Pentru a ajuta procesul ascensionării, propum cititorilor ca în fiecare DUMINICĂ, ora 22,30, timp de 10 minute, să facem următoarea invocație: Cu credință, umilință și iubire, cer Matricei-Dumnezeu să retragă de pe Pământ toate ființele care, prin alegerile, acțiunile și gândurile lor, se opun ASCENSIUNII planetei și umanității în dimensiuni superioare. Eu sunt pregătit(ă) și vreau să ascensionez. Eu sunt sănătos(-oasă) și plin(ă) de iubire ; eu sunt nemuritor (-are). Amin.


Totalul afișărilor de pagină

marți, 25 octombrie 2016

A DOUA GRĂDINĂ


 din CARTEA URANTIA (P 1/cap.76)


(847.1) 76:0.1 CÂND Adam s-a hotărât să cedeze, fără a se opune, prima grădină nodiţilor, el şi partizanii săi nu s-au putut îndrepta spre vest, căci edeniţii nu aveau corăbii potrivite pentru o asemenea aventură pe mare. Nu au putut merge nici spre nord; nodiţii din nord erau deja în drum spre Eden. Lor le-a fost teamă să meargă spre sud, căci dealurile acelei regiuni erau împânzite de triburi ostile. Singurul drum deschis era spre est, aşa că au călătorit spre est către plăcutele, pe vremea aceea, regiuni dintre fluviile Tigru şi Eufrat. Mulţi dintre cei care au fost lăsaţi în urmă au călătorit mai târziu spre est pentru a se alătura adamiţilor în noul lor cămin din vale.
(847.2) 76:0.2 Cain şi Sansa s-au născut amândoi până la oprirea caravanei adamice la destinaţia ei dintre fluvii, în Mesopotamia. Laotta, mama lui Sansa, a pierit la naşterea fiicei ei; Eva a avut o naştere grea, dar a supravieţuit, datorită vigorii ei superioare. Eva a luat-o pe Sansa, copilul Laottei, la pieptul ei, şi a crescut-o laolaltă cu Cain. Sansa a crescut şi a dat dovadă de mari aptitudini. Ea a devenit soţia lui Sargan, şeful raselor albastre nordice, şi a contribuit la progresul oamenilor albaştri din acele vremuri.

1. Edeniţii intră în Mesopotamia

(847.3) 76:1.1 Caravanei lui Adam i-a trebuit aproape un an întreg ca să ajungă la Eufrat. Găsindu-i apele umflate, ei şi-au ridicat tabăra pe câmpiile din vestul fluviului, şi au rămas acolo timp de aproape şase săptămâni, înainte de a-l traversa ca să pătrundă în ţinutul situat între cele două fluvii, loc care a devenit cea de-a doua grădină.
(847.4) 76:1.2 Când locuitorii acelui teritoriu aflaseră că regele şi înaltul preot al Grădinii Edenului erau în drum spre ei, au fugit în mare grabă spre munţii din est. Când a sosit, Adam a descoperit că întreg teritoriul dorit fusese evacuat. Aici, în acest nou loc, Adam şi ajutoarele lui s-au apucat de lucru la construirea de noi locuinţe şi la întemeierea unui nou centru de cultură şi religie.
(847.5) 76:1.3 Locul îi era cunoscut lui Adam ca fiind unul dintre cele trei selecţionate iniţial de comitetul însărcinat cu alegerea de posibile amplasări ale Grădinii propuse de Van şi de Amadon. Înseşi cele două fluvii formau, la vremea aceea, o bună apărare naturală. Puţin mai la nord de cea de-a doua grădină, Eufratul şi Tigrul se apropiau mult unul de altul, astfel încât se putea construi un zid întinzându-se pe o distanţă de optzeci de kilometri pentru protejarea teritoriului la sud, între cele două fluvii.
(847.6) 76:1.4 După instalarea în noul Eden, a devenit necesară adoptarea unor mijloace de trai rudimentare; părea destul de adevărat că pământul fusese blestemat. Natura îşi urma încă o dată cursul ei liber. Adamiţii erau acum nevoiţi să obţină cu greu cele necesare traiului lor dintr-un sol nemailucrat şi să se confrunte cu realităţile vieţii din faţa ostilităţilor şi incompatibilităţilor naturale ale existenţei umane. Ei găsiseră prima grădină parţial pregătită pentru ei, dar a doua trebuia să fie creată cu truda mâinilor lor şi „cu sudoarea frunţii lor”.

2. Cain şi Abel

(848.1) 76:2.1 La mai puţin de doi ani după naşterea lui Cain, a venit pe lume Abel, primul copil al lui Adam şi al Evei născut în cea de-a doua grădină. Când Abel a împlinit doisprezece ani, el a s-a hotărât să devină păstor; Cain a ales calea agriculturii.
(848.2) 76:2.2 Or, în acele vremuri, era obiceiul de a se aduce ofrande, lucruri aflate la îndemână, preoţimii. Păstorii îşi aduceau animalele turmelor lor, fermierii, fructele câmpiilor lor; potrivit acestui obicei, Cain şi Abel îşi aduceau de asemenea ofrandele lor periodice preoţilor. Cei doi băieţi discutaseră de multe ori despre meritele respective ale meseriilor, şi lui Abel nu i-a trebuit prea mult ca să îşi de-a seama că avea preferinţă pentru sacrificiile lui de animale. Degeaba făcea Cain apel la tradiţia primului Eden, la preferinţa de odinioară pentru fructele pământului. Abel nu a vrut să admită nimic, şi l-a luat în derâdere pe fratele său mai mare cuprins de nedumerire.
(848.3) 76:2.3 În zilele primului Eden, Adam căutase într-adevăr să descurajeze jertfirea de animale, astfel încât Cain a avut un precedent pentru a-şi justifica pretenţiile. A fost totuşi dificilă organizarea vieţii religioase a celui de-al doilea Eden. Adam era împovărat de o mie şi una de detalii legate de munca de construire, de apărare şi de agricultură. Fiind din punct de vedere spiritual foarte decepţionat, el a încredinţat organizarea cultului şi educaţiei colaboratorilor de viţă nodit care ocupaseră deja aceste funcţii în prima grădină; chiar şi într-un răstimp atât de scurt, preoţii nodiţi oficianţi au început să revină la normele şi la regulile timpurilor pre-adamice.
(848.4) 76:2.4 Cei doi băieţi nu s-au împăcat bine niciodată, şi această chestiune a sacrificiilor a contribuit şi mai mult la menţinerea vrajbei dintre ei. Abel ştia că era fiul lui Adam şi al Evei şi n-a uitat niciodată să-i amintească lui Cain, afectându-l profund, că Adam nu era tatăl lui. Cain nu era de rasă violetă pură, din moment ce tatăl său aparţinea rasei nodite încrucişate ulterior cu oamenii albaştrii şi roşii şi cu neamul andonic aborigen. Toate acestea, precum şi ereditatea lui naturală belicoasă, l-au făcut să nutrească o tot mai mare ură pentru fratele lui mai mic.
(848.5) 76:2.5 Băieţii aveau optsprezece, respectiv douăzeci de ani când încordarea dintre ei a fost rezolvată definitiv. Într-o zi, sarcasmele lui Abel l-au înfuriat atât de tare pe fratele său rival, încât Cain, în mânia lui, s-a năpustit asupra lui şi l-a omorât.
(848.6) 76:2.6 Observarea conduitei lui Abel a stabilit valoarea mediului înconjurător şi a educaţiei ca factori în dezvoltarea caracterului. Abel avea o moştenire ideală, şi ereditatea se află la rădăcina întregului său caracter; dar influenţa unui mediu inferior a neutralizat virtual această moştenire magnifică. Abel, mai ales în primii săi ani, a fost în mare măsură influenţat de mediul său defavorabil. El ar fi devenit o persoană cu totul diferită dacă ar fi trăit până la douăzeci şi cinci sau treizeci de ani; superba lui moştenire ar fi putut atunci să se arate. În timp ce un bun mediu nu poate contribui câtuşi de puţin la biruirea reală a defectelor de caracter rezultate dintr-o ereditate modestă, un mediu rău poate foarte bine să altereze o ereditate excelentă, cel puţin în primii ani ai vieţii. Un mediu social bun şi o educaţie adecvată formează un sol şi o atmosferă indispensabilă pentru a scoate cea mai bună parte a unei eredităţi sănătoase.
(849.1) 76:2.7 Moartea lui Abel a fost aflată de părinţii lui atunci când câinii au adus turmele acasă fără stăpânul lor. Pentru Adam şi Eva, Cain devenea rapid sinistra amintire a prostiei lor, şi l-au încurajat în decizia sa de a părăsi grădina.
(849.2) 76:2.8 Viaţa lui Cain în Mesopotamia nu a fost tocmai fericită, de vreme ce el simboliza greşeala într-un mod foarte izbitor. Nu că asociaţii lui ar fi fost răi cu el, dar acestuia nu îi scăpase faptul că, în subconştientul lor, aveau un resentiment faţă de el. Însă Cain ştia că, nepurtând nici o marcă tribală, el va fi ucis de primii oameni ai triburilor vecine pe care i-ar putea întâlni în calea sa. Frica şi unele remuşcări l-au făcut să se căiască. Cain nu fusese niciodată locuit de un Ajustor; el sfidase întotdeauna disciplina familială şi desconsiderase religia tatălui său. Dar acum s-a dus la Eva, mama lui, căreia i-a cerut ajutor şi îndrumări spirituale, şi, când el a căutat sincer ajutorul divin, un Ajustor a venit îndată să locuiască în el. Acest Ajustor, locuind în interior şi privind în exterior, i-a dat lui Cain un avantaj net, care l-a pus în aceiaşi categorie cu tribul lui Adam, care era foarte de temut.
(849.3) 76:2.9 Cain a plecat aşadar în câmpia lui Nod, la est de cea de-a doua grădină. El a devenit un mare conducător în mijlocul unuia dintre grupurile oamenilor tatălui său şi a împlinit, într-o anumită măsură, prezicerile lui Serapatatia, căci el a stabilit pacea tot timpul vieţii lui între divizia sa de nodiţi şi aceea de adamiţi. Cain s-a căsătorit cu Remona, vara sa îndepărtată, şi primul lor fiu, Enoe, a devenit căpetenia nodiţilor elamiţi. Şi, timp de sute de ani, elamiţii şi adamiţii au continuat să trăiască în pace.

3. Viaţa în Mesopotamia

(849.4) 76:3.1 Odată cu trecerea timpului în cea de-a doua grădină, consecinţele greşelii au devenit din ce în ce mai evidente. Adam şi Eva sufereau mult de faptul că erau privaţi de fosta lor locuinţă de frumuseţe şi de linişte, precum şi de copiii lor care fuseseră deportaţi pe Edentia. Era într-adevăr patetic a observa acest magnific cuplu redus la statutul de încarnare obişnuită a tărâmului, însă ei au îndurat cu graţie şi curaj calitatea lor diminuată.
(849.5) 76:3.2 Adam a petrecut în mod înţelept cea mai mare parte din timpul său instruindu-i pe copiii lui şi pe asociaţii lor în administrarea civilă, în metodele educative şi în practicile religioase. Dacă nu ar fi existat această prevedere, un adevărat pandemoniu s-ar fi dezlănţuit la moartea sa. De fapt, moartea lui Adam a adus puţine schimbări în dirijarea treburilor oamenilor săi. Cu mult înaintea dispariţiei lor, Adam şi Eva au recunoscut că copiii lor şi partizanii lor învăţaseră treptat să uite zilele de glorie ale Edenului. Pentru majoritatea partizanilor lor, era mai bine ca măreţia Edenului să fie dată uitării; în felul acesta, ei au avut mai puţine motive de a avea o insatisfacţie nejustificată în mediul lor mai puţin fericit.
(849.6) 76:3.3 Şefii civili ai adamiţilor se trăgeau ereditar din fiii primei grădini. Primul fiu al lui Adam, Adamson (Adam ben Adam), a fondat un centru secundar al rasei violet în nordul celei de-a doua grădini. Al doilea fiu al lui Adam, Evason, a devenit un conducător şi un administrator magistral; el a fost marele ajutor al tatălui său. Evason n-a trăit tot atât de mult ca şi Adam, şi fiul său mai mare, Jansad, a devenit succesorul lui Adam în calitate de căpetenie a triburilor adamite.
(849.7) 76:3.4 Conducătorii religioşi, ori preoţia, au început cu Seth, cel mai vârstnic dintre fiii supravieţuitori ai lui Adam şi ai Evei născuţi în a doua grădină. El s-a născut la o sută douăzeci şi nouă de ani după sosirea lui Adam pe Urantia. Seth a fost absorbit de munca de ameliorare a statutului spiritual al oamenilor tatălui său şi a devenit căpetenia noii preoţimi a celei de-a doua grădini. Fiul său, Enos, a venerat noul ordin de cult, şi nepotul său, Kenan, a instituit serviciul misionarilor pe lângă triburile din împrejurimi, atât apropiate, cât şi îndepărtate.
(850.1) 76:3.5 Preoţimea setit a fost o întreprindere triplă, care îmbrăţişa religia, sănătatea şi educaţia. Preoţii acestui ordin erau instruiţi să oficieze la ceremoniile religioase, să servească ca doctori şi ca inspectori sanitari şi să activeze ca profesori în şcolile grădinii.
(850.2) 76:3.6 Caravana lui Adam transportase seminţele şi bulbii a sute de plante, precum şi boabe de cereale până în ţinutul situat între cele două fluvii. Ei au mai adus turme vaste şi câteva specimene din toate animalele domesticite. Datorită acestui fapt, ei deţineau mari avantaje asupra triburilor din împrejurimi. Ei au profitat mult de pe urma culturii anterioare a Grădinii originare.
(850.3) 76:3.7 Până în momentul părăsirii primei grădini, Adam şi familia lui trăiseră întotdeauna cu fructe, cu cereale şi cu nuci. Pe drumul spre Mesopotamia, ei au mâncat pentru prima dată ierburi şi legume. Consumul de carne a fost practicat devreme în cea de-a doua grădină, dar Adam şi Eva nu l-au introdus-o niciodată în dieta lor regulată. Nici Adamson, nici Evason, şi nici ceilalţi copii ai primei generaţii ai primei grădini, nu au devenit consumatori de carne.
(850.4) 76:3.8 Adamiţii i-au depăşit considerabil pe oamenii din împrejurimi în realizările lor culturale şi în dezvoltarea lor intelectuală. Ei au produs cel de-al treilea alfabet, şi au pus multe temelii pentru precursorii artei, ai ştiinţei şi ai literaturii moderne. Aici, în ţinutul cuprins între Tigru şi Eufrat, ei au conservat artele scrisului, ale prelucrării metalelor, ale olăritului şi ale ţesutului. Ei au elaborat un nou tip de arhitectură, care nu a fost depăşit timp de mai multe mii de ani.
(850.5) 76:3.9 Viaţa de familie a oamenilor rasei violet era ideală pentru vremea şi pentru epoca lor. Copiii erau supuşi cursurilor de pregătire privind agricultura, artizanatul şi creşterea animalelor, iar alţii erau învăţaţi să ducă la îndeplinire tripla îndatorire a unui setit: să fie preot, doctor şi învăţător.
(850.6) 76:3.10 Când vă gândiţi la preoţii sethiţi, nu-i confundaţi pe acei nobili învăţători ai sănătăţii şi ai religiei, pe acei adevăraţi educatori cu gânduri elevate, cu clerul depravat şi mercantil al triburilor ulterioare ale naţiunilor învecinate. Conceptele lor religioase despre Deitate şi despre univers erau elevate, şi mai mult sau mai puţin exacte; regulile lor de igienă erau excelente pentru vremea lor, iar metodele lor de educaţie nu au mai fost depăşite de atunci încoace.

4. Rasa violet

(850.7) 76:4.1 Adam şi Eva au fost întemeietorii rasei violet, a noua rasă umană apărută pe Urantia. Adam şi urmaşii săi aveau ochii albaştri, şi oamenii rasei violet se distingeau prin tenul deschis şi prin părul blond (galben, roşcat şi castaniu).
(850.8) 76:4.2 Eva a născut fără dureri, asemenea femeilor raselor evolutive primitive. Numai femeile raselor mixte provenite din uniunea raselor evolutive cu nodiţii şi, mai târziu, cu adamiţii, au avut dureri violente la naşterea unui copil.
(851.1) 76:4.3 Adam şi Eva, ca şi semenii lor de pe Jerusem, îşi trăgeau energia dintr-o dublă nutriţie; ei absorbeau atât hrană cât şi lumină, la care se adăugau anumite energii suprafizice nedescoperite pe Urantia. Descendenţii lor pământeni nu au moştenit acea înzestrare părintească care era absorbţia energiei şi circulaţia luminii. Ei aveau o circulaţie simplă, de tip uman, întreţinută prin sânge. Era clar că ei sunt muritori, deşi aveau o viaţă lungă; dar, cu fiecare generaţie succesivă, longevitatea lor se diminua şi se apropia de normele umane.
(851.2) 76:4.4 Adam şi Eva, şi copiii lor din prima generaţie, nu foloseau carnea animalelor ca hrană. Ei trăiau în întregime cu „fructele arborilor”. După prima generaţie, toţi urmaşii lui Adam au început să mănânce produse lactate, însă mulţi dintre ei au continuat să urmeze un regim fără carne, cum practicau şi multe dintre triburile din sud, cu care s-au unit ulterior. Mai târziu, cea mai mare parte a acestor triburi au migrat spre est, şi au supravieţuit aşa cum sunt în prezent, amestecate cu popoarele Indiei.
(851.3) 76:4.5 Adam şi a Eva aveau o vedere fizică şi o viziune spirituală mult superioare celor avute de oamenii de astăzi. Simţurile lor speciale erau mult mai ascuţite, şi erau capabili să-i vadă pe medieni, precum şi armatele de îngeri, pe Melchizedeki şi pe Caligastia, Prinţul decăzut care a venit de câteva ori pentru a discuta cu nobilul lui succesor. Timp de peste o sută de ani după greşeală, ei şi-au conservat aptitudinea de a vedea aceste fiinţe celeste. Aceste simţuri speciale erau mai puţin ascuţite la copiii lor, şi tindeau să se diminueze cu fiecare generaţie succesivă.
(851.4) 76:4.6 Copiii adamici erau în general locuiţi de un Ajustor, căci ei posedau cu toţii o capacitate incontestabilă de supravieţuire. Aceşti descendenţi superiori nu erau atât de supuşi fricii ca şi copiii evoluţiei. În rasele umane de astăzi ale Urantiei persistă atât de multă frică din cauză că străbunii voştri au primit foarte puţin din plasma vitală a lui Adam, precum şi din pricina eşecului rapid al planurilor de înnobilare fizică rasială.
(851.5) 76:4.7 Celulele corpului Fiilor Materiali şi al progeniturilor lor sunt mult mai rezistente la boală decât acelea ale fiinţelor evolutive native ale planetei. Celulele corporale ale raselor indigene sunt înrudite cu organismele vii microscopice şi ultramicroscopice patogene. Aceste fapte explică de ce oamenii Urantiei trebuie să facă atât de multe eforturi pe calea ştiinţei ca să reziste la atât de multe dezordini fizice. Voi aţi fi fost mult mai rezistenţi la boală dacă în venele raselor voastre ar fi curs mai mult sânge adamic.
(851.6) 76:4.8 După ce s-a stabilit în cea de-a doua grădină pe Eufrat, Adam s-a decis să lase în urma lui cât se poate de mult din cantitatea lui de plasmă vitală de care lumea să beneficieze după moartea lui. În consecinţă, Eva a fost pusă în fruntea unei comisii de douăsprezece persoane pentru ameliorarea rasei şi, înainte de moartea lui Adam, această comisie alesese 1.682 de femei de tipul cel mai evoluat de pe Urantia, care au fost toate fecundate cu plasma vitală adamică. Cu excepţia a 112 dintre copiii lor, ceilalţi au atins cu toţii vârsta adultă, astfel încât lumea a beneficiat astfel de un supliment de 1.570 de bărbaţi şi femei superioare. Cu toate că aceste candidate la maternitate au fost alese din toate triburile din împrejurimi şi au reprezentat majoritatea raselor de pe pământ, majoritatea descindeau din neamurile superioare ale nodiţilor, şi ele formau începutul puternicei rase andite. Aceşti copii au fost născuţi şi crescuţi în mediul tribal al respectivelor lor mame.

5. Moartea lui Adam şi a Evei

(851.7) 76:5.1 Nu cu mult după întemeierea celei de-a doua grădini, Adam şi Eva au fost informaţi la timpul potrivit că pocăinţa lor era acceptabilă, şi că, în timp ce erau condamnaţi să îndure soarta muritorilor lumii lor, ei ar trebui cu siguranţă să fie admişi la rangul de supravieţuitori adormiţi ai Urantiei. Ei au crezut pe deplin în acea evanghelie a deşteptării şi a reabilitării pe care Melchizedekii le-o anunţaseră într-un mod atât de emoţionant. Nelegiuirea lor fusese o eroare de judecată, iar nu păcatul unei rebeliuni conştiente şi deliberate.
(852.1) 76:5.2 În calitate de cetăţeni ai Jerusemului, Adam şi Eva nu aveau Ajustori de Gândire, şi n-au avut nici pe Urantia în timpul şederii lor în prima Grădină. La puţină vreme după reducerea lor la statutul de muritori, ei au devenit conştienţi de o nouă prezenţă în ei, şi s-au trezit la realizarea faptului că statutul omenesc însoţit de o căinţă sinceră a făcut posibil ca Ajustorii să îi poată locui. Faptul că ei erau locuiţi de un Ajustor i-a încurajat mult pe Adam şi pe Eva pentru tot restul vieţii lor. Ei ştiau că eşuaseră ca Fiu şi Fiică Materiali ai Sataniei, dar mai ştiau şi că înaintea lor cariera Paradisului le stătea încă deschisă, în calitate de fii ascendenţi ai universului.
(852.2) 76:5.3 Adam ştia despre reînvierea dispensaţională, care a avut loc simultan cu sosirea lui pe planetă, şi credea că el şi tovarăşa lui vor fi probabil repersonalizaţi în raport cu sosirea următorului ordin de filiaţie. El nu a ştiut că Mihail, suveranul acestui univers, urma să apară atât de curând pe Urantia; el se aştepta ca următorul Fiu ce urma să vină să fie din ordinul avonalilor. Chiar şi aşa, a fost întotdeauna o consolare pentru Adam şi pentru Eva să mediteze la singurul mesaj personal pe care l-au primit vreodată de la Mihail, deşi a reprezentat pentru ei ceva greu de înţeles. Pe lângă alte manifestări de prietenie şi de încurajare, acest mesaj zicea: „Am luat în considerare circumstanţele greşelii voastre. Eu mi-am adus aminte de dorinţa inimii voastre de a fi întotdeauna fideli voinţei Tatălui meu. Veţi fi chemaţi din îmbrăţişarea somnului muritor când voi veni eu pe Urantia, dacă Fiii subordonaţi ai regatului meu nu au trimis după voi mai înainte”.
(852.3) 76:5.4 Acesta a fost un mare mister pentru Adam şi Eva. Ei puteau pricepe, din acel mesaj, promisiunea vagă a unei posibile deşteptări speciale, ceea ce i-a încurajat foarte tare, dar nu puteau prinde înţelesul care a anunţat precizarea că ei puteau să se odihnească până la epoca unei deşteptări însoţite de apariţia personală a lui Mihail pe Urantia. Cuplul edenic proclama deci întotdeauna că va sosi într-o bună zi un Fiu al Domnului. Ei le insuflau celor pe care îi iubeau credinţa, sau cel puţin speranţa fierbinte, că lumea greşelilor lor şi a amărăciunilor lor ar putea să fie regatul unde suveranul acestui univers va decide să se consacre ca Fiu Paradisiac de manifestare. Părea prea frumos ca să fie adevărat, dar Adam nutrea gândul că Urantia cea sfâşiată de lupte s-ar putea dovedi, la urma urmei, a fi cea mai fericită lume din sistemul Sataniei, planeta cea mai invidiată din tot Nebadonul.
(852.4) 76:5.5 Adam a trăit 530 ani; a murit de ceea ce s-ar putea numi bătrâneţe. Mecanismul lui fizic a sfârşit pur şi simplu prin a se uza; procesul de dezintegrare a câştigat treptat teren asupra procesului de refacere, şi inevitabilul sfârşit s-a produs. Eva a murit cu nouăsprezece ani mai înainte, având inima slăbită. Amândoi au fost îngropaţi în centrul templului serviciului divin, care fusese construit după planurile lor curând după ce zidul împrejmuitor al coloniei fusese terminat. Aceasta a fost originea obiceiului de îngropare sub dalele locurilor de cult a oamenilor pioşi însemnaţi, bărbaţi şi femei..
(852.5) 76:5.6 Sub conducerea Melchizedekilor, guvernul supramaterial al Urantiei a continuat, însă contactul fizic direct cu rasele evolutive fusese rupt. Din vremurile îndepărtate ale sosirii statului major corporal al Prinţului Planetar, trecând prin epoca lui Van şi a lui Amadon, şi până la sosirea lui Adam şi a Evei, reprezentanţii fizici ai guvernului universului fuseseră totdeauna staţionaţi pe planetă. Dar, cu greşeala adamică, acest regim a luat sfârşit după ce a durat mai mult de 450.000 ani. În sferele spirituale, ajutoarele îngereşti au continuat să lupte alături de Ajustorii de Gândire, ambele grupuri străduindu-se din răsputeri pentru salvarea individului; dar nici un plan detaliat şi complet pentru bunăstarea lumii pe termen lung n-a fost promulgat muritorilor pământului până la sosirea lui Machiventa Melchizedek, în epoca lui Avraam. Cu puterea, răbdarea şi autoritatea unui Fiu al Domnului, acesta a pus fundamentele unei noi ridicări şi a unei reabilitări spirituale a nefericitei Urantia.
(853.1) 76:5.7 Nenorocirea nu era totuşi singura soartă a Urantiei; această planetă a fost, de asemenea, cea mai fericită din universul local al Nebadonului. Erorile străbunilor urantienilor şi greşelile primilor conducători ai lumii au cufundat planeta într-o stare de confuzie disperată, cu atât mai intensificată de rău şi de păcat. Urantienii ar trebui să socotească ca fiind în întregime benefic faptul că însăşi acest fundal de întuneric a atras atât de puternic atenţia lui Mihail al Nebadonului, încât el a ales această lume ca arenă pentru a se revela personalitatea iubitoare a Tatălui din ceruri. Aceasta nu pentru că Urantia avea nevoie de un Fiu Creator ca să repună în ordine treburile ei încâlcite, ci mai degrabă pentru că răul şi păcatul pe Urantia i-au oferit Fiului Creator un fundal mai frapant pe care să se reveleze dragostea, mila şi răbdarea incomparabile ale Tatălui Paradisului.

6. Supravieţuirea lui Adam şi a Evei

(853.2) 76:6.1 Adam şi Eva au intrat în repausul lor muritor cu o credinţă solidă în asigurările Melchizedekilor. Aceştia le-au promis că ei se vor trezi într-o bună zi din somnul morţii pentru a-şi relua viaţa pe lumile palat, lumi care le fuseseră atât de familiare înainte de misiunea lor în carnea fizică a rasei violete de pe Urantia.
(853.3) 76:6.2 Ei nu s-au odihnit mult timp în uitarea somnului inconştient al muritorilor regatului. În a treia zi după moartea lui Adam, a doua de după înmormântarea sa respectuoasă, Lanaforge a lansat un apel nominal special al remarcabililor supravieţuitori ai greşelii adamice de pe Urantia. Ordinele sale, confirmate de Preaînalţii Edentiei în funcţiune şi ratificate de Uniunea Zilelor de pe Salvington, acţionând în numele lui Mihail, au fost încredinţate lui Gabriel. În conformitate cu această poruncă de înviere specială purtând numărul 26 din seria Urantiei, Adam şi Eva au fost repersonalizaţi şi reconstituiţi în sălile de înviere ale lumilor palat de pe Satania în acelaşi timp cu 1.316 al tovarăşilor lor de experienţă ai primei grădini. Multe alte suflete loiale fuseseră deja transferate în momentul sosirii lui Adam pe Urantia, care a fost însoţit de o judecată dispersională a supravieţuitorilor adormiţi şi a ascenderilor vii calificaţi.
(853.4) 76:6.3 Adam şi Eva au trecut repede prin lumile de ascensiune progresivă, până când au dobândit rezidența Jerusemului. Ei au devenit astfel rezidenţi ai planetei lor de origine, dar de această dată asta ca membri ai unui ordin diferit de personalităţi ale universului. Ei au părăsit Jerusemul ca cetăţeni permanenţi - Fii de Dumnezeu și s-au reîntors ca cetăţeni ascendenţi - fii de om. Ei au fost imediat ataşaţi în serviciul Urantiei de pe capitala sistemică, şi au fost, mai târziu, numiţi membri ai Consiliului Celor Douăzeci şi patru care constituie în prezent Corpul de Control Consultativ al Urantiei.
(854.1) 76:6.4 Aşa se termină povestea lui Adam şi a Evei Planetari de pe Urantia, o poveste a încercărilor, a tragediei şi a triumfului, sau cel puţin a triumfului personal pentru Fiicele şi Fii voştri Materiali bine intenţionaţi, dar induşi în eroare. În final, aceasta va fi indubitabil şi o poveste a triumfului ultim pentru lumea lor şi pentru locuitorii ei zguduiţi de rebeliune şi hărţuiţi de rău. Dacă e să rezumăm, Adam şi Eva au contribuit puternic la accelerarea civilizaţiei şi a progresului biologic al rasei umane. Ei au lăsat pe pământ o mare cultură, dar n-a fost posibil pentru o civilizaţie atât de avansată să supravieţuiască în faţa diluării premature şi a naufragiului final ale moştenirii adamice. Oamenii sunt cei care fac o civilizaţie, nu civilizaţia îi face pe oameni.
(854.2) 76:6.5 [Prezentat de Solonia, „vocea serafică din Grădină”.]


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu