Prin profunda mea prezență EU SUNT, invoc acum Flacăra Violet. Eu cer ca FV să curgă acum prin chakra coroanei mele spre inima mea și să se răspândească în fiecare celulă și particulă a corpului meu fizic, mental, emoțional și spiritual. Cer ca toate gândurile, vorbele și faptele mele întunecate să fie transmutate în lumină, indiferent când le-am creat. Așa să fie! (în sprijinul cititorului)

Totalul afișărilor de pagină

marți, 5 aprilie 2016

Dezvăluiri senzaţionale despre boala, agonia și moartea genialului poet Mihai Eminescu

Unele documente din arhive conturează faptul că s-a săvârșit atunci o crimă 


Anul acesta s-au împlinit 166 de ani de la naşterea poetului naţional şi, în ciuda miilor de volume ce i-au fost dedicate, viaţa lui ne ascunde încă multe taine. Categoric, însă, niciuna nu a iscat atâtea controverse şi nu a dezlănţuit atâtea patimi precum boala, agonia şi moartea lui Mihai Eminescu.

Filozoful şi eminescologul Constantin Barbu, în exclusivitate pentru Evenimentul zilei, face o serie de dezvăluiri senzaţionale, bazate pe documente din arhive: 
1. Eminescu nu a fost sifilitic;
2. Craniul său a fost zdrobit de o mână criminală;
3. Regele Carol I şi Titu Maiorescu ar putea să nu fie străini de probabila crimă.



Reporter: Aţi publicat mai multe probe privind uciderea lui Eminescu. Mi-aţi promis pentru cititori două documente fundamentale. Unul este Interogatoriul luat lui Eminescu în 13 iunie 1889. Celălalt document este Autopsia lui Mihai Eminescu, scrisă de Sutzu, dar nesemnată.

Constantin Barbu: Da, ţi-am promis aceste două documente. Interogatoriul luat lui Eminescu (două file pe care le-am publicat ca inedite în Tribuna din ianuarie 2013, document pe care analfabeţii nu l-au recunoscut fiindcă aşa sunt analfabeţii, nu recunosc nimic). De sesizat în facsimil este analfabetismul celor ce-l interoghează, care cred că există limba „sanscriptăˮ. Câtă carte ştia Eminescu! Tradusese Bopp, făcuse sanscrită la Universitate cu Weber (am publicat cursul de sanscrită al lui Weber, urmat de Eminescu), scria superb în devaganari. Traducerea din Bopp e după Ober-Döbling! E una din marile probe ale minţii întregi a lui Eminescu.

(Titlul și intertitlurile aparțin redacției Evenimentul Zilei)

Dosarul din iulie 1883 al lui „Mihaiu” Eminescu de la Tribunalul Ilfov
Certificatul medical al lui Mihai Eminescu 1883
Interogatoriul luat lui Eminescu pe 13 iunie 1889, cu doar două zile înainte de a muri, în clinica Dr. Șuțu 


AUTOPSIA LUI MIHAI EMINESCU – Reproducem mai jos ample fragmente din documentul redactat de doctorul Alexandru Sutzu.

La 8 iulie 1883, Mihail Eminescu a fost isbit într’un mod quasi subit şi aproape fără prodrom de o maladie mintală care a întristat şi a surprins pe amicii şi cunoscuţii săi. Iritabil numai şi muncit de o insomnie ţinând cu câteva zile mai înainte, el se armă în suszisa zi cu un revolver şi ameninţă, fără motiv pe unul dintre cei mai devotaţi ai lui amici. Cu multă dificultate el fu stăpânit în agitaţiunea sa şi dus la Institutul medical «Caritatea» din Bucureşti. Acuitatea extremă a simptomelor nu permitea în primele momente un studiu amănunţit al diferitelor funcţiuni şi facultăţi. Aspectul maladiei era acela al unei mânii acute caracterisată printr-un delir absolut incoherent, prin mişcări desordonate, prin illusiuni şi hallucinaţiuni sensoriale cari deveneau uneori terifiante, în fine prin tendinţa a tot distruge prinprejurul său în paroxismul răului. 

Morfina nu-l mai calma

Excitaţiunea continuă a centrilor psyhomotori şi psyhosensoriali era factorul unic al acelui delir, al acellei perturbaţiuni, ale facultăţilor intellectuale şi morale, cari se aflau libere de orice control al voluntării şi ca nişte instrumente passive ale unei cerebraţiuni neconştiente. Nimic nu-l putea calma din acea stare, nici morfina nici hidroterapia, nici tratamentul moral, nici tratamentul fisic. 

În timp de două luni, abea de trei ori el avu câteva momente de luciditate. Restul îl petrecea într’o aiurare, căreia politica, ştiinţa, litteratura îi offereau elemente variate, combinându-se, amestecându-se, fără ca cugetările, frasele şi chiar cuvintele să fie câtuşi de puţin intelligibile, aşa de puţină legătură logică exista între ele. 

La sfârşitul lunei a 3-a, pe când se afla în convalescenţă, amicii săi în nerăbdarea lor de a-l vedea cu o oră mai nainte vindecat, se hotărâră a-l conduce afară din ţară şi a-l aşeza la o casă de sănătate din Viena. Nu putem cunoaşte ultimile faze ale maladiei din 1883. Ştim însă că, convalescenţa sa a fost adesea întreruptă de accesse de agitaţiune maniacă şi că restabilirea fu anevoioasă şi niciodată completă. După o şedere de câteva luni în casa din Viena, şi după o călătorie de câteva săptămâni în mai multe localităţi din Europa, Eminescu reveni în 1884 la locul său natal unde a încercat a reîncepe să lucreze. Însă el ducea o viaţă din care activitatea de odinioară era cu totul absentă (...) 


Steaua lui se întunecă 

După maladia de la 1883, Eminescu scade şi scade mereu, steaua se întunecă, cu tot focul ce încercă a i’insuffla amicii şi admiratorii săi. 

Într’una din ultimile zille ale anului 1888, locuitorii Capitalei află cu o plăcută surprindere că Eminescu a revenit şi că alipit ca redactor al unui ziar politic important are să ofere publicului noui opere şi noui lucrări. Dar vai! Foarte repede ne coprinse decepţiunea căci se şoptea în unele cercuri că viaţa ce o ducea în Bucureşti, dela întoarcerea sa, departe de a avea un scop nobil şi util, deveni leneşă, vagabondă şi aproape necuviincioasă. Tendinţe diverse la care voinţa sa debilă nu putea să reziste attrăgeau activitatea sa şi o purtare incorectă şi quasi-vicioasă ocupa orele salle. Amicii săi observară la el o apatie morală, de desechilibrare mintală, o adevărată decadenţă intellectuală, ce de sigur erau începutul unei grave cerebropatii care era menită a-l conduce fatalmente la neant. 

La 3 Februarie 1888, Eminescu fu adus prin ordinul Poliţiei Capitalei la Institutul «Caritatea» unde fu supus supravegherii şi tratamentului medical; şi motivele care au occazionat izolarea sa, au fost de un ordin cu totul moral. 

Băutura îl face violent 

Caracterul său blând şi destul de liniştit deveni sub acţiunea unor libaţiuni recente, violent şi irritabil, provocând certuri şi scandaluri în public; onest şi moderat în pornirile sale Eminescu deveni vicios, intra în localuri publice cerând a bea, apoi pleca fără a-şi plăti consumaţiunea; altă dată intra în birjă, se plimba fără a-şi plăti cursa; atâtea fapte cari provocară măsuri administrative. 

La intrarea sa în Institut, Eminescu se presintă ca un om gânditor şi absorbit de grave cugetări; însă răspunsurile sale la întrebările ce i se fac, aruncă repede pe observatorul într’o tristă decepţiune. El vorbeşte clar, fără hesitaţiune, fără difficultate în limbagiu; dar el cere mâncare şi băutură, căci nu mâncase, zicea el, nici nu băuse de 2 zille. Abea îşi dă cont de noua fază a stării sale: nici nu întreabă pentru ce a fost adus aci, nici nu discernă calitatea bolnavilor între care s’a găsit. Totuşi el păstrează memoria locului şi recunoaşte după un interval de 6 ani multe persoane din personalul institutului. 

Memoria sa subsistă încă, însă raţionamentul, acea facultate prin care comparăm faptele şi ideile între elle şi deducem noi idei şi conclusiuni este cu totul abolit, ar zice cineva că stratul ideogen al cereberului său este atrofiat sau isbit de degenerescenţă. O nouă dovadă a acestei desechilibrări intellectuale sunt şi citaţiunile ce le face mereu fie din operile autorilor greci şi latini, fie din acelle ale sanscriţilor, fie din propriile sale producţiuni de altă dată, fără şir, fără logică între elle. Puterea productivă îi lipseşte cu totul, spiritul său este isbit de inerţie. 

C’are hârtie şi condei, se pune a lucra; dar ceea ce aşează pe hârtie sunt nişte passagiuri trunchiate reamintite de ici de colo, nişte idei incoherente ce le dă ca producţiuni de valoare şi cu totul noi. Demenţa dar era din primele zille observată şi stabilită complicându-se cu un sentiment de satisfacţiune care cu timpul şi cu progressul malatiei avea să se transforme într’un delir de grandoare şi abnormitate. 

La acea epocă a malatiei, simptomele somatice sunt încă rău desemnate şi nu permit încă diagnosa varietăţii de demenţă de care era isbit. De constituţie forte, de temperament sanguin, el are o musculatură bine desvoltată. pe corp nu se observă semne acquiste sau hereditare. Pe ambele gambe numai, se văd cicatrice urme unor ulceraţiuni cronice. Craniul pare la prima vedere mai voluminos ca în stare normală. Fruntea sa este mare, iar pe basele parietale nu se observă inegalităţi sau proeminenţe. Circumferinţa craniului este de 540 millimetri, iar diametrul biparietal de 220 millimetri. Figura’i este simetrică cu puţină expresiune; lobulul urechei lipseşte; dentura este puţin neregulată şi nici strabism ocular, nici inegalitatea pupillară nu se observă. În rezumat nici craniul, nici figura nu presintă stigmate pronunţate de vreo degenerescenţă hereditară sau congenitală. Examenul apparatului motor şi sensitiv nu ne permite să constatăm la prima vedere, turburări speciale. (...)


Un robot cu numele Eminescu 

El ajunsese în ultimele săptămâni a fi o fiinţă automatică fără iniţiativă, fără voinţă, dispărându-i totdeodată şi instinctele superioare. 
El umbla toată ziua în curtea institutului umplând buzunarele cu hârtii, pietre şi differite obiecte ce le considera că aveau mare valoare; el citea mereu şi mecaniceşte un petec de ziar fără să i se nască în spirit vreo idee; el cerea să mănânce cu o bulimie ce nimica nu mulţămea; el nu mai avea nici o îngrijire de persoana sa, deveni murdar căpătând până la finit, tendinţa de a tot distruge scaune, vestminte şi aşternut. (...)

Un accident însă de mică importanţă a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea. Iată în ce a constat acel accident. Într’o zi pe când se preumbla în ograda institutului, Eminescu primeşte în regiunea parietală stângă a capului o mică piatră cu care un bolnav se juca, învârtind-o legată de o sfoară.


S-a infectat singur

Aceasta i-a produs o plagă de câţiva millimetri care inferassa numai pielea şi care s’ar fi cicatrisat repede, dacă Eminescu, în obiceiurile sale de necurăţenie, n’ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul şi nu şi-ar fi frecat plaga cu differite substanţe murdare. Cicatricea totuşi era aproape terminată când o erisipelă isbucni ocupând întâi pielea capului, apoi faţa şi în fine toracele până la apofisă şi ifoidă. După un tratament apropriat şi graţie măsurilor hygenice şi erysipela cedă şi dispăru. Însă debilitatea generală a organismului apăru însoţită de sincope repetate şi într’o zi o nouă şi mai puternică sincopă îl lăsă mort.

Autopsia făcută 24 ore după moarte la amfiteatrul spitalului Brâncoveanu, de domnii profesorii Alexianu şi Sutzu şi în faţa primului procuror [al] Trib. Ilfov, d-lui Inspector al Poliţiei, d-lui Secretar general al Ministerului Instrucţiunii publice, mai multor amici, ziarişti, doctori şi studenţi a venit să confirme diagnosa făcută în timpul vieţii, punând sub ochii asistenţilor toate lesiunile anatomo-patologice ale periencefalitei difuse cronice. 


Creier ca al lui Schiller 

Nu vom da în detaliu acelle lesiuni bine cunoscute; vom attrage numai attenţiunea asupra unor puncte speciale. Greutatea encefalului a fost de 1.490 gramme adică superioară celei din starea normală şi egală, după un doctor care asistă la autopsie, cu aceea a encefalului celebrului poet german Schiller. Comparându-se între elle celle două hemisfere, s’a găsit o greutate mai mare de 25 gramme în favoarea hemisferului stâng, care este organul cugetărei şi al acţiunei. Circumvoluţiunile fruntale occupau elle singure mai mult de jumătate din volumul hemisferelor, indicând, până la punct, desvoltarea anormală a regiunilor psychice în defavoarea cellor sensoriale, motoare şi vegetative.(...)

«Eminescu n’a fost sifilitic»

S’a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei malatii sifilitice ce l’ar fi isbit acum 10-12 ani. Erroare. Eminescu n’a fost sifilitic. Idea aceasta s’a născut din doctrina erronată ce professa o şcoală germană că paralisia generală este totdauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de înşelată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebro-spinale sunt de origine sifilitică. 

Alţii au zis că el se alcoolisa. Şi această idee este ca cea dântâiu o suppoziţiune cu totul gratuită. Dacă Eminescu a abuzat de beuturi alcoolice, aceasta a făcut-o când deja malatia începuse. 

Fost’a oare hereditatea adevărata cauză a malatiei? Sunt oarecari indicii în favoarea acestei asserţiuni; apoi mersul maladiei, fasele neregulate ale periencefalitei de care a fost isbit, oarecari particularităţi clinice indică o formă specială care se observă la acei care predispuşi prin hereditate la o malatie nervoasă capătă o periencefalită. 

Geniul, mai tare decât creierul 

Adevărata causă a malatiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intellectuale. Graţia constituţiunei native a spiritului său care l-a împins de timpuriu la o activitate mintală exagerată, în care imaginaţiunea a avut rolul preponderent, graţia tendinţelor sale la producţiuni geniale în care appare o conştiinţă turburată, graţia educaţiunei spiritului său adăpat la nişte doctrine a căror fond este scepticismul, elev, în fine, lui Schopenhauer şi lui Hartman[n], ce el cita în elucubraţiunile sale delirante, cerebrul său debil în unele din elementele sale, nu putu mai mult timp să reziste laborei excesive, şi fatalmente, geniul său a trebuit să sucombe şi într’aceasta, Eminescu n’a differit de multe geniuri contimporane, care după ce au surprins şi au uimit lumea prin înaltele şi admirabilele lor producţiuni, s’au stins într’o malatie mintală ce nimic nu făcea să se prevadă.
Judecata lui Hristos

Mulţi antropologişti, considerând incoherenţa şi multiplicitatea de idei şi de cugetări ce le-a agitat spiritul lui Eminescu, considerând sfârşitul său nenorocit, considerând în fine predisposiţiunea hereditară la malatii nervoase, ar zice poate că Eminescu a fost un om degenerat şi pentru aceasta imaginaţiunea sa fertilă au împins spiritul său afară din făgaşul obicinuit şi commun generalităţii omeneşti. Poate că acei savanţi vor avea dreptate. Totuşi noi, desbrăcându-ne un moment de acelle idei materialiste, ne vom aduce aminte de cuvântul lui Hristos: «Să judecăm arborele după fructele salle». Ori că ar fi fost Eminescu predispus sau nu prin naşterea sa la alienaţiunea mintală, degenerat sau nu, el a fost un geniu pe care toţi îl admirăm şi înaintea memoriei căruia toţi ne închinăm.”

Ipoteza șocantă a asasinatului politic 

R.:Puteţi să faceţi o schiţă cât mai clară a „înnebunirii şi a uciderii nihilistului Mihai Eminescuˮ? În cele 20 de volume pe care le-aţi publicat din Codul Invers, acesta e mai greu de urmărit…
 
C.B.: E greu de urmărit fiindcă a trebuit să reconstitui şi epoca, să public în facsimil documente din arhivele secrete străine, să descifrez şi chestiuni de spionaj european, să luminez relaţiile interpersonale obscure… Telegrame cifrate, documente dispărute, enigme… Lucrurile par a fi început abrupt după o întâlnire secretă a Societăţii Carpaţii (care urmărea în chip real şi expres unirea Transilvaniei cu Regatul Român), cu ştiinţa lui Eminescu. S-a hotărât (fără ca regele Carol I să ştie) intrarea armatei române în Transilvania. Vincenţiu Babeş i-a deconspirat acest lucru lui Maiorescu (secret notat de Maiorescu în Însemnări zilnice). Maiorescu l-a informat pe rege. De aici înainte, toate acţiunile vor fi atent supravegheate. Documentele ne arată drumul: telegrama din 28 iunie 1883, a lui Maiorescu către Mite Kremnitz (care-l priveşte pe Eminescu), Mite Kremnitz plecând la Peleş, scriindu-i în seara lui 28 iunie 1883 în jurnalul regelui. 

Între probele crimei ce a fost comandată de rege şi instrumentată de Maiorescu trebuie amintite: 
1. o notă din arhiva A.C. Cuza;
2. o relatare a nepotului lui Al. Sutzu; 
3. autopsia scrisă de Sutzu, şi apoi nesemnată; 
4. mărturia doctorului Tălăşescu (Creerii lui Eminescu). Doctorul Tălăşescu e cel care a avut creierul lui Eminescu în mână, mărturia lui (din care redăm ample fragmente mai jos) fiind din anul 1912, când trăia Maiorescu şi ar fi putut să-l contrazică. 

R.: Aţi scris o carte intitulată Memorialul Mihai Eminescu. Cum comentaţi acolo mărturia doctorului Tălăşescu?

C.B.: În Memorialul Mihai Eminescu, scriu textual: „Eminescu a suferit pentru: limba română, credinţa ortodoxă, reîntregirea României (opunându-se Tratatului secret dintre Regatul Român şi Imperiul Austro-Ungar, care prin punctul 2 i-a obligat pe românii transilvăneni să mai suporte descompusul Imperiu Austro-Ungar până la 1 decembrie 1918). Eminescu a fost ucis, după şase ani de suferinţe martirice (28 iunie 1883 - 15 iunie 1889)ˮ. 

Limba română, aşa cum a creat-o Eminescu (şi pe care o vorbim astăzi), este cea mai mare minune care a avut loc în istoria poporului român. Moartea sa martirică se datorează luptei pentru credinţa ortodoxă în Regat şi Transilvania (vezi articolul din ziarul Timpul, nr.112, 2 iulie 1883, care a făcut obiectul unei note informative a Serviciilor Secrete Austriece, Arhivele Statului Bucureşti, pachet Viena CCXVII/2, F.13-15, Akten, K.174). Moartea sa martirică este cauzată şi de lupta lui pentru reîntoarcerea Transilvaniei în trupul României Mari.

Eminescu a fost umilit, în special între 1883-1889: internat ilegal în ospicii, la InstitutulCaritatea al doctorului Sutzu, la Ober-Döbling la Viena, la Mânăstirea Neamţului (în 1883, 1883-1884, 1887, 1889), internările, interdicţiile, ţinut în cămaşă de forţă, tratat cu injecţii cu mercur, totul ilegal şi eronat. Eminescu a fost ucis prin lovire în ţeasta capului, cu o cruzime cumplită.

R.:Stopul cardiac a avut loc şi din cauza celui de-al treilea tratament cu injecţii cu mercur, sau a murit din cauza lovirii şi zdrobirii craniului? Şi stopul cardiac a venit ca „sfârşit clasicˮ (Eminescu fiind ucis prin zdrobirea ţestei)?

C.B.: Autopsia doctorului Sutzu arată clar că Eminescu nu a fost bolnav nici de sifilis şi nici de paralizie generală. Doctorul Tălăşescu este cel care a primit spre autopsiere un sfert din creierul lui Eminescu (restul creierului se descompusese?), şi chiar şi această pătrime de creier s-a pierdut cu borcan cu tot. Martorul ocular doctor Tălăşescu vorbeşte în articolul Creerii lui Eminescu de revolta sa şi a doctorului Gheorghe Marinescu faţă de maltratarea creierului celui mai genial român. Maltratarea creierului însemna: 
a. „Aşchiile ţestei capului zdrobită de o mână criminalăˮ; 
b. „Creer ucis de o violenţă crudăˮ;
c. „Mutilat după moarteˮ.

R.:Cum credeţi că se va lămuri definitiv dacă Eminescu a fost sau nu ucis?

C.B.: Prin dezhumare. Apoi rămăşiţele sale domneşti să fie aşezate într-un sicriu de argint, în vid, ca să reziste nealterate de aici înainte câteva secole. Aşezate cum se cuvine într-o bisericuţă, în vecinătatea căreia se va afla Catedrala Neamului. Dacă va fi găsit martir, ne vom închina la el. Dacă nu va fi găsit martir, ne vom închina tot la el.

Creerii lui Eminescu - Redăm mai jos ample fragmente din lucrarea redactată de dr. Al Tălăşescu la 17 iulie 1912.

(...)Eminescu murise subit, pe când nimeni nu se aştepta la un aşa deznodământ fatal, ireparabil. Cum şi de ce? Nimeni nu ştia afară de cei de la Casa de Sănătate a doctorului Şuţu, unde îşi lâncezea ultimele licăriri de viaţă cu spiritul rătăcit. 

În acelaşi timp duceam o viaţa retrasă de student într-un ungher ştiinţific al lumei celei mai realiste, lipsită de orice iluziune poetică. În fiecare zi rupeam fără milă petale din florile frumoase ale poeziei, cari îmi împodobiseră cu abundenţă zilele senine şi nouroase ale juneţei mele. Ştiinţa anatomiei patologice şi a bacteriologiei adusă de curând la noi de profesorul Babeş ne entusiasma pentru cu totul altceva decât poezia. Ele deşteptau totuşi o stranie însufleţire pentru misteriile unei lumi necunoscute, pentru pătrunderea cu mintea, nu numai cu credinţa şi cu cugetul plin de speranţă în existenţa cea tainică de dincolo de mormânt într-un mod cu totul nou, înălţător.


O bucăţică de creier

Nu ştiam nimic de moartea lui Eminescu. A doua zi ni se aduce la Institutul Babeş, unde eram preparator, într’un vas o bucată de creeri, mult să fi fost o pătrime, Par’că-l văd şi azi înaintea ochilor mei, deşi sunt ani de atunci. O mână profană, brutală şi poate cu un instrument impropriu tăiasă o scobitură mare în creeri, cum ai tăia dintr’un măr stricat, pentru ca să pună în evidenţă partea acoperită de sânge, de răni provocate de aşchiile ţestei capului sdrobită de o mână criminală. Era o bucată de creer proaspăt maltratat în viaţă, ucis de o violenţă crudă şi mutilat după moarte.

Indignarea ştiinţei

În primul minut m’a interesat numai partea lui anatomică şi văzându-l aşa de neomenos secţionat m’am grăbit a-l putea aduce în stare stabilă pentru ştiinţă. Este o regulă anatomică că organele patologice trebuesc aduse întregi la muzeu pentru a putea studia rapoartele între diferite părţi sănătoase şi bolnave ale organului respectiv, precum şi pentru estetica obiectului. Aşadar era foarte legitimată indignarea mea de modul neştiinţific şi neestetic cum ni se adusese acea parte de creer. În primul moment fără nici o formalitate iau încetinel acei creeri, îi spăl de sânge la robinetul de apă şi am grije ca fragmentele cari atârnau printre degetele mele să nu se rupă şi-l aşez cu precaţiune într-un vas de sticlă cu capac. În acel moment întreb omul care adusese piesa, dacă are vre-o adresă de la spital, ca de regulă. Mi-a răspuns că n’are nimic de la spital că el e la Dr.-ul Suţu şi-mi întinde un bilet. Mânile fiindu-mi ocupate îmi arunc ochii pe bucata de hârtie-din mâna omului şi cetesc numai trei cuvinte: «Creerul lui Eminescu».


Să ţii în mână creierul idolului

Sunt douăzeci şi patru de ani de atunci, dar de aş vieţui tot atâtea secole, n’aş putea uita impresiunea acelei clipe. Fulgerul care, vroind să dovedească micimea făpturilor omeneşti, trezeşte în altar şi prăbuşeşte domul gigant al artei omeneşti, pe care l-au înălţat spre închinare ştiinţei supraomeneşti, nu poate să aibă un efect mai sguduitor pentru acele pietre, cum a avut pentru toate celelalte măruntaelor mele din creştet până în picioare vederea acelor trei cuvinte pe când degetele mele se împăstau printre circonvoluţiunile celui mai preamărit creer al neamului românesc, pentru care ca din copilărie avusesem nu numai admiraţiune, ci un adevărat cult. 

În acea substanţă nervoasă moartă parcă acumulase în viaţă atâta putere electrică încât simţeam că mă frige la mână. Prima reflexiune ce mi-a trecut prin minte a fost o altă indignare sub motivul că nici un român n’ar fi comis asemenea sacrilegiu asupra celui care a căzut victima cugetărilor sale adânci turnate în forma cea mai artistică, ce existase până atunci în limba românească, asupra celui care cu «Doina» lui deşteptase întreg neamul românesc «De la Nistru pîn’ la Tisa». Entusiasmul şi indignarea mea era legitimă. 

Circumvoluţiuni extraordinare
Cât am stat privind fix acele moaşte până să mă trezesc din visările mele pentru a-mi îndeplini datoria momentului, nu mai ştiu. Ştiu c’a venit fostul meu coleg de laborator şi amic, Marinescu, ilustrul nostru nevrolog de azi, care după primul resentiment de revoltă sufletească faţă de maltratarea creerului lui Eminescu, îmi atrase atenţiunea admirând conformaţiunea extraordinară a circonvoluţiunilor lui voluminoase separate de şanţuri adânci, întocmai cum citează autorii de Anatomie despre creerii oamenilor geniali, cari au pus în coordinare directă lucrările lor neperitoare cu desvoltarea firească a creerilor lor. 

Prof. Babeş ne-a atras atenţiunea să fim discreţi asupra acestui caz. De altfel ori cât de revoltaţi să fi fost, eram studenţi cari ne ştim profesorii, în special pe Dr.-ul Şuţu, care era iubit de toţi elevii lui. Deci procedarea puţin ştiinţifică în tehnologia autopsiei pe atunci era o greşală mare numai în ochii noştri, elevii profesorului Babeş, iar atitudinea neromânească ce reeşia din faptul mutilării cadavrului – adecă exact zis, al creerului – ce nouă în acel moment ni s’a părut un sacrilegiu, poate colegilor noştri de la medicină, mai puţini idealişti cu noi, s’ar fi părut a fi o exagerare.

Am îngropat deci în noi doi toate resentimentele pe cari le născuse în inimile noastre tinere profanarea moaştelor acestui martir al gândirei, al simţirei şi al idealului naţional românesc, care în realitate nu era decât o părticică de – ţărână omenească, din acel: «Ci eu voi fi pământ!».

Acest eveniment a fost pentru mine prea deprimant şi a dat naştere în sufletul meu unui alt sentiment de data aceasta mai egoist. Marinescu plecase în curând după aceea pentru un şir de ani de studii superioare la Paris şi în alte părţi, iar eu am rămas singur tăinuitorul creerului lui Eminescu în colecţiunea, azi muzeul de anatomie patologică al Institului.


Neglijenţa criminală

Cine ştie ce este un muzeu anatomo-patologic, acea colecţiune de monstruosităţi şi de rarităţi patologice, mă va înţelege cum prin o ironie a sorţii ajunsese o părticică inocentă şi martiră din Eminescu şi în această societate oribilă. Am izolat-o într-un borcan de sticlă cu spirt ascuns într’un colţ al unui dulap în dosul altor borcane mai mari, fără nici o inscripţie. N’am pus inscripţiune ca să nu fiu nevoit a da explicaţii. Astfel trecu un an. Acest secret m’a făcut egoist şi chiar vinovat de a considera aproape ca proprietate particulară ceea ce nu era nici a naţiunei ci numai şi numai a sărmanului corp îngropat în altă parte între alţi monştri; aveam însă cugetul curat ca la o ocaziune mai mare să scot la iveală această moaşte.

Într’o vară deprimantă plecasem pentru o lună la Câmpulung să-mi mai odihnesc sufletul şi în acelaş timp să mă îndeletnicesc cu hypnotismul la ce mă invitaseră o pereche de ochi căprui mari, visători; la munte nopţile sunt mai răcoroase şi visurile se confundă cu realitatea. După o lună de asemenea visuri m’am reîntors iarăşi între borcanele cu organe în spirt şi între produsele păcatelor omeneşti. Primul lucru a fost să-l revăd pe Eminescu al meu. Rămăsei ca împietrit: borcanul dispăruse. Servitorul vechiu care ştia că eu ţin ca la ochii din cap la acel borcănaş se îmbolnăvise de pleuresie şi era la spital, unde a şi murit, cel nou mi-a spus că un domn student a umblat la acel creer şi nu l-a acoperit bine iar spirtul evaporându-se, s’a uscat. Atunci colegul meu de laborator care mă înlocuise, crezând că e o piesa anatomică banală şi care în asemenea stare nu mai poate fi utilizat pentru ştiinţă, l-a desfiinţat. 

O pocăinţă şi o remuşcare de douăzeci şi patru de ani m’au decis în fine să mărturisesc azi pentru ce bietul Eminescu n’a putut trece de-a-dreptul în Nirvana. Bucăţica de creeri condamnată de mine între monştrii muzeului îşi luase calea pribegiei eterne să se unească odată atom cu atom la restul creerului cu care în întregime să intre în Nirvana. (...)
Constanţa, 17 iulie 1912.
ˮ

Citiţi şi:
Adevăratul Eminescu
Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la o comandă ce a fost dată de francmasoni

yogaesoteric
4 aprilie 2016

Un comentariu:

  1. Jidanii l-au asasinat.Tot jidanii,iudeo-masonii si khazarii au distrus aceasta tara....

    RăspundețiȘtergere