Prin profunda mea prezență EU SUNT, invoc acum Flacăra Violet. Eu cer ca FV să curgă acum prin chakra coroanei mele spre inima mea și să se răspândească în fiecare celulă și particulă a corpului meu fizic, mental, emoțional și spiritual. Cer ca toate gândurile, vorbele și faptele mele întunecate să fie transmutate în lumină, indiferent când le-am creat. Așa să fie! (în sprijinul cititorului)

Totalul afișărilor de pagină

marți, 16 mai 2017

Antoine de Saint-Exupéry – Un Pământ al oamenilor

„Pământul ne învață mai multe despre noi înșine decât toate cărțile. Pentru că el ne ține piept. Omul se descoperă pe sine atunci când se ia la întrecere cu obstacolul. Dar pentru a ajunge la el îi trebuie o unealtă. Îi trebuie o rindea sau un plug. Țăranul, la arat, îi smulge naturii, încetul cu încetul, câteva taine, iar adevărul pe care îl desprinde este universal. Tot astfel, avionul, unealta liniilor aeriene, îl confruntă pe om cu toate vechile probleme.
Am mereu în fața ochilor imaginea primei mele nopți de zbor în Argentina, o noapte întunecoasă în care scânteiau, ca niște stele, doar rarele lumini răspândite pe câmpie.
Fiecare semnala, în oceanul acela de tenebre, miracolul unei conștiințe. În căminul de colo se citea, se cugeta, se făceau confidențe. În celălalt, cineva încerca, poate să sondeze spațiul, cineva se istovea în calcule privind nebuloasa Andromeda. Dincolo, cineva iubea. Ici-colo luceau luminile acelea de pe câmpie, care cereau să fie alimentate. Până la cele mai discrete, cea a poetului, a dascălului, a dulgherului. Dar printre acele stele vii, câte ferestre rămâneau închise, câte stele erau stinse, câți oameni erau adormiți…
Trebuie să încercăm cu adevărat să ajungem unii la alții. Trebuie cu adevărat să încercăm să comunicăm cu câteva dintre luminile acelea care ard, din loc în loc, pe câmpie.”
„Totul s-a schimbat atât de repede în jurul nostru: raporturi umane, condiții de muncă, obiceiuri. Psihologia noastră însăși a fost tulburată în fundamentele ei cele mai intime. Noțiunile de despărțire, de absență, de distanță, de întoarcere nu mai conțin aceleași realități, chiar dacă termenii au rămas aceiași. Pentru a înțelege lumea de astăzi, noi ne folosim de un limbaj care a fost stabilit pentru lumea de ieri. Iar viața trecutului ni se pare că răspunde mai bine naturii noastre pentru singurul motiv că ea răspunde mai bine limbajului nostru.
Fiecare progres ne-a alungat un pic mai departe în afara deprinderilor pe care abia le dobândiserăm, și suntem cu adevărat niște emigranți care încă nu și-au întemeiat patria.
Suntem cu toții niște tineri barbari pe care jucăriile cele noi încă îi minunează.”
„O dată în plus am trecut pe lângă un adevăr pe care nu l-am înțeles. M-am crezut pierdut, am crezut că am ajuns în culmea disperării și, odată renunțarea acceptată, am descoperit pacea. Am impresia că în momentele acelea te descoperi pe tine însuți, devenind propriul tău prieten. Nimic n-ar putea depăși un sentiment de plenitudine care satisface în noi nu știu ce nevoie esențială de care nu n-avem habar. (…) Cum aș putea eu uita că, îngropat în nisip până la ceafă și sufocându-mă încetul cu încetul de sete, am simțit o asemenea căldură la inimă sub pelerina mea de stele?
Cum am putea ocroti în noi acest fel de eliberare? Totul e paradoxal în om, o știm bine. Unuia care creează îi asiguri pâinea ca să poată crea, iar el doarme, cuceritorul victorios se moleșește, mărinimosul, dacă îi dăruiești bogăție, devine cărpănos. Ce ne interesează pe noi doctrinele politice care au pretenția că îi ajută pe oameni să se dezvolte, dacă noi nu știm mai întâi ce fel de tip de om vor ajuta să se dezvolte? Cine se va naște? Nu suntem un șeptel de îngrășat, iar apariția unui Pascal sărac înseamnă mai mult decât venirea pe lume a câtorva anonimi prosperi.
Nu știm să intuim esențialul. Fiecare dintre noi a avut parte de bucuriile cele mai firești acolo unde nimic nu le vestea. Ele ne-au lăsat o asemenea nostalgie încât ajungem să regretăm până și necazurile, dacă necazurile au îngăduit aceste bucurii. Am savurat cu toții, atunci când ne-am regăsit camarazii, farmecul amintirilor neplăcute.
Ce cunoaștem noi, în afară de faptul că există condiții necunoscute care ne îmbogățesc? Unde sălășluiește adevărul omului?
Adevărul nu este ceea ce se demonstrează. Dacă pe acest teren, și nu pe un altul, portocalii formează rădăcini solide și se umplu de roade, terenul acesta constituie adevărul portocalilor. Dacă această religie, dacă această cultură, dacă această scară de valori, dacă această formă de activitate, și nu altele, favorizează în om plenitudinea, înlesnesc scoaterea la lumină a unui mare senior care nu se cunoștea pe sine, înseamnă că această scară de valori, această cultură, această formă de activitate constituie adevărul omului. Dar unde e logica? N-are decât să se descurce pentru a justifica viața.
De-a lungul acestei cărți, i-am citat pe câțiva dintre cei care au ascultat, pare-se, de o vocație suverană, care au ales deșertul sau linia aeriană, așa cum alții ar fi ales mânăstirea; dar mi-am trădat scopul dacă am lăsat cumva impresia că vă îndemn să admirați mai întâi oamenii. Ceea ce e admirabil în primul rând este terenul care a contribuit la formarea lor.
Vocațiile joacă fără doar și poate un rol. Unii se închid în prăvăliile lor. Alții își construiesc drumul, în mod imperios, într-o direcție necesară: regăsim în germene în istoria copilăriei lor elanurile care le vor explica destinul. Însă istoria, citită după ce s-a săvârșit, amăgește. Elanurile acelea le-am putea găsi aproape la toată lumea. Am cunoscut cu toții prăvăliași care, în timpul unei nopți de naufragiu sau de incendiu, s-au dovedit mai mari decât credeau că sunt. Ei nu se înșală asupra calității plenitudinii lor: incendiul ăsta va rămâne noaptea vieții lor. Dar, în lipsa unor ocazii noi, în lipsa unui teren prielnic, în lipsa unei religii exigente, au recăzut în amorțeală fără să fi crezut în propria lor măreție. Firește, vocațiile ajută omul să se elibereze: este însă necesar ca vocațiile să fie descătușate.
Nopți aeriene, nopți în deșert… sunt prilejuri rare, care nu le sunt oferite tuturor oamenilor. Și totuși, când împrejurările îi stimulează, cu toții dau la iveală aceleași nevoi.”
„Cele două fete își făcură din nou apariția într-un chip la fel de misterios, la fel de tăcut ca atunci când se făcuseră nevăzute. Se așezară la masă cu gravitate. Își hrăniseră de bună seamă câinii, păsările, își deschiseseră ferestrele în noaptea luminoasă și savuraseră mireasma plantelor în vântul serii. Acum, despăturindu-și șervetul de masă, trăgeau cu coada ochiului la mine, prudente, întrebându-se desigur dacă aveau sau nu să mă așeze printre animalele lor preferate. Căci mai aveau și o iguană, o mangustă, o vulpe, o maimuță și niște albine. Toate trăiau de-a valma, înțelegându-se de minune, alcătuind un nou paradis terestru. Ele domneau peste toate animalele creației, vrăjindu-le cu minutele lor, hrănindu-le, adăpându-le și istorisindu-le povești pe care, de la mangustă până la albine, toate le ascultau.
Iar eu așteptam să văd cum își exercită două fete atât de vioaie întregul spirit critic, întreaga finețe proiectând asupra comeseanului din fața lor o judecată rapidă, secretă și definitivă. În copilăria mea, surorile mele dădeau astfel note musafirilor care ne onorau pentru prima oară casa. Iar când conversația lâncezea, se auzea dintr-o dată răsunând în tăcerea aceea un: «Unsprezece!», al cărui farmec nimeni nu-l gusta în afară de surorile mele și de mine.
Experiența mea cu acest joc mă tulbura un pic. Și eram cu atât mai stânjenit cu cât îmi simțeam judecătorii atât de experimentați. Judecători care știau să deslușească animalele care trișează de animalele naive, care știau să citească după pasul vulpii dacă aceasta era sau nu binedispusă, care aveau o atât de profundă cunoaștere a mișcărilor lăuntrice.
Îmi plăceau ochișorii aceia atât de vioi și suflețelele acelea atât de sincere, dar tare aș fi vrut să-și schimbe jocul. Cu josnică teamă și cu frică în suflet de acel «unsprezece», le întindeam sarea, le turnam vin în pahare, dar, când ridicam ochii, dădeam iarăși de blânda gravitate a unor judecători care nu pot fi cumpărați.
Până și lingușeala ar fi fost de prisos: ele nu știau ce e vanitatea. Vanitatea, dar nu și frumosul orgoliu, astfel că aveau despre ele însele o părere mult mai bună decât aș fi îndrăznit eu să exprim. Nici măcar nu-mi trecea prin minte să-mi sporesc prestigiul împăunându-mă cu meseria, căci e un lucru tare îndrăzneț să te cațeri până la crengile cele mai de sus ale unui platan doar ca să verifici dacă puii de curând ieșiți din ou au făcut deja pene sau ca să dai bună ziua prietenilor.
Astfel că cele două zâne tăcute continuau să-mi supravegheze atât de atent cina iar eu le întâlneam atât de des privirea furișă, încât am încetat să mai vorbesc. S-a lăsat tăcerea, iar în timpul acestei tăceri ceva șuieră ușor pe parchet, foșni pe sub masă, apoi se făcu liniște. Am ridicat ochii, intrigat. Atunci, de bună seamă satisfăcută de examen, dar folosindu-se de ultima piatră de încercare și mușcând din pâine cu dințișorii ei sălbatici, cea mică îmi explică simplu, cu o candoare cu care spera desigur să-l lase cu gura căscată pe barbar, dacă mă considera totuși așa ceva:
– Astea-s viperele.
Și tăcu, mulțumită, ca și cum explicația ar fi trebuit să fie suficientă oricui nu era prea prostănac. Soră-sa strecură o privire rapidă ca să-mi vadă prima reacție și amândouă își aplecară peste farfurie mutrișoara cea mai dulce și mai nevinovată din lume.
– Ah!… Astea-s viperele…
Firește, cuvintele îmi scăpară. Chestiile alea mi se strecuraseră printre picioare, îmi atinseseră pulpa piciorului și erau doar niște vipere…
Noroc de mine că am zâmbit. Și fără să fiu silit: ar fi simțit, de altfel, imediat. Am zâmbit pentru că eram vesel, pentru că, fără doar și poate, casa aceea îmi plăcea cu fiecare clipă tot mai mult; și de asemenea pentru că doream să aflu mai multe despre vipere. Cea mare mi-a sărit în ajutor:
– Își au cuibul într-o gaură de sub masă.
– Se întorc la ele acasă cam pe la zece seara, adăugă soră-sa. Ziua vânează.
La rândul meu, m-am uitat pe furiș al cele două fete. La finețea lor, la râsul lor tăcut dindărătul chipului liniștit. Și admiram regalitatea pe care o exercitau…

Azi, visez. Toate astea au rămas undeva, departe. Ce s-o mai fi întâmplat cu cele două zâne? Cu siguranță s-au măritat. Dar atunci înseamnă că s-au schimbat? E un lucru atât de grav trecerea de la starea de fată la starea de femeie. Oare ce fac ele într-o casă nouă? Cum s-au transformat relațiile lor cu bălăriile și cu șerpii? Erau amestecate în ceva universal. Dar vine o zi când în tânără se trezește femeia. Atunci visează să dea în sfârșit o notă de nouăsprezece. Un nouăsprezece atârnă greu în fundul inimii. Și atunci se ivește un dobitoc. Pentru întâia oară niște ochi atât de ageri ajung să se înșele și-l luminează în culori frumoase. Dobitocul, dacă mai spune și versuri, e crezut poet. Iar ea crede că el pricepe ce e cu parchetele găurite, crede că îi plac mangustele. Crede că pe el îl măgulește încrederea ei într-o viperă care se leagănă pe sub masă, printre picioarele lui. Îi dăruiește inima ei, care e de fapt o grădină sălbatică, lui, căruia nu-i plac decât parcurile îngrijite. Iar dobitocul o ia pe prințesă în sclavie.”

yogaesoteric
15 mai 2017
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu