Prin profunda mea prezență EU SUNT, invoc acum Flacăra Violet. Eu cer ca FV să curgă acum prin chakra coroanei mele spre inima mea și să se răspândească în fiecare celulă și particulă a corpului meu fizic, mental, emoțional și spiritual. Cer ca toate gândurile, vorbele și faptele mele întunecate să fie transmutate în lumină, indiferent când le-am creat. Așa să fie! (în sprijinul cititorului)

Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 17 mai 2017

Scrisori impresionante de dragoste din toate timpurile

Ronald Reagan către Nancy Reagan.
Scumpa mea Primă Doamnă,
În calitate de președinte al SUA, am onoarea și privilegiul să te laud pentru că ai întrecut toate așteptările și ai făcut un bărbat (pe mine) cel mai fericit om din lume vreme de 29 de ani.
În 1951, remarcând zbuciumul unui bărbat solitar care nici nu știa cât de singur era, Nancy Davis s-a hotărât să-l salveze de la o viață fără niciun sens. Refuzând să se lase învinsă de atitudinea lui prostească, ea a ales să-i ignore reacția oarecum întârziată. Cu răbdare și tandrețe i-a luminat puțin câte puțin mintea obtuză și întunecată, iar el a descoperit bucuria de a iubi pe cineva din toată inima.
Nancy Davis, acum pe nume Nancy Davis Reagan, l-a făcut fericit încă 29 de ani de atunci, iar pentru asta ea a primit și va primi în continuare și de-a pururi dragostea lui nepieritoare.
Ea face toate acestea în ciuda faptului că el încă nu-și poate găsi cuvintele prin care să-i spună cât de pierdut ar fi fără ea. Stă în Biroul Oval, de unde poate să-i vadă fereastra (cu condiția să se aplece puțin) și simte cum îl ia cu călduri numai la gândul că ea se află acolo.
Cele de mai sus reprezintă declarația aceluia care s-a bucurat de actul ei de eroism.
Cele de mai jos reprezintă semnătura lui.
Ronald Reagan – Președinte al SUA
P.S. – adică eu te iubesc și te ador din tot sufletul.”
Kahlil Gibran către Mary Haskell
„Ai harul minunat al înțelegerii, iubită Mary. Ești dătătoare de viață, Mary. Ești aidoma Marelui Spirit, care se împrietenește cu omul nu doar ca să ia parte la viața lui, ci ca să i-o îmbogățească. Faptul că am ajuns să te cunosc este cea mai importantă realitate din zilele și nopțile mele, un miracol ce nu prea face parte din ordinea firească a lucrurilor.
Am susținut întotdeauna, împreună cu Nebunul din cartea mea, că aceia care ne înțeleg pun stăpânire pe ceva din sufletul nostru. Însă dumneata nu faci așa. Mă înțelegi și astfel îmi oferi un sentiment de libertate calmă cum nu am mai simțit niciodată. Iar în ultimele două ceasuri ale recentei dumitale vizite mi-ai luat inima în palmă și ai descoperit o pată neagră pe ea. Dar imediat ce ai găsit-o, pata s-a șters definitiv și am devenit cu desăvârșire liber.
Și acum ești un sihastru în vârful muntelui. Mie nimic nu mi se pare mai minunat decât să fii sihastru pe un tărâm «plin cu superbe locuri secrete». Însă te rog, iubita mea, nu te expune riscurilor. Această perioadă de sihăstrie nu-ți va satisface sufletul flămând și trebuie să rămâi sănătoasă și puternică pentru ca să poți să repeți experiența.
Frunzele de dafin și frunzele de roiniță umplu locul acesta cu cel mai încântător parfum. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru că mi le-ai trimis.
Cu dragoste, Kahlil”

Vita Sackville-West către Virginia Woolf

„Din mine nu a mai rămas decât dorința de a o avea pe Virginia. În orele de nesomn ale nopții de coșmar am compus o scrisoare frumoasă pe care să ți-o trimit și nu mai țin minte nimic altceva decât că îmi este dor de tine, într-un mod simplu și omenesc. Tu, cu toate scrisorile tale deștepte, n-ai scrie niciodată ceva atât de primitiv; poate nici n-ai simți așa ceva. Totuși cred că vei fi conștientă de existența unei mici discrepanțe. Dar ai îmbrăca-o într-o frază atât de meșteșugită și-ar pierde o parte din sensul real. În timp ce pentru mine totul este destul de clar: îmi este mai dor de tine decât mi-aș fi închipuit că este posibil.
Așa că scrisoarea aceasta nu este decât o chemare. Incredibil cât de vitală mi-ai devenit. Presupun că ești obișnuită să auzi asemenea lucruri. Ființă răsfățată, n-am să te conving să mă iubești dându-mă de gol în felul acesta – însă, o, iubita mea, nu pot să fiu deșteaptă și distantă cu tine: te iubesc prea mult, prea sincer. N-ai idee cât de rece pot să fiu cu cei pe care nu-i iubesc. Mă pricep de minune la asta. Dar tu mi-ai străpuns scutul. Și nici măcar nu-mi pare rău.”
George Bernard Shaw către Stella Campbell
„Foarte bine, du-te: pierderea unei femei nu este sfârșitul lumii. Soarele continuă să strălucească, înotul este o îndeletnicire plăcută, scrisul îmi face bine, sufletul meu se descurcă și singur. Dar sunt profund, profund, profund rănit.
M-ai pus la încercare; și nu te simți bine cu mine: nu-ți pot aduce nici liniște, nici tihnă și nici măcar voioșie; de fapt, nu există nimic sincer în camaraderia noastră.
Eu am fost cel care s-a simțit fericit, fericit și fără griji, capabil să merg kilometri întregi după cină, cu viteză maximă și cântând, doar ca să te caut (apropo, de dimineață am parcurs treisprezece kilometri și am scris o scenă din piesă); și apoi mă cuprindea un somn sănătos și plin de umor când te vedeam că ești cam plictisită și că vântul bate din direcția greșită. Ptiu! Nu ai pic de curaj, Dumnezeu să te ajute, că habar n-ai de nimic, cu excepția lucrurilor pe care le știi pe dos; lumina zilei te orbește, alergi după viață în vârful picioarelor și o iei la goană sau te ghemuiești și țipi atunci când se întoarce și întinde brațele spre tine; ești ocara și pasiunea bolnavă a bărbatului, nu coroana lui; în loc să te contopești cu lumea, tu te separi de ea, te păzești de ea; în loc să ai o mie de farmece pentru o mie de oameni diferiți, nu ai decât o singură calitate pe care-o folosești pe bâjbâite – cum s-o nimeri – cu bătrâni și tineri deopotrivă, cu servitori, copii, artiști, filistini.
Ești actrița unui singur rol și nici acela real; ești o bufniță dezgustată pentru că a stat două zile în lumina soarelui meu; mi-am pus inima și mintea la picioarele tale (așa cum le pun la picioarele întregii lumi): și tu pricepi doar că trebuie să fugi. Atunci, pleacă, oxigenul lui Bernard Shaw îți arde plămânii prea piperniciți, caută un aer îmbâcsit care să-ți fie pe plac. N-ai să te căsătorești cu George! În ultima clipă ai să fugi de el ca o lașă sau ai să fii alungată de cineva mai curajos. Rămâi cu bine, ființă pe care am iubit-o.”
Stella Campbell către George Bernard Shaw
„Tu, vagabondule – tu, orb ce ești. Tu, țesător de cuvinte – tu, care ascunzi heruvimii – tu, sărman suflet incapabil să priceapă o simplă femeie…
N-ai fete care să-ți potolească poftele – nici prunci care să-ți oprească sporovăiala satirică, de ce să plătesc eu pentru toate neajunsurile tale? Cu toate zdrențele și tinichelele mele măcar eu țin aprinsă în suflet o lampă micuță din argint și nu-mi doresc decât să ardă mereu. Mă rog să ardă mereu. Prietene – prietenul meu cu toate acestea.”
Voltaire către Marie Louise Denis
„Deci azi am să te văd, astăzi am să recapăt singura consolare care poate stinge amarul vieții mele. Natura, care mi-a oferit cea mai tandră dintre inimi, a uitat să-mi dea și un stomac. Nu sunt în stare să diger, dar pot să iubesc. Te iubesc și te voi iubi până în ziua morții. Mii de sărutări, iubita mea neprihănită. Tu scrii în italiană mult mai bine decât mine. Meriți să fii admisă la Academia de la Crusca.
Inima și al meu cazzo te salută cu multă dragoste. Ne vom vedea cu siguranță diseară.”

Jack London către Anna Strunsky
„Dragă Anna,
Am spus că oamenii pot fi împărțiți în categorii? Ei bine, dacă așa am spus, permite-mi să precizez – nu toți oamenii. Tu îmi scapi. Nu știu de unde să te iau, nu pot să te înțeleg. Mă pot lăuda că, în nouă din zece cazuri, în condițiile date, sunt în stare să le anticipez acțiunile; că, în nouă din zece cazuri, cuvintele sau acțiunile lor mă ajută să le simt bătăile inimilor. Dar cazul al zecelea este mai presus de mine. Tu ești al zecelea caz.
Niciodată nu s-au mai întâlnit două suflete mai incompatibile și cu buzele mute! Se poate să simțim că avem ceva în comun – desigur, deseori ni se petrece – și, când simțim că nu avem nimic în comun, tot reușim să ne înțelegem; dar tot nu vorbim aceeași limbă. Nu ne vine să rostim cuvintele potrivite. Suntem de neînțeles. Probabil că și Dumnezeu râde de pantomima noastră.
Unica rază de sănătate mintală în toată povestea asta este că amândoi avem temperamente puternice, atât de puternice încât ne putem înțelege adesea. Adevărat, ne înțelegem adesea, dar într-un mod vag, abia pâlpâitor, prin percepții neclare, precum niște fantome, care, deși ne îndoim de ele, ne vor bântui cu adevărul lor. Și cu toate acestea eu, unul, nu cutez a crede; căci tu ești cel de-al zecelea caz, pe care nu-l pot anticipa.
Acum sunt neinteligibil? Nu știu. Așa îmi închipui. Nu pot găsi un limbaj comun.
Temperamente puternice – asta este. Doar asta ne leagă cât de cât. Prin noi doi, prin tine și prin mine, a trecut câte o bucățică din universal și așa am ajuns să ne strângem laolaltă. Și totuși suntem atât de diferiți.
Îți zâmbesc atunci când te entuziasmezi? Este un zâmbet scuzabil – ba nu, un zâmbet aproape invidios. Am trăit douăzeci și cinci de ani de reprimare a sentimentelor. Am învățat să nu mă mai entuziasmez. Și lecția este greu de uitat. Încep să uit, dar este atât de puțin. În cel mai bun caz, nu pot spera ca înainte de moarte să uit tot sau aproape tot. Acum, că învăț, mă pot bucura nespus de tare de lucrurile mărunte, de alte lucruri; dar de lucrurile mele și de secretele mele, nu pot, nu pot. Se înțelege ce spun? Îmi auzi vocea? Mă tem că nu. Există pozeuri pe lumea asta. Eu sunt cel mai reușit dintre ei.”

yogaesoteric 
16 mai 2017

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu