Pentru a ajuta procesul ascensionării, propum cititorilor ca în fiecare DUMINICĂ, ora 22,30, timp de 10 minute, să facem următoarea invocație: Cu credință, umilință și iubire, cer Matricei-Dumnezeu să retragă de pe Pământ toate ființele care, prin alegerile, acțiunile și gândurile lor, se opun ASCENSIUNII planetei și umanității în dimensiuni superioare. Eu sunt pregătit(ă) și vreau să ascensionez. Eu sunt sănătos(-oasă) și plin(ă) de iubire ; eu sunt nemuritor (-are). Amin.


Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 29 martie 2017

«Experimentul Philadelphia» din Marea Neagră, cu participare românească

Timp de mai bine de şase decenii, sute de lucrări apărute în întreaga lume au abordat unul dintre cele mai controversate experimente efectuate de către armata americană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai precis în anul 1943, când se presupune că o navă a armatei americane a fost teleportată pe o distanţă de 600 de kilometri ca urmare a unui experiment ultrasecret numit Proiectul Rainbow (Curcubeul), cunoscut publicului sub numele de Experimentul Philadelphia.
Odiseea experimentului este arhicunoscută, fiind prezentată în numeroase lucrări ulterioare evenimentului. Rezultatele acestui experiment sunt foarte controversate, ca şi experimentul în sine, care este negat în totalitate de către Pentagon, dar cercetările în mod sigur nu s-au oprit în acel stadiu, avându-se în vedere evoluţia ştiinţei şi tehnicii.
În continuare vom prezenta un incident petrecut în anul 1994, ce pare a avea o legătură cel puţin parţială cu evenimentele prezentate anterior. Unele date apărute în presă în luna octombrie 1994 anunţau pe spaţii largi desfăşurarea exerciţiilor navale din Marea Neagră codificate cu numele Sea Partener ’94, cu participarea a 10 nave militare din Bulgaria, Grecia, Italia, România, Rusia, SUA, Turcia şi Ucraina. Aplicaţia în cauză va pune în evidenţă faptul că în prezent se află în experimentare, dacă nu chiar în exploatare la trupe, metode „de manipulare a spaţiului şi timpului”.
Manevrele încep la 23 octombrie, ora 10, partea română participând cu distrugătorul Mărăşeşti, exerciţiul continuând şi pe 24 octombrie. Tema exerciţiului de luptă era „executarea de foc cu tunurile de 76 mm asupra unei ţinte maritime” lansate de la bordul fregatei americane Doyle, de unde de fapt era condusă întreaga aplicaţie. Observarea rezultatelor tragerilor s-a făcut dintr-un elicopter de luptă decolat de pe fregata Doyle şi direct de către participanţi. Fiecare navă trebuia să tragă asupra ţintei ce marca inamicul timp de 8 minute.
Elementul surpriză al întregului exerciţiu tactic a fost uluitor. Niciunul dintre trăgători nu a lovit ţinta. Mai mult chiar, corveta bulgăreasca Restelnîi se apropie, contrar regulilor stabilite, şi execută focul de la o distanţă de numai 3 mile faţă de ţintă, distanţă mult inferioară celei regulamentare. Surpriza ia proporţii pentru toţi participanţii – desigur mai puţin pentru americani – atunci când constată că dacă se puteau aştepta la bruiajul radiolocatorului de descoperire a ţintei şi de dirijare a focului, nu se poate explica faptul că ţinta nu este lovită nici măcar când este încadrată „la vedere” prin intermediul mijloacelor de ochire optice şi optoelectronice.
Este absolut evident că dacă americanii au venit cu fregata Doyle pregătiţi să-şi testeze mijloacele şi capacităţile de apărare pasivă a ţintei asupra focului, nu mai puţin pregătiţi au venit şi ruşii pentru a-şi testa mijloacele de contracarare a bruiajului radiolocatoarelor de dirijare a focului. Oricum, din perspectiva analizată interesează nu atât faptul că bruiajul radar al dirijării focului a funcţionat sau nu, ci faptul că dirijarea „la vedere”, şi prin mijloace optice a focului asupra ţintei nu a avut niciun fel de efect pentru niciunul dintre trăgători.
Explicaţia rezidă în faptul că ţinta se găsea de fapt într-o altă plasare spaţială decât cea care apărea vizibilă în mod virtual. Desigur că duelul principalilor protagonişti ai exerciţiului s-a derulat între fregata americană Doyle şi fregata rusă Bezucoruznenîi. Date fiind miza, cât şi importanţa exerciţiului, este sigur că ruşii au venit dotaţi cu tot echipamentul electronic de ultimă oră de care dispuneau. Şi totuşi, aşa se face că după scurgerea celor 8 minute regulamentare nici ruşii (ca şi ceilalţi 6 participanţi) n-au obţinut niciun rezultat. Dar, contrar regulilor impuse, văzând că nu au lovit ţinta după cele 8 minute regulamentare, ruşii nu se retrag de pe linia de foc şi, încercând probabil să colecteze cât mai multe informaţii posibile, continuă tragerea timp de încă 30 de minute cu tot armamentul de bord, cele peste 150 de salve trase neatingând în final nici măcar o dată ţinta. Este evident desigur că, pe parcursul celor 30 de minute scurse în afara timpului regulamentar legal ordonat, ruşii au căutat să-şi dirijeze focul atât prin vizare telemetrică şi radar a ţintei, prin vizare la vedere, cât şi prin modalităţi combinate. Însă fără niciun rezultat.
După cum se ştie, în materie de invizibilitate a ţintelor navale şi aeriene au fost obţinute o serie întreagă de realizări în ceea ce priveşte invizibilitatea în spectrul electromagnetic (tehnologia Stealth – pentru ţinte terestre, nave maritime şi aeriene). De asemenea, sunt cunoscute realizările în ceea ce priveşte materialele absorbante şi vopselele antiradar. Tehnologiile bruiajului activ sunt deja arhicunoscute chiar şi în ceea ce priveşte bruiajul activ de baraj sau prin impulsuri electromagnetice de foarte mare putere ţintite asupra radarului inamic. Or, cu toate aceste tehnici cunoscute, care la rândul lor pot fi contracarate cu alte mijloace, cum ar fi telemetrele laser şi cele cu raze infraroşii, niciunul dintre participanţii la exerciţiul pomenit nu a putut atinge ţinta, toate proiectilele trimise fiind rateuri.
Cauza în sine a fenomenului descris a rămas un mister şi la peste 10 ani de la eveniment. Specialiştii participanţi la exerciţiu au încercat câteva explicaţii posibile, astfel: proiectilele nu au reuşit să străpungă zona unui spaţiu, „zid” de protecţie din jurul ţintei; ţinta nu se afla în locul unde era vizată când s-a tras asupra ei (altă amplasare spaţială); ţinta nu se afla în locaţia spaţială de foc la momentul respectiv (având altă amplasare temporală). Învăţătura care se desprinde din cazul de mai sus este aceea că ţinta avea o altă amplasare spaţio-temporală, focul executându-se asupra unei ţinte virtuale. Evident că este foarte posibil ca efectul în cauză să fie o perfecţionare sau o variantă a Experimentului Philadelphia aplicată în prezent în tehnologia militară americană.
Mai multe cărţi referitoare la Experimentul Rainbow au apărut în ultimul timp în Statele Unite, încercându-se să se facă o legătură între acest experiment şi un altul dezvoltat în anii ’60-’70 de către armata americană, cunoscut sub numele de Proiectul Montauk. Concluziile unui mare număr de savanţi şi specialişti militari, atât occidentali, cât şi est-europeni, converg spre ideea că experimentul descris, deşi negat de către Pentagon, a avut loc şi este perfecţionat în continuare în zilele noastre.

Citiți și:
 

yogaesoteric 

28 martie 2017

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu