Pentru a ajuta procesul ascensionării, propum cititorilor ca în fiecare DUMINICĂ, ora 22,30, timp de 10 minute, să facem următoarea invocație: Cu credință, umilință și iubire, cer Matricei-Dumnezeu să retragă de pe Pământ toate ființele care, prin alegerile, acțiunile și gândurile lor, se opun ASCENSIUNII planetei și umanității în dimensiuni superioare. Eu sunt pregătit(ă) și vreau să ascensionez. Eu sunt sănătos(-oasă) și plin(ă) de iubire ; eu sunt nemuritor (-are). Amin.


Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Unele istorii uluitoare, stranii şi insolite...


Partea I
... ce atestă – în mod indirect – faptul că anumite evenimente din viaţa oamenilor sau chiar sfârşitul vieţii lor pământeşti se produc uneori într-un mod dramatic şi misterios 

(Dincolo de aparenţe, toate acestea evidenţiază modul fascinant în care DUMNEZEU se joacă în cadrul Creaţiei sale prin intermediul sincronicităţilor fascinante) 


În funcţie de procesele predominante de rezonanță ocultă pe care fiecare fiinţă umană le cultivă și le întreține în universul său lăuntric, în existenţa ei sunt atrase, în mod corespondent, anumite evenimente și situații. Astfel, în cadrul vieții noastre, aceste rezonanţe specifice se manifestă sub forma unor sincronicităţi benefice sau malefice, în funcție de predominanța intențiilor, a gândurilor, a emoțiilor și a acțiunilor noastre. 

În cazul unor fiinţe umane, anumite evenimente ale vieţii lor pot avea un caracter extrem de neobişnuit, atrăgând atenţia prin insolitul şi chiar prin stranietatea situaţiilor care survin. În faţa unor astfel de poveşti surprinzătoare şi neobişnuite, atenţia ni se opreşte adesea în mod spontan, pentru a reflecta, chiar şi numai pentru câteva clipe, asupra sensului ascuns pe care respectiva situaţie îl poate face totuşi să transpară, dincolo de misterul care o învăluie. Sfârşitul vieţii pământeşti a unor oameni poate implica astfel de evenimente dramatice, al căror rost şi înţeles poate fi deslușit doar de către cei înzestraţi cu intuiţie, dacă aceste evenimente sunt privite din perspectiva superioară a stării de înţelepciune dumnezeiască.

Atitudinea omului obişnuit faţă de aspectele paranormale este de obicei cea de surpriză totală în fața sincronicităţilor uluitoare al căror martor este și care depăşesc de cele mai multe ori capacitatea lui de înţelegere, deoarece din comoditate își limitează orizontul printr-o mentalitate materialistă, îngustă și sceptică. Mai mult decât atât, chiar oamenii de ştiinţă, care au pretenția unor înzestrări intelectuale peste medie, atunci când nu pot explica un anumit fenomen, îl cataloghează adeseori ca fiind o pretinsă „coincidenţă“. Această stare de fapt paradoxală poate fi exprimată în mod plastic prin afirmaţia stranie, dar care este totuşi folosită adesea cu ironie de unii: „Nu cred absolut deloc în existenţa stafiilor, dar îmi este cumplit de frică de ele!

Putem reflecta cu toții, în acest sens, cu mai multă seriozitate la Legea rezonanței oculte, în conformitate cu care în acest Univers nimic nu este întâmplător, fortuit, aleator, ci totul este plin de sens, de semnificație și de viață, chiar dacă noi nu suntem, deocamdată, capabili să percepem înțelesurile ascunse ale unor fapte sau evenimente neobişnuite cu care venim, într-un fel sau altul, în contact.

Vă oferim mai jos o serie de situaţii stranii şi de cazuri ale unor fiinţe umane care au părăsit planul fizic în condiţii neobişnuite, bizare care ne provoacă să le deslușim înțelesul ascuns sau măcar ne invită să ieșim din letargia comun-cotidiană.

***
În iarna anului 1933, cargoul englez Saxilby a naufragiat în timp ce traversa Atlanticul. Cu toate că nu a existat niciun supravieţuitor, totuşi un membru al echipajului, pe nume Joe O’Kane, a apucat să scrie un mesaj prin care îşi lua rămas bun de la fratele, sora şi logodnica lui, anunțându-i că nava cu care călătorea tocmai se scufunda. El a pus respectivul mesaj într-o cutie metalică. După trei ani de la naufragiu, pe o mică plajă din Ţara Galilor, la circa 1,5 km de satul Aberavon, în apropiere de Swansea, marea a adus la mal o cutie metalică. Ea conţinea următorul mesaj:
SS Saxilby se scufundă undeva pe coasta Irlandei. Vă iubesc. Pentru surorile, fraţii şi logodnica mea, Dinah. Joe O’Kane.”   

Într-un mod bizar, ultimele cuvinte ale acestui marinar a cărui soartă era pecetluită au ajuns exact în satul de origine al acestuia, la destinatarii de drept.

***
În 7 septembrie 1925, în ziarul Time a fost prezentat cazul inedit al unui „straniu experiment de telepatie“. Frederick George Lee, care era un donator constant de sânge al Spitalului Middlesex din Londra, susținea că el resimte o durere în braț exact în momentul în care moare una din persoanele căruia el îi donase sânge.

El a descoperit aceasta realizând un experiment: „Imediat ce voi resimţi o durere în braţ”, s-a decis el, „voi nota momentul. În acest fel sper că voi putea stabili corelaţii interesante”. Astfel, următoarea dată când a simțit o astfel de durere, el şi-a notat cu atenţie ora, apoi a verificat teoria sa consultând registrele spitalului. Frederick George Lee a donat sânge de 24 de ori la Spitalul Middlesex. Șapte dintre aceşti pacienţi au murit, şi de fiecare dată în momentul în care murea persoana căruia el îi donase din sângele său, George resimțea „o durere acută în braț“. El însuși se simțea deprimat, profund mâhnit şi copleșit de boală, de fiecare dată când apăreau aceste dureri.

Acest fapt este remarcabil, pentru că în niciunul dintre aceste cazuri Lee nu a întâlnit vreun pacient pe parcursul transfuziei şi nu a fost niciodată informat de starea de sănătate a acestuia, pe care o conștientiza însă atunci când îi venea sfârşitul, moment în care percepea o durere ascuțită în brațul său.


***René Pérot, un inginer din Bordeaux, se afla într-o zi în vizită la nişte prieteni, când i-a fost prezentat un bătrân de 80 de ani care își pierduse urechea dreaptă.
– Este o rană din Primul Război Mondial? a întrebat Pérot.
– Nu, de fapt este vorba despre o serie de evenimente neobişnuite, i-a răspuns bătrânul.
– Sunt foarte curios să îmi povestiţi totul.
– Bine, i-a răspuns bătrânul. Iată care este istoria acestui incident. Într-o zi, soţia mea m-a rugat să tai lemne pentru a face focul. Am făcut aceasta, însă cu atâta neîndemânare, încât o așchie a sărit în aer şi mi s-a împlântat după ureche. Soţia m-a pansat, după care nu m-am mai gândit la aceasta. La câtva timp după aceea, în vreme ce mă întorceam acasă de la culesul cartofilor, având o furcă pe umăr, m-am împiedicat şi am căzut în aşa fel încât unul din dinţii furcii mi s-a înfipt în același loc unde mă rănise așchia. De data aceasta a fost nevoie de intervenţia medicului. Acesta m-a tratat, dar vindecarea a durat totuşi mai mult timp. După ce rana s-a cicatrizat şi am dat jos pansamentul, am intrat la un moment dat în cotețul găinilor, unde lăsasem o cloșcă pe ouă, iar aceasta a sărit la mine, aplicându-mi o lovitură puternică cu ciocul exact în acelaşi loc, după ureche... A fost atât de grav, încât de data aceasta, urechea a trebuit să-mi fie amputată!

***
În iulie 1975, familia Melkis din Dunstable, Bedford, Anglia urmărea un film despre Titanic (faimosul vas care a naufragiat), când un masiv bloc de gheaţă s-a prăbuşit din peretele muntelui învecinat, trecând prin acoperișul casei. În clipa incidentului, când gheaţa a străpuns acoperișul, toată familia se afla în faţa televizorului şi trăia cu „sufletul la gură” momentul de maxim suspans al filmului, în care vaporul urma să se zdrobească de aisberg. 

***
În anul 1975, într-o localitate din insulele Bermude, un bărbat care conducea o motoretă a fost accidentat mortal de un taxi, exact la un an după ce fratele său, conducând aceeaşi motoretă, fusese accidentat mortal pe aceeaşi stradă, de către acelaşi șofer de taxi, care transporta acelaşi pasager. 

***
Publicaţia Time Magazine din octombrie 1938 a redat într-un articol povestea unui om căruia în două momente diferite i-au căzut în braţe doi bebeluşi. În articolul respectiv se spunea că în anul 1937, Joseph Figlock, un măturător de stradă din oraşul Detroit, SUA, se plimba pe trotuar, când un copil a căzut peste el de la etajul patru al clădirii prin faţa căreia trecea. Atât el, cât şi copilul au supravieţuit, însă ambii au fost răniţi în incident. Un an mai târziu, în timp ce Figlock îşi făcea treaba liniştit măturând strada, un alt copil a căzut peste el. Din fericire, atât Figlock, cât şi copilul au supravieţuit și de data aceasta fără răni grave.

***
În martie 1657, un incendiu devastator a distrus o mare parte a oraşului Edo (vechea denumire a oraşului Tokio) din Japonia. Cauza acestui incendiu a fost, din câte se știe, un simplu kimono. Trei adolescente japoneze au primit în dar acest kimono, însă, într-un mod bizar, toate au murit înainte de a-l purta. În urma acestei serii de morţi, s-a considerat că acest kimono aduce ghinion, astfel că preotul din acea zonă a decis să îl distrugă, recurgând la un ritual tradiţional de cremație. În timp ce respectivul kimono ardea, s-a pornit o furtună violentă, care a cuprins cu mare uşurinţă și repeziciune clădirile construite din lemn şi hârtie. Au ars atunci 300 de temple, 500 de palate, 900 de magazine, numeroase poduri şi au pierit 100.000 de oameni.

***
Pe data de 23 februarie 1895, la ora 8:55, John Lee a fost condus spre eșafodul închisorii din Exeter, Anglia. El ucisese o bătrână doamnă cu 50 de lovituri de cuţit.

Condamnatul a fost condus la eșafod unde călăul pregătise cu minuțiozitate uneltele. Funia fusese bine unsă, iar trapa prin care urma să cadă trupul celui spânzurat a fost verificată şi controlată cu ajutorul unui sac de nisip ce cântărea 80 de kilograme.

Cu mâinile legate la spate, John Lee a fost plasat deasupra trapei.
– Ai ceva de spus? a fost întrebat el. Dar singura reacție din partea lui a fost o tăcere surdă. Atunci i s-a aşezat funia în jurul gâtului, cu nodul plasat sub urechea stângă, astfel încât greutatea trupului în cădere să frângă pe loc vertebrele din această zonă, provocându-i o moarte instantanee.

După ce a rostit rugăciunea Tatăl Nostru, preotul s-a retras, iar directorul închisorii a făcut un mic semn cu capul. Atunci călăul a tras de pârghia care trebuia să deschidă trapa, dar nu s-a petrecut nimic.
Șeful gărzilor l-a luat pe Lee de un braţ şi l-a făcut să se dea înapoi cu un pas. Călăul a alergat să vadă de ce trapa nu s-a deschis. Totul funcționa excelent, iar zăvorul mare de oţel care reținea trapa în aer a sărit atunci când acesta a acționat asupra pârghiei. 

Atunci călăul a verificat dacă mecanismul funcționează. De data aceasta, trapa s-a deschis, în vreme ce condamnatul aştepta. Trapa a fost închisă apoi din nou şi Lee a fost iarăşi plasat deasupra ei. Fără să mai aştepte semnalul directorului închisorii, călăul a apăsat pe pârghie. Zăvorul a sărit din nou cu un mic declic, dar trapa a rămas nemişcată. Din ordinul directorului, John Lee a fost condus spre celula sa de condamnat, unde a aşteptat timp de o oră fără să mai înţeleagă nimic din ceea ce i se petrecea.

Readus apoi din nou în faţa trapei, condamnatul a suportat, îngrozit, încă două tentative de spânzurare. Dar din nou, nimic. În momentul-cheie, trapa refuza să funcţioneze.

Reprezentantul casei regale a decis atunci să intervină şi să suspende sentinţa. John Lee a fost condus din nou spre celula sa. A aşteptat acolo timp de zece zile, până când raportul șefului comitatului a fost primit şi studiat la Londra. Cazul a fost dezbătut chiar şi în parlament, iar în final s-a luat decizia ca pedeapsa lui Lee să fie comutată la închisoare pe viaţă. După câţiva ani, el a beneficiat de o amnistie regală şi a fost eliberat.

Lee era, dincolo de orice îndoială, asasinul bătrânei doamne. De altfel, el nu a negat niciodată aceasta. Câţiva ani mai târziu, el a declarat că a crezut întotdeauna că: „În acea zi, din motive de neînțeles pentru mine, am primit ajutorul unei puteri infinite, superioare, dumnezeiești.

***
Se spune că Henri Tragne din Marsilia, Franţa a fost implicat în 5 dueluri stranii. În primele patru dueluri, oponenții lui s-au prăbuşit la sol înainte ca vreunul din cei implicaţi să tragă cu arma. În cel de-al cincilea caz, Tragne a fost cel care a murit subit înainte de schimbul de focuri. 

***
Peter Van der Hurk, un zugrav din Dordrecht (o aşezare situată în apropiere de Rotterdam), a fost luat prizonier de către germani în anul 1943. Acest statut îl obliga să presteze anumite munci. Astfel, la un moment dat, el se afla pe o scară înaltă şi zugrăvea zidul exterior al cazărmii, când deodată, datorită unei mişcări greşite, şi-a pierdut echilibrul şi a căzut de la mai bine de 10 metri înălţime. Fiind inconştient, a fost ridicat şi dus imediat la spital, unde s-a constatat că avea o fractură a craniului.

Atunci când şi-a redeschis ochii, Van der Hurk era cu totul alt om. Avea capacitatea de a vedea în plan subtil şi avea instantaneu premoniții, fără nicio intenție și fără niciun efort din partea lui. Putea „vedea” cu anticipaţie tot ceea ce urmau să facă cei din jurul lui, le putea „auzi” chiar şi gândurile. Fiind în spital, într-un pat vecin se odihnea un bărbat pe care nu-l văzuse niciodată înainte. Van der Hurk l-a privit şi i-a spus cât se poate de calm că era un om fără caracter, căci tocmai vânduse ceasul de aur pe care i-l lăsase cu limbă de moarte tatăl său, cu puţin timp înainte de a muri!

Rușinat, bărbatul respectiv a recunoscut toate acestea. El s-a ridicat, şi-a luat hainele şi a părăsit spitalul în pofida eforturilor de a-l opri făcute de o infirmieră care tocmai venise în control. Acesta a fost momentul în care „s-a născut“ cel care avea să fie cunoscut sub numele de Peter Hurkos, un extraordinar şi faimos clarvăzător al timpurilor moderne.

***
În vara anului 1939, doamna Axel Wenner-Grens, soţia unui industriaș suedez, urca treptele casei, fiind urmată de soţul ei. Trecuse de miezul nopţii şi casa era învăluită în întuneric.

Pe neaşteptate, figura unui om ud până la piele i-a apărut acestei femei la capătul treptelor. El ţinea în braţe trupul inert al unui copil. Pe fruntea copilului se vedea o rană adâncă, sângerând. Doamna Wenner-Grens a țipat şi imediat figura a dispărut.

Domnul Wenner-Grens a ascultat neîncrezător istorisirea soţiei sale. El a pus întreaga poveste pe seama unei stări de încordare nervoasă şi i-a sugerat soţiei sale să meargă împreună într-o croazieră pe iahtul lor, Crucea Sudului. Tulburată, doamna Axel a dat curs acestei propuneri a soţului ei.

În noaptea de 3 septembrie 1939, iahtul Crucea Sudului a interceptat unele semnale SOS şi s-a îndreptat apoi spre locul unde au văzut că se scufundase ambarcațiunea Athenia. Doamna Wenner-Grens a asistat la salvarea supraviețuitorilor. Prima dintre persoanele care a urcat pe puntea iahtului a fost un om ud până la piele. El ţinea în braţe trupul unui copil muribund, a cărui frunte era brăzdată de o rană adâncă ce sângera.  

***Straniul caz al lui Molly Francher, care a trăit timp de 46 de ani într-o stare de transă, perioadă în timpul căreia ea a manifestat un extraordinar dar al clarviziunii, nu a putut fi niciodată explicat. 

Potrivit medicului ei de familie, Molly Francher, care locuia la părinţii săi în cartierul new-yorkez Brooklyn, a fost o fată obișnuită și veselă până la data de 3 februarie 1866, la ora 10:00 dimineaţa, când a început să se plângă de ameţeli, după care şi-a pierdut cunoştinţa sub privirile stupefiate ale mamei sale. 

Chemat pe loc, doctorul Spier nu a putut să constate decât că Molly Francher se afla într-o stare ca de comă. Ea nu făcea nicio mişcare. Cu ochii închişi, ea nu răspundea decât foarte lent, ca şi cum ar fi fost într-un vis, întrebărilor ce îi erau puse. 

În ziua următoare, doctorul Spier a remarcat că ea de-abia mai respira. Inima nu bătea decât extrem de slab şi foarte încet, temperatura era foarte scăzută, şi întregul trup îi era rece şi rigid precum acela al unei muribunde. El a aşteptat timp de 24 de ore obștescul sfârşit al fetei, sfârşit care însă nu a survenit, după care s-a decis să cheme şi alţi doctori pentru a o consulta. La rândul lor, aceştia nu au putut decât să plece capul şi să prevadă o moarte iminentă. După nouă ani, starea lui Molly Francher era la fel, ea menţinându-se între viaţă şi moarte. Slăbise foarte mult, căci practic ea nu se hrănea. Doctorul Spier a estimat că în nouă ani ea consumase hrana pe care o fiinţă normală ar fi consumat-o de obicei în 2-3 zile!

Numeroşi medici şi specialişti s-au perindat pe la patul fetei, dar nu au putut descoperi nimic. În anul 1875, doctorul Spier a convocat cei mai eminenți colegi pentru a-i anunţa că pacienta sa, a cărei stare părea să fie neschimbată, era înzestrată cu unele capacități paranormale. Sceptici, doi neurologi binecunoscuți la epoca respectivă, doctorul Willard Parker din New York şi doctorul Robert Ormiston din Boston, au acceptat să vegheze la căpătâiul bolnavei. După ce aceştia au efectuat o consultație de rutină, doctorul Spier le-a arătat cum ea putea să articuleze, extrem de încet, răspunsurile la anumite întrebări. El i-a condus într-o altă cameră şi le-a explicat că descoperise că, în orice moment, Molly putea descrie acţiunile şi veşmintele anumitor persoane aflate la distanţă. În sfârşit, el a adăugat că fata putea să citească din anumite cărţi închise şi din scrisori aflate în plicuri închise. 

Doctorul Richard Parkhurst (mai cunoscut ca astronom decât ca medic), care îl însoțise pe doctorul Parker, a propus realizarea unui experiment. Aceştia au cerut unui trecător să scrie pe o foaie de hârtie un mesaj format din câteva cuvinte, iar apoi să pună foaia într-un plic, fără ca nimeni altcineva să o fi citit. Plicul urma să fie trimis doctorului Spier printr-un mesager care avea şi rol de martor, iar în tot acest timp ei urmau să-i solicite lui Molly Francher să le spună ce conţinea mesajul. Zis şi făcut. Mesajul scris de primul trecător întâlnit în cale a fost pus în trei plicuri succesive şi dus doctorului Spier, aflat la 7 km distanţă.

Întorcându-se la căpătâiul bolnavei, doctorul Parker s-a aplecat asupra ei şi a întrebat-o dacă putea să redea conţinutul mesajului închis în plicul lui Spier. Murmurând aproape inaudibil, Molly le-a spus că era vorba despre o scrisoare închisă în trei plicuri care nu avea destinatar sau expeditor şi nu era menţionat vreun nume ori vreo formulă de politețe, ci erau scrise cuvintele: „Lincoln a fost asasinat de către un actor nebun”. 

Martorul era Peter Graham din New York, un prieten al doctorului Parker. Sosit la doctorul Spier, el a aşteptat, aşa cum fusese convenția. După mai puţin de o oră, cei doi au sosit la casa lui Molly. Scrisoarea a fost deschisă şi toţi au putut să citească cuvintele scrise, pe care Molly Francher le reprodusese întocmai. Medicii au privit uimiţi către Molly şi de data aceasta au întrebat-o dacă ea putea să-l descrie pe fratele mesagerului scrisorii, Frank Graham, care se afla în New York. Continuând să șoptească, dar fără nicio ezitare, domnișoara Francher a descris hainele şi aspectul unui bărbat pe care nu-l cunoscuse niciodată, mergând chiar până la a preciza că acesta îşi pierduse în dimineaţa respectivă un nasture de la vestă. Apoi, ea a adăugat că el plecase mai devreme de la servici, căci suferea de o durere de cap violentă. 

Trei ore mai târziu toate spusele lui Molly Francher erau confirmate.

Molly a trăit în această stare până în anul 1912, când, într-o dimineaţă, ea şi-a revenit în simțiri, descoperind o lume nouă și fiind înconjurată de oameni pe care nu îi cunoştea. Părinţii ei muriseră de multă vreme. Ea nu-şi mai aducea aminte de nimic şi nu mai avea darul clarviziunii. A murit în somn, în anul 1915, la 73 de ani.

Partea a II-a

În anul 1967, mediumul britanic Douglas Johnson a povestit în cadrul Societăţii de Cercetări Psihice de la Universitatea din Cambridge un eveniment neobişnuit care s-a petrecut cu câţiva ani mai înainte. El a relatat că într-o zi a urcat într-un alt autobuz decât trebuia. Observând greşeala prea târziu, s-a hotărât să meargă până la capătul liniei, pentru a vedea unde va ajunge. Autobuzul l-a dus într-un cartier al Londrei în care Douglas nu mergea decât rar şi a trecut prin faţa unei clădiri în care locuia o fostă pacientă de-a sa. Dată fiind această conjunctură, Johnson s-a hotărât să-i facă o vizită. A urcat până la apartamentul în care locuia aceasta. În ciuda bătăilor insistente în uşă, nu a primit niciun răspuns. Atunci a simţit un puternic miros de gaz. Forţând uşa, a descoperit-o pe stăpâna casei zăcând inconştientă. Aceasta încercase să se sinucidă, dar nefiind foarte hotărâtă în această acțiune, în momentul critic s-a speriat și a cerut în gând ajutor, pe care Johnson l-a interceptat în felul acesta, într-un mod cu totul neîntâmplător. O aparentă greşeală a mediumului şi o serie de decizii luate apoi de acesta au fost răspunsul Providenței la rugăciunea ei nerostită.
***
Viziunea pictorilor asupra realităţii este net diferită de cea a oamenilor obişnuiţi. Aşa se explică, poate, şi cazul pictorului englez Gilbert Stuart, cunoscut îndeosebi pentru portretul pe care i l-a făcut lui George Washington. Pictorul Gilbert Stuart a primit într-o zi vizita lordului Mulgrave, care i-a cerut să-i facă un portret fratelui său, generalul Phipps, ce trebuia să plece pentru a prelua comanda unui batalion în India. Gilbert Stuart a acceptat comanda şi, întrucât generalul Phipps nu mai dispunea decât de foarte puţin timp înainte de plecarea sa, şedinţele pentru pozat au durat doar câteva zile. După plecarea generalului, Stuart a continuat lucrul şi a finalizat portretul. Pictorul i-a dus el însuşi pânza lordului Mulgrave, pe care acesta a aşezat-o mai întâi într-un loc luminos, pentru a o putea contempla, după care s-a apropiat, a privit o clipă şi a exclamat îngrozit: 
– Dumnezeule! Ce straniu, ce îngrozitor...!
– L-am pictat pe fratele dumneavoastră aşa cum îl văd eu, mylord! a răspuns pictorul, surprins de reacţia lordului.
– Desigur, Stuart, desigur... Dar ceea ce ai pictat aici este portretul unui om care este nebun. Este îngrozitor!
Gilbert Stuart a plecat fără să înţeleagă nimic. Şase luni mai târziu, el a aflat că generalul Phipps înnebunise de-a binelea şi că şi-a pus capăt zilelor trăgându-și un glonte în cap!

*** 
În decembrie 1932, în urma unor eşecuri în cariera sa şi a repetatelor certuri cu logodnica sa, compozitorul Rezső Seress s-a aşezat la pian şi, privind trist ambianţa sumbră a acelei după-amieze de duminică, a rostit în sinea sa: „Ce duminică sumbră!“, şi a început să intoneze o melodie stranie şi melancolică. Pe măsură ce notele răsunau în ambianţă, el a fost surprins să constate modul fidel în care această melodie reda starea lui de spirit. Apoi, în mai puţin de 30 de minute, a compus melodia şi s-a decis să o numească Szomorú vasárnap – Duminică mohorâtă. Seress a trimis melodia la un editor de muzică, însă după câteva zile a primit de la el un răspuns prin care acesta respingea bucata muzicală pe motiv că era „stranie, având un ritm şi o notă depresivă“. Totuşi melodia a fost acceptată, până la urmă, de un alt editor.
După câteva luni de la lansare au existat o serie de evenimente bizare corelate cu audiția acestei melodii triste. Astfel, un tânăr din Berlin a cerut unei orchestre să cânte această melodie, după care a plecat acasă şi s-a sinucis, trăgându-și un glonte în cap. Se pare că tânărul s-a plâns familiei că se simte deprimat în urma audiției respective şi nu putea să îşi scoată din minte melodia. Tot în Berlin, o lună mai târziu, a fost găsită o tânără vânzătoare spânzurată în apartamentul ei. Poliţia a găsit în dormitorul ei un disc cu melodia Szomorú vasárnap (în engleză Gloomy Sunday). La două zile după această tragedie, o tânără secretară din New York s-a sinucis prin gazare, şi în biletul pe care l-a lăsat a cerut ca la înmormântarea ei să se cânte melodia Szomorú vasárnap – Gloomy Sunday. După câteva săptămâni, un bărbat în vârstă de 82 de ani a sărit de la etajul 7 după ce a cântat la pian melodia mortală. Cam tot în aceeaşi perioadă, un adolescent care a auzit melodia nefericită a sărit de pe un pod.
Mai multe publicații au relatat astfel de morţi bizare asociate cu audierea melodiei lui Seress. Astfel, într-un ziar scria că o femeie din nordul Londrei a ascultat de 78 de ori această melodie la volumul maxim, ceea ce i-a mâniat şi i-a speriat pe vecini. Aceştia au bătut cu putere la uşa femeii, fără a primi un răspuns. Într-un final au spart uşa şi au găsit-o pe femeie moartă în urma îngurgitării unei supradoze de barbiturice. Pe parcursul câtorva luni au fost sesizate astfel de morţi bizare, ceea ce a făcut ca cei din conducerea de la BBC să interzică difuzarea melodiei Szomorú vasárnap – Gloomy Sunday. Poate cel mai dramatic şi mai bizar caz al acestei serialități a fost chiar cel al lui Rezső Seress, autorul controversatei melodii. Căutând să se împace cu logodnica lui, el i-a scris o scrisoare, însă după câteva zile a aflat de la poliţia locală că aceasta s-a sinucis luând otravă. La ea s-a găsit, de asemenea, un disc cu melodia Szomorú vasárnap – Gloomy Sunday. Chiar dacă datorită celui de-al Doilea Război Mondial aceste evenimente triste şi bizare, împreună cu această melodie, au fost date uitării, totuşi influenţa nefastă a acesteia se manifestă şi acum pentru cei care o audiază.
***
În noaptea de 10 august 2006, într-o suburbie a Parisului pe nume Maurepas (Yvelines), un bărbat francez în vârstă de 42 de ani și care avea tendințe exhibiționiste intenționa să se expună gol în faţa unei femei pe care a văzut-o la volanul unei maşini. Captivat de perspectiva spectacolului pe care urma să îl ofere, francezul a încurcat vehiculul şi s-a dezbrăcat exact în faţa maşinii brigăzii anti-crimă. Arestat de poliţişti, el a fost condus la secție şi ulterior a fost ţinut sub supraveghere.
***
Paul Badcock, în vârstă de 64 ani, fost căpitan în Marina Regală Britanică, a avut parte de o imensă surpriză atunci când în anul 1994 a descoperit, în șemineul din reşedinţa sa secundară de la Saint-Aubert-Sur-Orne, scheletul unui om. În mod evident, nefericitul respectiv venise să jefuiască acea casă, dar spre ghinionul lui a rămas blocat când a încercat să intre prin horn.
***
Un hoţ englez a intrat în spitalul de la Salisbury pentru a fura bani. Înainte de a pleca, hoţul a intrat în cabina cu ultraviolete şi a decis să îşi ofere o şedinţă gratuită de bronzare. Timpul maxim de expunere al maşinii trebuia reglat la 10 secunde, dar hoţul a rămas 45 de minute înăuntru şi a suferit arsuri foarte grave. Spitalizat de urgenţă, a murit la scurt timp din cauza rănilor.
***
În Buffalo, un oraş din statul New York, un bărbat a jefuit o femeie în parcarea unui supermarket. Surprins asupra faptului, el a încercat să înghită bancnota de cincizeci de dolari tocmai pentru a elimina dovada furtului. Bancnota s-a blocat în gât şi i-a provocat acestuia o sufocare mortală.
***
În anii ʼ90, într-o închisoare mexicană, prizonierii au plănuit să evadeze săpând un tunel. Din nefericire, din cauza unui calcul greşit, gura de ieşire a tunelului, în loc să ajungă în exteriorul închisorii, a nimerit tot în interiorul acesteia. Gardienii nu au făcut altceva decât să-i recupereze pe evadați, care erau cam amețiți şi năuci datorită acestei situaţii.
***
Pe data de 15 februarie 1934, Raoul Chenier a avut o tentativă de sinucidere inedită, dar șocantă, prin lovituri de ciocan pe care şi le-a administrat în cap. În ciuda celor 17 lovituri de ciocan, care i-au produs răni atroce, el nu a murit. În opinia psihiatrilor, în anumite cazuri de alienare mentală, rezistenţa la durere depăşeşte orice imaginaţie.
***
În anul 1978, o încurcătură a unor poliţişti francezi a dus la o tragedie cumplită, în care un om nevinovat a murit. Doi poliţişti francezi urmăreau un răufăcător pe care nu l-au identificat şi pe care l-au pierdut în momentul în care a intrat într-un imobil. Cei doi poliţişti au sunat la prima uşă de la parterul respectivei clădiri. Fără să bănuiască nimic, proprietarul, care tocmai îşi curăţa puşca de colecţie, le-a deschis uşa, ţinând în continuare arma în mână. Crezând că acesta era infractorul şi că sunt amenințați, cei doi reprezentanţi ai legii au reacționat imediat şi au tras în acesta, omorându-l pe loc.
***
În anul 1979 s-a făcut o descoperire surprinzătoare în munţii din Corsica, unde a fost găsit trupul neînsufleţit al unui scafandru. Ancheta care a urmat a arătat că acesta a fost aspirat de trecerea unui avion Canadair, atunci când probabil realiza un exerciţiu de plonjon în apă de la înălţime, şi a fost proiectat apoi la mare distanţă, tocmai pe munte.
***
În ianuarie 1995 a fost solicitat un mecanic pentru a repara liftul dintr-o clădire din New York. Ce se petrecuse? În lift se aflau la un moment dat James Chenault, un fost funcţionar în vârstă de 54 de ani şi alţi trei pasageri, când liftul a început să urce cu o viteză neobişnuit de mare. La unul dintre etaje, liftul şi-a deschis pe neaşteptate uşile, iar oamenii, speriaţi, au vrut să iasă cât mai repede de acolo. În timp ce James Chenault se afla în uşa liftului şi îi ajuta pe ceilalţi să iasă cât mai repede, liftul a pornit brusc cu uşile deschise. Omul a fost decapitat sub privirile terifiate ale celorlalţi.
***
În luna iulie 2002, discoteca Utopia din oraşul Lima, în Peru, sărbătorea două luni de la înființare. Cu această ocazie a fost invitat un animator specializat în spectacole pirotehnice. Angajații discotecii au relatat că atunci când, în cadrul programului de divertisment, animatorul a pulverizat cu un aerosol şi i-a dat apoi foc cu o brichetă, norul de foc a atins tavanul şi incendiul a izbucnit foarte repede. Omul a murit în flăcări, alături de alte 27 de persoane care erau prezente în incinta respectivă.
***
Un locuitor al oraşului rus Ekaterinburg a fost ruinat atunci când un şoarece i-a ros cei 30.000 de euro pe care îi pusese, la fereală, într-o cutie.
***
În anul 1820 au fost inventate bretelele la pantaloni. Locotenentul Andrew Bright a fost unul dintre primii englezi care le-a purtat. Acesta a avut parte de un accident tragic atunci când într-o zi, fiind distrat, a încercat să-şi dea jos pantalonii înainte de a scoate cămașa. El s-a încurcat şi s-a înnodat efectiv în bretele, a răsturnat în cădere o lumânare şi a pierit ars de viu.
***
Biaka Boda a fost un politician din Coasta de Fildeş, dar înainte de a intra în politică, el a fost şaman. Atunci când şi-a început cariera politică, a adoptat numele de Victor, fiind membru al Partidului Democrat din Coasta de Fildeş. Apoi, în anul 1948 a fost ales ca reprezentant în Senatul francez. Cazul politicianului Biaka Boda este binecunoscut pentru circumstanţele neobişnuite ale morţii sale. La sfârşitul unui an de represiune severă a partidului său politic în colonie, în luna ianuarie a anului 1950, în timp ce participa la un turneu electoral prin ţară, maşina cu care se deplasa s-a defectat. În timp ce șoferul făcea eforturi să repare maşina, Boda s-a decis să se plimbe prin junglă, însă nu s-a mai întors. În luna noiembrie a aceluiaşi an, au fost găsite în junglă nişte oase umane carbonizate, care, în urma unor cercetări, s-au dovedit a fi ale lui Biaka Boda. Nu au fost făcute publice alte detalii cu privire la moartea senatorului, dar toată lumea din zonă ştie că moartea lui a survenit în urma unui act de canibalism. În luna iulie a anului 1951, publicația Time prezenta un articol în care se preciza cu un ton morbid-ironic faptul că cea mai răspândită opinie printre politicienii francezi era că „senatorul a fost mâncat de propriii săi alegători“, contribuind astfel „la propriu“ la satisfacerea nevoilor poporului său!
***
Margaret Bell, o femeie-apicultor din Ludlow, Shropshire, Anglia, a părăsit planul fizic în luna iunie 1994. La scurt timp după înmormântare, locuitorii din acel oraş au constatat cu uimire că în zona unde era situată casa celei care a decedat se aflau mii de albine. Acestea zburau deasupra şi împrejurul casei. Presa locală a surprins într-o fotografie aceste albine, care se adunaseră într-o formă ca de ciorchine pe peretele casei, unde au rămas timp de o oră. Albinele de care femeia a avut grijă timp de trei decenii au venit să-şi exprime astfel iubirea pentru stăpâna care le-a îngrijit toată viaţa.
***
Jean-Francois Regnard (1655-1709) a fost un dramaturg francez, unul din cei mai renumiți succesori ai lui Molière, al cărui stil şi spirit l-a imitat în mod deschis. Născut într-o familie bogată, Jean-Francois Regnard a beneficiat de avantajele acestei situaţii, călătorind foarte mult în tinereţe. În cursul unei astfel de călătorii, el a fost capturat de piraţii algerieni şi a fost ţinut prizonier timp de şase luni, până când a fost răscumpărat de familie, în anul 1679. Această experienţă l-a marcat profund pe dramaturg, devenind sursa lui de inspiraţie pentru o serie de cărţi. În anul 1683, Regnard a obţinut funcţia de trezorier al Franței, un post foarte avantajos pentru el, pe care l-a păstrat timp de 20 de ani. Cu toate acestea, începând cu anul 1688, el şi-a petrecut majoritatea timpului scriind, în primul rând pentru comedienii italieni din Paris şi ulterior pentru binecunoscutul teatru francez La Comedie-Française. El a descris într-un mod genial strălucitoarea, dar decadenta societate din acea perioadă, folosind un stil facil, fără comentarii moralizatoare, urmărind în special să-şi amuze cât mai mult spectatorii.
Fiind el însuşi un exponent al societăţii pe care a descris-o în lucrările sale, a avut o viaţă aventuroasă, pe care a sfârșit-o în condiţii neobişnuite. Unele surse spun că, întorcându-se de la vânătoare, s-a simţit rău, acuzând o indigestie. În loc să cheme medicul, a avut ideea nebunească să-i ceară arendașului său să-i administreze acelaşi remediu pe care acesta îl dădea de obicei cailor bolnavi care manifestau acelaşi tip de tulburare. Câteva ore mai târziu, Regnard a murit din cauza acestui remediu pentru cai pe data de 4 septembrie 1709, la castelul său din Grillon.
Articol preluat din Programul Taberei spirituale yoghine de vacanță Costinești 2016, volumul 1, publicat de Editura Shambala, tipărit de Ganesha Publishing House.
Citiți și:

yogaesoteric 
7 aprilie 2017

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu