorele boreale iluminează noaptea polară şi unde spiritele curajoase se aventurează pentru a explora necunoscutul în zone periculoase.
Olaf Jansen
Doctorul Orville Livingston a declarat „posibilitatea unui Pământ în interiorul planetei a fost adusă mai întâi cunoştinţei mele când am descoperit o geodă pe malurile Marilor Lacuri. Geoda este o piatră sferică aparent solidă dar chiar atunci când este despicată se observa că ea este scobită şi acoperită în interior cu cristale. Pământul nu este decât o geodă puţin mai mare şi principiul care a procedat la crearea geodei, golirea în interior, indubitabil a modelat de asemenea Terra.”
Olaf Jansen pretinde că la Polul Nord există o mare liberă, acolo unde se află deschiderea nordului, şi că lărgimea acesteia poate fi de aproximativ 1.400 de mile în diametru. Exploratorul Nansen a scris în cartea sa: „Niciodată nu am plutit într-un mod atât de splendid. Către nord, cu fermitate în direcţia nordului, cu un vânt bun, pe cât de bine valul şi pânza ne fac să putem înainta, o mare liberă, milă după milă, perioadă de observare după perioadă de observare, aceste regiuni necunoscute, mereu mai clare şi mai libere de gheaţă. Aproape că se putea zice: «cât timp va dura asta?». Ochiul fixat întotdeauna spre direcţia nordului ca şi cum se măsoară un punct. El priveşte viitorul. Dar exista întotdeauna acelaşi cer întunecat înainte şi care semnifică prezența mării libere.”
La 10 mai 1884, în revista Norwood din Anglia s-a scris: „Nu admitem că există gheaţă până la pol – în interiorul marii bariere de gheaţă, o nouă lume se impune exploratorului, climatul este dulce ca cel din Anglia şi, apoi, înmiresmat ca în insulele greceşti”.
Vechi scrieri hinduse, japoneze şi chinezeşti cât şi hieroglifele raselor stinse de pe continentul nord-american, toate vorbesc de tradiţia adoratorilor Soarelui care veneau din Pământul Interior. Este un fapt notabil ca pe măsură ce ne apropiem de Ecuator, statura rasei umane este mai puţin mare. Dar patagonienii din America de Sud sunt probabil singurii aborigeni din centrul Terrei care au ieşit prin deschiderea obişnuit desemnată prin Polul Sud şi sunt numiţi rasa gigantică.
Olaf Jansen declară că, la început, lumea a fost făcută de Marele Creator al Universului, pentru ca omul să poată ajunge pe suprafaţa „interioară” care a fost locuită dintotdeauna de poporul „ales”. El a navigat dincolo de Alaska şi de coasta siberiană, unde a găsit cimitire conţinând oase de fildeş în cantităţi atât de mari încât sugera că zona reprezenta un vechi loc de înmormântare. Olaf Jansen crede că aceste resturi provin de la marile vieţuitoare animale care abundă pe câmpuri şi păduri şi în numeroasele fluvii din Lumea Interioară. Resturile de animale au fost aduse de curenţii oceanici, sau au fost purtate de banchize şi s-au acumulat precum copacii plutitori pe coasta siberiană. Asta ar dura de o eternitate, în timp formându-se aceste cimitire misterioase.
Cu privire la acest subiect, William F. Warren, în cartea sa, spune: „Stâncile arctice ne vorbesc de o Atlantidă pierdută mai minunată decât cea a lui Natan. Straturile de fosile din fildeş din Siberia depăşesc tot ceea ce există de acest fel în lume.”
Povestea extraordinară a lui Olaf Jansen
Iată dezvăluirile făcute de acest navigator norvegian cu privire la explorarea arctică. Cartea sa biografică este amintită în toate scrierile ulterioare despre lumea din interiorul Pământului.
„Numele meu este Olaf Jansen. Sunt un norvegian, deşi sunt născut în orăşelul rusesc de marinari Uleaborg, pe coasta orientală a Golfului Bothnia, braţul de nord al Mării Baltice. Părinţii mei se aflau la pescuit în Golful Bothnia şi locuiau în orăşelul rusesc Uleaborg în momentul naşterii mele, la 27 octombrie 1811. Mama mea, Jens Jansen, s-a născut la Rodwig pe coasta scandinavă, în apropiere de insulele Lofoden, dar după căsătorie s-a mutat în casa sa la Stockholm, pentru că mama mea şi familia sa acolo locuiau. Când am avut şapte ani, am început să-l însoţesc pe tatăl meu la pescuit de-a lungul coastei scandinave. Foarte tânăr, mi-am arătat aptitudinile pentru cărţi, şi la vârsta de nouă ani am fost dat la o şcoală particulară la Stockholm, unde am stat până la vârsta de 14 ani, apoi mi-am urmat tatăl regulat în toate croazierele sale de pescuit. Tatăl meu măsura 1,90 m şi cântărea peste 95 kg, un scandinav tipic având o viaţă dintre cele mai aspre şi capabil de cea mai mare rezistenţă, după cunoştinţa mea, mai mult decât oricare om. El poseda dulceaţa unei femei în cele mai mici lucruri ale vieţii şi în acelaşi timp hotărârea şi voinţa sa erau indescriptibile. Voinţa sa nu admitea nicio înfrângere.
Aveam 19 ani când am întreprins ceea ce s-a adeverit a fi ultima noastră călătorie ca pescari şi care a dus la povestea stranie care trebuia revelata lumii, dar nu înainte de a ajunge la capătul călătoriei mele pământene.
Nu am permis ca faptele pe care le cunosc să fie publicate cât trăiesc de teamă să nu suport umilire, închisoare şi suferinţă. Mai întâi, am fost pus în lanţuri de căpitanul navei baleniere care m-a salvat, pentru simplul motiv că i-am vorbit de minunatele descoperiri făcute de tatăl meu şi de mine. Dar eram departe de a ajunge la sfârşitul torturilor mele.
După patru ani şi opt luni de absenţă am ajuns la Stockholm, pentru a constata că mama mea murise anul precedent şi că proprietatea fusese lăsată de părinţii mei familiei mamei mele, însă ei mi-au restituit-o imediat. Totul ar fi putut să continue bine astfel, dacă aş fi eliminat din memoria mea povestea aventurii noastre şi moartea înspăimântătoare a tatălui meu.
În fine, într-o zi am povestit istoria în detaliu unchiului meu, Gustav Osterlind, un bărbat având o avere considerabilă şi pe care l-am grăbit să organizeze o expediţie pentru mine, în scopul de a realiza o altă călătorie către pământul straniu. Mai întâi am crezut că el va favoriza proiectul meu. Părea interesat şi m-a invitat să mă prezint în fața anumitor funcţionari şi să le explic, cum am făcut pentru el, povestea călătoriilor noastre şi a descoperirilor noastre. Imaginaţi-vă decepţia şi oroarea mea când, în concluzia poveştii mele, unele hârtii au fost semnate de unchiul meu şi, fără avertisment, am fost arestat şi m-am găsit repede sub efectul unei îngrozitoare încarcerări într-un azil de nebuni, unde am rămas timp de 28 de ani, ani lungi, plictisitori şi plini de suferinţe!
Nu am încetat niciodată să afirm că aveam un spirit sfânt şi să protestez împotriva nedreptăţii închiderii mele. În fine, la 17 octombrie 1862, am fost eliberat. Unchiul meu era mort şi prietenii din tinereţea mea erau acum străini. Într-adevăr, eram un bărbat de peste 50 de ani, despre care se cunoştea un singur aspect, că ar fi nebun, și care nu avea niciun prieten.
Am fost lăsat să mă descurc, însă instinctiv m-am îndreptat spre port unde erau ancorate numeroase bărci de pescari, şi într-o săptămână m-am îmbarcat pe un vas de pescuit numit Yan Hansen, care a început o lungă croazieră de pescuit în insulele Lofoden. În acest moment, precedenţii ani în care am călătorit atât de mult mi-au fost de un foarte mare ajutor, în special pentru a-mi afirma utilitatea. Nu a fost numai începutul altor călătorii, ci printr-o cumpătare economică, am fost în câţiva ani capabil de a avea propriul meu vas de pescuit. Timp de 27 de ani, apoi, am parcurs marea ca pescar, lucrând timp de 5 ani pentru alţii şi 22 de ani pentru mine.
În toţi aceşti ani, am studiat cu sârguinţă un maxim de cărţi, la fel de dur ca un muncitor în meseria mea, dar am avut o mare grijă de a nu menţiona nimănui povestea privind descoperirile făcute de tata şi de mine însumi. Chiar în această ultimă zi, mi-e teamă de a şti că cineva a putut vedea sau cunoaşte lucrurile pe care le scriu, şi notele şi hărţile pe care le păstrez lângă mine. Când zilele mele pe Terra vor fi terminate, voi lăsa hărţi şi note care vor lumina şi, sper, vor fi utile Omenirii.
Amintirea lungii mele izolări alături de maniaci şi toate angoasele oribile şi suferinţele suportate sunt prea vii pentru a da o altă şansă unei arestări. În 1889, mi-am vândut bărcile de pescuit şi am constatat că am acumulat o avere suficientă pentru a mă întreţine tot restul vieţii. Apoi am venit în America. Timp de doisprezece ani, am locuit în Illinois, în apropiere de Batavia, unde mi-am adus majoritatea cărţilor din prezenta mea bibliotecă, și am adus multe volume alese din Stockholm. Mai târziu, am venit la Los Angeles, ajungând aici la 4 martie 1901. Am cumpărat această casă umilă şi aici, în intimitatea propriului meu domiciliu, înconjurat de cărţile mele, am început să fac hărţi şi desene ale noilor țări pe care le-am descoperit şi, de asemenea, să scriu povestea în detaliu a timpului în care eu şi tatăl meu am părăsit Stockholmul până la evenimentul tragic care ne-a despărţit în Oceanul Antarctic.
Îmi amintesc bine că am părăsit Stockholmul în vasul nostru de pescuit în a treia zi din aprilie 1829 şi am navigat la sud, lăsând insula Gothland la stânga şi insula Oeland la dreapta. Câteva zile mai târziu am atins Punctul Sandhommar şi am trecut strâmtoarea care separa Danemarca de coastă scandinavă. Am făcut escală în oraşul Christiansand, unde m-am odihnit două zile şi apoi am plecat de-a lungul coastei scandinave către vest, îndreptându-ne către insulele Lofoden. Tatăl meu avea un spirit vesel, datorită beneficiilor excelente pe care le-a obţinut după ultimul nostru pescuit, comercializând captura la Stockholm, în loc să o vândă în unul din oraşele marinăreşti situate de-a lungul coastei scandinave. A fost în mod special fericit de vânzarea a câţiva colţi de fildeş pe care i-a găsit pe coasta de vest a Pământului lui Franz Joseph în timpul uneia dintre croazierele sale în nord din anul precedent şi şi-a exprimat speranţa că de data asta vom putea din nou să fim destul de norocoşi de a ne încărca micuţul nostru vas de pescuit cu fildeş, în loc de moruni, heringi, scrumbii şi somoni.
Am făcut escală la Hammerfest, care este la 71°40´ latitudine N, pentru a ne odihni câteva zile. Am rămas acolo o săptămână şi ne-am făcut provizii suplimentare, cu mai multe butoaie de apă potabilă şi imediat am navigat către Spitzberg. În primele zile, am avut o mare liberă și vânt favorabil, iar apoi am întâlnit multă gheaţă şi multe iceberguri. Probabil că o navă mare nu ar fi putut găsi, ca vasul nostru mic, drumul prin labirintul de iceberguri care se strâng în canale abia deschise. Aceşti munţi de iceberguri se prezentau într-o succesiune infinită de palate de cristal, de catedrale masive şi de lanţuri de munţi fantastici, siniştri şi părând ca nişte santinele, imobile asemeni unor faleze impozante din rocă solidificată, înălţându-se silenţioase ca un Sfinx, şi rezistând valurilor agitate ale mării mişcătoare.
După ce am scăpat de numeroase accidente, am ajuns la Spitzberg, la 23 iunie, şi am aruncat ancora la Baie Wijade pentru scurt timp, unde ne-am strâns mâna pentru pescuitul nostru. Atunci am ridicat ancora şi am traversat strâmtoarea Hinlopen şi am navigat de-a lungul coastei Pământului de Nord-Est. Un vânt puternic ne-a abordat venind dinspre sud-vest şi tatăl meu a spus că era mai bine să profităm și să atingem Pământul lui Franz Josef, unde, cu un an înainte, accidental, găsise mormanele de fildeş care i-au adus un preţ atât de bun la Stockholm. Niciodată, înainte sau după, nu am văzut atât de multe păsări de mare; erau atât de numeroase încât ascundeau stâncile țărmului şi întunecau cerul.
Timp de mai multe zile am navigat de-a lungul coastei stâncoase a Pământului lui Franz Josef. În fine, un vânt favorabil ne-a împins către coasta de Vest şi, după ce am navigat cu pânza 24 de ore, am ajuns la un magnific braţ al mării. Abia puteam să credem că acolo era îndepărtatul Pământ al Nordului. Locul era verde, cu o vegetaţie dezvoltată şi, deşi zona nu avea decât unul sau doi acri, aerul era cald şi liniştit. Acest punct a fost locul unde influenţa Golf Stream-ului s-a simţit cel mai profund.
Pe coasta de Est, erau numeroase iceberguri, deşi ne aflam aici într-o apă liberă. Departe către Vest, în acest timp, se vedeau blocuri de gheaţă şi mereu mai departe, către vest, apăreau în formă de lanţuri de coline joase de gheaţă. În faţa noastră şi direct la nord se întindea o mare liberă. Tatăl meu era un adept arzător al lui Odin şi Thor şi-mi zicea frecvent ca zeii au venit de departe de acolo, de la „Vântul Nordului”.
Tatăl meu îmi explica că, potrivit unei tradiţii, există mai departe către nord un pământ mai frumos decât tot ce s-a cunoscut vreodată de oricare muritor şi care este locuit de poporul „ales”. Tânăra mea imaginaţie a fost stimulată de ardoarea, de felul şi fervoarea religioasă a tatălui meu şi am exclamat: „De ce nu navigăm spre acest pământ minunat? Cerul este senin, vântul favorabil şi marea deschisă.”
Chiar şi acum pot să văd expresia de agreabilă surpriză a chipului său, când s-a întors către mine şi m-a întrebat: „Fiul meu, doreşti să mergi şi să explorezi cu mine dincolo, unde niciun om nu s-a aventurat niciodată?”. I-am răspuns afirmativ. „Foarte bine”, a răspuns el. „Fie ca Ondin să ne protejeze!” Şi, ridicând rapid pânzele, a aruncat un ochi pe busola noastră, a întors prova drept în direcţia nordului şi traversând pe o cale liberă, a început călătoria noastră.
Soarele era sus la orizont, cum putea fi încă în tot acest început al verii. Într-adevăr, aveam aproape patru luni pentru a naviga înainte de a sosi din nou noaptea polară. Vasul nostru mic de pescuit a ţâşnit înainte ca şi cum ar fi dorit cu ardoare să se lanseze în aventură, asemeni nouă. După 36 de ore nu mai puteam vedea extremitatea punctului nordic al țărmului Pământului lui Franz Josef. Un curent puternic se îndrepta către nord prin nord-est şi părea să ne transporte. Departe la dreapta şi la stânga noastră se etalau iceberguri, dar vasul nostru mic a trebuit să meargă de-a lungul strâmtorilor înguste şi culoarelor atât de fine în anumite locuri, încât dacă ambarcaţiunea noastră nu ar fi fost de dimensiune redusă, n-am mai fi putut ieşi niciodată.
În a treia zi am ajuns la o insulă. Ţărmurile sale erau scăldate de o mare liberă. Acolo tatăl meu a decis să facem tabăra şi să plecăm în explorare timp de o zi. Pe acest nou pământ nu am găsit niciun fel de adăpost, dar acolo am găsit o mare acumulare de lemne aruncate de mare, pe ţărmul nordic. Unele trunchiuri de copaci erau de 40 de picioare lungime (aproape 12 metri) şi două picioare în diametru (60 cm).
După ce am explorat timp de o zi litoralul acestei insule, am ridicat ancora şi ne-am îndreptat prova către nord în direcţia mării libere. Îmi amintesc că nici tatăl meu, nici eu însumi nu am mâncat nimic timp de aproape 30 de ore. Poate asta s-a datorat stării de intensă excitație provocată de călătoria noastră stranie în cele mai îndepărtate ape din nord, unde, potrivit tatălui meu, nimeni nu se aventurase înainte. Puterea noastră de sugestie ne-a calmat apetiturile fizice.
În locul unui frig intens după cum ne așteptam, era într-adevăr din ce în ce mai agreabil și mai cald decât în regiunea Hammerfest de pe coasta de Nord a Norvegiei, cu şase săptămâni înainte. Amândoi am admis că ne era foarte foame şi imediat am pregătit o masă substanţială graţie cămării noastre garnisite bine. După ce ne-am săturat, i-am spus tatălui meu că simţeam ca voi adormi şi că mă voi duce să mă culc. „Foarte bine”, mi-a răspuns el „voi rămâne de pază”. Nu pot determina cât timp am dormit; ştiu numai că am fost trezit brutal de zdruncinătura groaznică a vasului. Am fost surprins atunci să descopăr că tatăl meu dormea profund. Am urcat pentru a-l trezi şi imediat era în picioare. Dacă n-ar fi apucat repede bastingajul, ar fi fost cu siguranţă în valurile clocotitoare.
O furtună de zăpadă feroce făcea ravagii. Vântul bătea direct din spate, împingându-ne vasul cu o viteză enormă şi ameninţând în fiecare moment să ne răstoarne. Nu era timp de pierdut, pânzele trebuiau strânse imediat. Vasul nostru se răsucea în convulsii. Câteva iceberguri ne loveau de-o parte şi de alta şi din fericire s-a deschis un canal îndreptându-ne direct spre nord. Dar va fi pentru mult timp? În faţa noastră, încingând orizontul de la stânga la dreapta, deasupra apei se etala o negură uneori neagră ca noaptea egipteană şi uneori albă ca un nor înalt de vapori, care se pierdea în sus confundându-se cu fulgii mari albi de zăpadă care cădeau. Nu era niciun mijloc de a determina dacă ascundea un iceberg sau vreun alt obstacol ascuns către care se îndrepta micuţul nostru vas şi ne-am precipitat într-o groapă lichidă, sau era pur şi simplu manifestarea unei cețe arctice.
Prin ce miracol am scăpat de la o totală distrugere, n-aş putea să spun. Îmi amintesc că micuţa noastră ambarcaţiune a scârţâit şi a gemut, ca şi cum încheieturile sale se sfărâmau. S-a balansat şi s-a clătinat înainte şi înapoi ca şi cum ar fi fost zgâlţâită de un curent submarin feroce rotitor sau de un vortex. Din fericire, busola noastră fusese fixată cu şuruburi lungi ce o traversau. Majoritatea proviziilor noastre au fost aruncate în acest timp de pe locul mărfurilor şi dacă n-am fi luat precauţia chiar de la început de a ne lega ferm de catargul vasului, am fi fost măturaţi în valurile dezlănţuite.
Deasupra tumultului asurzitor al valurilor care făceau ravagii, am auzit vocea tatălui meu zicându-mi: „Fii curajos, fiul meu”, apoi a urlat „Odin este zeul apelor, însoţitorul curajoşilor şi el este cu noi. Nu-ţi fie frică.” Mi se părea că nu mai exista niciun mijloc de a scăpa de o moarte oribilă. Micuţul vas tăia apa, zăpada cădea atât de abundent încât ne orbea literalmente şi valurile ne hărţuiau cu spuma lor albă cu o furie neobosită. Nu puteam spune în ce moment ne-am putea precipita spre un anume bloc de gheaţă aflat în derivă. Tălăzuirea enormă ne ridica chiar până pe culmile valurilor colosale, apoi ne grăbeam în profunzimile lor scobite ca şi cum vasul nostru de pescuit era o cochilie fragilă. Valuri gigantice de o albeaţă inimaginabilă se ridicau ca nişte ziduri adevărate, ale unei împrejmuiri în faţă şi în spate.
Această probă înspăimântător de exasperantă, prin nenumăratele sale orori în formă de suspans şi temeri angoasante indescriptibile, a durat mult mai mult de trei ore şi în tot acest timp a fost o fugă înainte cu mare viteză. Atunci deodată, ca şi cum ar fi cedat eforturilor sale frenetice, vântul a început să-şi diminueze furia şi a dispărut progresiv. În fine, s-a făcut un calm perfect. Ceaţa a dispărut de asemenea şi ea şi în faţa noastră se întindea un culoar fără gheaţă poate de 10 sau 12 mile lărgime cu câteva iceberguri departe la dreapta noastră şi un arhipelag mai mic la stânga noastră.
Mi-am observat atent tatăl şi m-am decis să rămân tăcut pentru moment, până ce el va lua cuvântul; şi-a dezlegat coarda din jurul taliei, şi fără a spune un cuvânt, a început să facă să lucreze pompele, care din fericire nu au fost stricate, golind vasul de apa care se acumulase în timpul furtunii teribile. A desfăcut apoi pânzele vasului la fel de calm precum şi-a aruncat năvodul şi imediat am remarcat că eram gata pentru a primi vânt favorabil de îndată ce se stârnea. Curajul şi constanța sa erau într-adevăr remarcabile.
După inspecţie am constatat că o treime din proviziile noastre erau încă disponibile, dar neliniştea noastră a fost foarte puternică când am descoperit că butoaiele noastre de apă căzuseră peste bord în timpul plonjonurilor violente ale vasului nostru. Două dintre butoaiele noastre erau în cala principală, dar amândouă erau goale. Aveam o provizie suficientă de alimente, însă apă dulce deloc. Atunci am realizat caracterul înspăimântător de dramatic al situaţiei. Pentru moment am fost încercat de o sete devoratoare. „Este într-adevăr foarte alarmant”, a remarcat tatăl meu. „Între timp, să ne uscăm hainele ude, căci tremurăm până la os. Ai încredere în zeul Odin, fiul meu. Nu dispera.” Soarele strălucea prin raze destul de înclinate, ca şi cum eram la o latitudine mai la sud, în loc de a fi într-o regiune foarte la nord. Se balansa, ici şi colo, orbita sa nu era niciodată vizibilă şi urca din ce în ce mai sus în fiecare zi, frecvent acoperit de negură, părând să privească întotdeauna fix, traversând pătura de nori ca un ochi neliniştit al destinului, paznic al misteriosului Nord şi observând gelos năzbâtiile oamenilor. Departe la dreapta noastră razele ornau prismele de iceberg, fiind magnifice. Reflexiile lor emiteau străfulgerări de granat, de diamant, de safir. O panoramă de culori şi de forme nenumărate, în timp ce aici jos, puteam să vedem colorarea verzuie a mării şi cerul cu tentă purpurie.
Dincolo de vântul de nord
Am încercat să uit de setea mea şi m-am străduit să aduc din cală câteva provizii şi un recipient gol. Aplecându-mă peste rampa laterală, am umplut recipientul cu apă în scopul de a-mi spăla mâinile şi fața. Spre stupefacţia mea, atunci când buzele au intrat în contact cu apa, am simțit că aceasta nu era sărată. Descoperirea m-a făcut să sar. „Tată!” am zis eu. „Apa, apa este dulce!” „Ce spui tu acolo, Olaf?” a urlat tatăl meu, aruncând rapid o privire în jur. „Te înşeli cu siguranţă. Nu există niciun pământ în împrejurimi. Trezeşte-te.” „Dar gustă asta!” i-am strigat. Şi astfel am făcut descoperirea că apa era într-adevăr dulce, fără cel mai mic gust sărat, nici chiar o vagă savoare sărată. Imediat ne-am umplut ultimele două butoaie şi tatăl meu a declarat că era o favoare celestă venind de la zeii Odin şi Thor. Debordam de bucurie, dar foamea ne-a adus repede la realitate. Acum, că găsisem apa dulce în mare, la ce mai trebuia să ne aşteptăm, la această latitudine stranie unde niciun vas nu a navigat înaintea noastră niciodată şi unde nu am auzit niciodată zgomotul vreunui avion? Abia ne-am potolit foamea, când o briză a început să ne umfle pânzele inerte şi, aruncând o privire la busolă, am constatat că extremitatea de nord a acului lovea dur sticla aplecându-se.
Ca răspuns la surpriza mea, tatăl meu mi-a spus: „Am auzit vorbindu-se de asta înainte; este ceea ce se numeşte creşterea punctului nordic al acului”. Am scos busola de pe soclu şi am întors-o în unghi drept în raport cu suprafaţa mării înainte ca punctele acului să se blocheze de sticlă şi lăsând gravitaţia să acţioneze liber. Şi ea s-a mişcat cu dificultate şi a părut la fel de instabilă ca un bărbat beat, dar în fine s-a angajat într-o direcţie. Înainte de asta ne-am gândit că vântul ne purta spre nord-nord-vest, însă, cu acul liber, am descoperit că navigam uşor spre nord-nord-est. N-am urmat niciodată direcţia de nord plin. Marea era foarte calmă, abia având valuri fine şi vântul era viu şi exaltant. Razele soarelui ne loveau şi ne învăluiau cu o căldură dulce. Şi astfel timpul s-a scurs, zi după zi şi am scris în cartea noastră de bord că am navigat 11 zile de la furtuna suportată într-o mare înaltă. Deşi ne-am folosit proviziile cu o economie strictă, ele au început să se epuizeze. Între timp, unul dintre butoaiele noastre de apă s-a epuizat şi tatăl meu mi-a spus: „Îl vom umple din nou”. Dar, am constatat cu nelinişte că apa era acum la fel de sărată ca în regiunea insulelor Lofoden de pe coasta Norvegiei. Asta a necesitat din partea noastră să avem o vigilență extremă în ceea ce privește butoiul rămas. Uneori aveam o dorință profundă de a dormi, aceasta fiind efectul experienţei pasionante a navigaţiei cu pânze în ape necunoscute, sau una din consecinţele excitaţiei teribile datorată aventurii noastre în furtuna care a trecut, sau chiar era datorată dorinţei mele de hrană? Nu puteam să spun.
Mă întindeam frecvent pe buncărul micului nostru vas şi observam foarte sus bolta albastră a cerului; şi, în pofida soarelui care strălucea departe la est, vedeam întotdeauna o singură stea deasupra mea. Timp de mai multe zile, când scrutam cerul, această stea era întotdeauna acolo, direct deasupra noastră.
Atât cât îmi amintesc, era 1 august. Soarele sus pe cer era atât de strălucitor încât nu mai puteam să văd steaua singuratică care mi-a atras atenţia cu câteva zile mai devreme. În una din aceste zile, tatăl meu m-a făcut să chicotesc atrăgându-mi atenţia asupra unui nou spectacol care se prezenta departe în faţa noastră, aproape de linia orizontului. „Este un soare artificial”, a urlat tatăl meu. „Am citit deja despre asta undeva; fenomenul este numit o reflexie sau un miraj. Va dispărea curând.”
Dar acest soare roşu pal nu a dispărut așa cum ne-am imaginat, persistând timp de mai multe ore; şi cu toate că ignoram cum putea să emită razele sale de lumină, exista mereu un moment în care, măturând orizontul cu privirea, puteam zări strălucirea acestui pretins fals soare, care apărea pentru o perioadă de cel puţin 12-24 de ore. Norii şi negura puteau să-i ascundă din timp în timp amplasamentul, însă niciodată în întregime. Progresiv, pe măsură ce noi înaintam, a părut să se ridice mai mult deasupra orizontului, pe cerul de un mov pal. Abia puteam să mai spunem că fenomenul aparţinea Soarelui nostru, când, nemascat de nori sau de cețele oceanice, a luat coloratura unui roşu neguros, o aparență dogoritoare și apoi a trecut la o lumină albă ca un nor luminos, reflectând o lucire venind de aiurea. În fine ne-am pus de acord, discutând că, oricare ar fi motivul fenomenului, acest soare dogoritor şi lucios nu era o reflexie a Soarelui nostru, ci o planetă în felul ei, o realitate distinctă. Într-o zi, imediat după asta, m-am simţit extrem de somnolent şi am căzut într-un somn regenerant. Dar am fost trezit la scurt timp de tatăl meu care îmi scutura viguros umărul strigând: „Olaf, trezeşte-te; se vede pământ în faţă!” Am sărit în picioare şi, ah, o bucurie inefabilă! Acolo, departe, şi în acelaşi timp în direcţia pe care o urmam, pământurile ieşeau cu îndrăzneală din mare. Urma țărmului se întindea foarte departe la dreapta noastră, la fel de departe pe cât putea să vadă ochiul şi de-a lungul întregii plaje de nisip valurile explodau într-o spumă agitată care se retrăgea sau avansa din nou, murmurând, venind din profunzimi, sonorităţi repetitive şi tunătoare. Râpele erau acoperite de arbori şi de vegetaţie. Nu pot exprima sentimentul de mare fericire pe care l-am trăit în timpul acestei descoperiri. Tatăl meu a rămas în picioare, imobil, cu mâna pe bară, privind drept înainte, îndreptând efuziunile inimii sale într-o rugăciune de recunoştinţă pentru grația revărsată de zeii Odin şi Thor. Între timp, o plasă recuperată din stocul din arimaj a fost aruncată şi am prins câțiva peşti care s-au adăugat proviziilor noastre care se împuţinaseră.
Busola pe care o fixasem din nou la locul său, temându-ne de o nouă furtună, indica clar direcţia nordului şi se deplasa pe pivotul său, ca şi cum am fi fost la Stockholm. „Ridicarea acului” încetase. Ce putea să însemne asta? Numeroasele noastre zile de navigaţie cu barca cu pânze ne făcuseră cu siguranţă să depăşim Polul Nord. Şi în acest timp acul continua să se îndrepte spre nord. Perplexitatea noastră a crescut vertiginos, căci sigur ar fi trebuit să fim acum în direcţia sudului. Am navigat timp de trei zile de-a lungul țărmului şi am ajuns la intrarea unui fiord sau a unui râu de mărime imensă. Acesta semăna mai degrabă cu un golf de mari dimensiuni şi acolo ne-am manevrat ambarcaţiunea, urmând uşor direcţia nord-est. Ajutaţi de un vânt puternic ce a suflat timp de 12 - 24 de ore, am continuat să înaintăm în interior pe această cale, care s-a adeverit apoi a fi un râu puternic şi pe care, am aflat ulterior, locuitorii îl numeau Hiddekal.

(va urma)

Citiți și: 
yogaesoteric
25 mai 2018

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu