Apariţia şi avatarurile ţiganilor

STUDIU ISTORIC 

Numele ţigani – de la antica sectă eretică a atsinganilor, venită în Grecia din Asia Mică, şi ai cărei adepţi erau renumiţi ca vrăjitori, ghicitori, pungaşi şi otrăvitori de animale – apare în limbile turcă, bulgară, sârbă, poloneză, rusă, lituaniană, germană, olandeză, alsaciană, suedeză, franceză veche, italiană, portugheză, maghiară şi română. 

Din apelativul egipteni (în greacă aigyptiaki) au derivat formele locale evghite (în Albania), „égyptiens” (în franceza secolelor XV-XVII), „gitanos” (în Spania – „egiptianos”, „egitcifios”), „egypcios” (în Portugalia), „gypsies” (de la „egypcians”, „egypsies” – în engleză), „egyptenaren” (sau „gipten” – în olandeză), în Franţa erau numiţi, din sec. XV până azi, „bohemiens”, întrucât traversaseră Boemia, al cărei rege Sigismund le acordase o scrisoare de protecţie. 

Ţiganii îşi zic „romi” (în Armenia „lom”, în Persia şi Siria „dom”), – cuvânt de origine indiană care înseamnă „om liber”. Alte apelative: suedezii şi finlandezii îi numesc „tătari negri” (svart tattaren), iar pentru că erau necreştini erau numiţi şi „heiden” („păgâni” în Alsacia, Germania, Elveţia germană, Olanda); sau „sarazini” (în Franţa – încă din 1419), „filisteni” (în Polonia). 

Autori din secolele XV şi XVI (între care şi Sebastian Munster, în celebra sa Cosmographia universalis consemnau faptul că ţiganii înşişi afirmau că descind din urmaşii lui Noe: sau din Abraham şi Sara. Alţi autori din sec. XVI afirmă că sunt înrudiţi cu magii din Siria şi Chaldeea. În sec. XVII se susţinea că sunt un amestec de evrei şi mauri sau de evrei şi creştini husiţi. O altă legendă îi prezenta ca descendenţi dintr-o populaţie preistorică având ca patrie de origine Atlantida, de unde unii s-au răspândit în Africa (stabilindu-se în Egipt), alţii în Tracia şi Asia Mică, alţii ajungând până în India. Iar întrucât se ocupau cu fierăria, unii autori credeau chiar că sunt o populaţie originară din epoca bronzului! 

Numele diferite sub care de şapte secole încoace este cunoscut în Europa acest popor le-au fost atribuite în legătură cu locul lor de origine. În privinţa aceasta, de-a lungul timpului s-au emis ipoteze între cele mai fanteziste. Dintre acestea, cea care a fost susţinută timp mai îndelungat afirma că patria de origine a ţiganilor ar fi sudul Egiptului, incluzând şi regiunile vecine Nubia şi Etiopia. Într-un capitol din Eseu asupra moravurilor, Voltaire scrie că „această rasă pare a fi o rămăşiţă a anticilor sacerdoţi şi sacerdotese ale zeiţei Isis, amestecată cu cei ai zeiţei Siriei”. Ipoteza originii egiptene mai era susţinută încă şi în secolul al XIX-lea de scriitori romantici.
 
Problema a căpătat o rezolvare definitivă odată cu studiul limbii ţiganilor. Încă din secolul al XVI-lea au apărut câteva scurte vocabulare – primul, la Londra, în 1542 – conţinând cuvinte (unul 53, altul 71) şi expresii ţigăneşti; iar în 1691 – un mic dicţionar latin-ţigănesc, de 111 cuvinte. În 1730, la Universitatea din Uppsala este susţinută o Dissertatio academica de Cingaris; iar către 1780, un pastor finlandez redactează un vocabular cuprinzând peste 150 de cuvinte şi 50 de scurte fraze în limba ţiganilor. Dar abia spre sfârşitul secolului, în 1782, acest fapt lingvistic a fost conexat cu teza originii indiene a ţiganilor. 

În 1783, lucrarea rămasă până azi fundamentală a lui Grellmann: Cercetare istorică asupra ţiganilor includea şi un amplu „vocabular comparat al limbilor indiană şi ţigănească”, încât, în secolul al XIX-lea, filologia ţigănească va deveni (prin contribuţia unor filologi germani, englezi, francezi, italieni, ruşi, bulgari, polonezi, iugoslavi, finlandezi, maghiari şi americani) o adevărată ştiinţă. 

S-a dovedit astfel că limba ţiganilor este îndeaproape înrudită cu limbi indiene vii, ca hindi, mahrati ș.a.. Datorită lui E. Pittard, autoritate unanim recunoscută, şi antropologia a confirmat teza originii lor indiene. S-a stabilit că apelativul „dom” dat romilor din Persia şi Iran, se regăseşte în India ca nume al unui trib sau conglomerat de triburi; ei aparţineau umilei categorii paria; strămoşii lor aparţinând acelor grupuri indiene ce manifestau aceleaşi înclinaţii şi preferinţe ca ţiganii de azi pentru muzică, dans şi prelucrarea metalelor. 

La o dată incertă şi din motive neprecizate au migrat în regiunea Persiei, în zona orientală a Mediteranei şi în Imperiul Bizantin. Primele texte care îi menţionează – din sec. IX – provin din Iran. În sec. X, un istoric arab din Ispahan menţionează sosirea a 12.000 de ţigani muzicanţi din India, îi menţionează şi Firdausi în acelaşi secol.

Textele – cu caracter literar, legendar, nu istoric – îi prezintă ca având o reputaţie de pricepuţi muzicanţi, de nomazi prin vocaţie, de tâlhari şi păstori. Din Iran, unde au rămas mult timp, după invazia arabă, s-au răspândit în Armenia şi Transcaucazia, infiltrându-se şi în Bizanţ. Istoria lor adevărată începe – după consemnările unor pelerini occidentali – în sec. XIV.

În 1322, doi călugări le menţionează prezenţa în insula Creta, în 1378 guvernatorul veneţian le confirmă unele privilegii, în secolul următor, înaintarea turcilor îi alungă prin diferite insule greceşti (Cipru, Rodos ş.a.). În zona dunăreană ajunseseră încă din sec. XIII, ca prizonieri de război ai tătarilor năvălitori. Când tătarii învinşi au devenit sclavi, ţiganii au ajuns şi ei în aceeaşi situaţie. În 1386, Mircea cel Bătrân confirmă donaţia din 1370 a unchiului său Vlaicu I făcută mănăstirii Vodiţa, a 40 de familii de ţigani. Folosiţi în Ţara Românească şi Moldova ca fierari, zidari, cărămidari etc. şi constrânşi la o viaţă sedentară, ţiganii au rămas aici în situaţia de sclavi timp de aproape cinci secole.

Din zona balcanică, unde erau cei mai numeroşi, ţiganii s-au extins spre Apus [1]

Între 416-1419 grupuri consistente au traversat Transilvania, Ungaria, Boemia, Moravia, Austria, Bavaria, continuând pe teritoriul Germaniei până în oraşele din zona Mării Baltice – Lübeck, Rostock. Deşi înarmaţi cu scrisori imperiale de protecţie, unele oraşe nu le-au permis intrarea; încât un grup mai mare a coborât spre sud, pentru ca în 1418 să ajungă în oraşele Leipzig, Meissen, Augsburg, Frankfurt pe Main. 

În acelaşi an şi următorul, ţiganii străbat şi Elveţia, trec prin Zürich, Berna, Basel. Grupurile (în medie de 300 de persoane, bărbaţi şi femei – fără a mai socoti şi copiii) erau conduse de şefi, îmbrăcaţi cât mai impunător, care îşi dădeau titluri pompoase – de voievozi, principi, duci, conţi, cavaleri. Aceştia se prezentau la autorităţile locale spunând că porniseră din Egipt, că erau urmaşi ai unor păgâni convertiţi la creştinism, şi că drept penitenţă pentru păcatele săvârşite li s-a impus să facă un pelerinaj de şapte ani... 

Or, pelerinajele aveau un caracter sacru, pelerinii erau întâmpinaţi în Evul Mediu şi trataţi cu respect, ajutaţi de autorităţi şi de orice bun creştin, fapt de care „pelerinii porniţi din Egipt” ştiau a profita din plin [2]

Cronicarii germani ai vremii îi descriu ca fiind îmbrăcaţi mizerabil (nu însă şi căpeteniile lor), zdrenţăroşi şi murdari; mâncau şi beau bine, aveau bani şi podoabe de aur din belşug, dar aveau (îndeosebi femeile) şi o înclinaţie deosebită pentru furt. Învăţau uşor o altă limbă, respectau unele practici creştine, cei mai mulţi mergeau pe jos; dar femeile cu copiii în braţe – călare (dacă n-aveau căruţe). 

După aceste prime incursiuni de explorare, începând din 1424 câteva grupuri mici şi-au întins corturile la marginea Regensburgului; conducătorul lor, purtând un nume unguresc şi titlul de voievod, avea asupra lui un permis imperial de liberă circulaţie. În 1438, alte triburi au invadat Bavaria, Boemia şi Austria, conduse de astă dată de „regele Zindel”. În 1444, o altă căpetenie de ţigani nomazi care intraseră în Thuringia era înarmată cu o mulţime de documente protectoare: o bulă emisă de papa Martin al V-lea, precum şi scrisori din partea unor principi, conţi şi autorităţi municipale. 

Pe teritoriul Franţei de azi primele grupuri de ţigani – numiţi de localnici „sarazini” – sunt semnalate încă din 1419. În Provence, unuia din grupuri, trezorierul unui oraş i-a asigurat pâine, carne de berbec, vin, ovăz pentru cai. În anul următor, altor grupuri de ţigani nomazi din oraşele din Burgundia şi Ţările de Jos (Arras, Bruxelles, Deventer, Bruges ş.a.) le-a oferit cu generozitate „pelerinilor din Egipt” bere, vin de Rhin, carne, peşte etc. 

Cum scrisorile de recomandare imperiale se dovedeau utile şi fructuoase, „pelerinii” au decis să facă un pelerinaj de penitenţă la Roma, înainte de a se... reîntoarce în Egipt! (În realitate, pentru a obţine de la papa o bulă care să le asigure protecţia şi, evident, copioasele avantaje, darurile alimentare). În 1422, după îndelungate opriri, popasuri la Bologna şi Forli, o bandă de câteva sute de persoane ajunse la Roma; după care, ţiganii „pelerini” s-au răspândit în toată Italia. 

Fiecare şef al unui grup de nomazi ţigani avea asupra sa câte o copie a privilegiului imperial şi a bulei papale (documente foarte suspecte, fireşte, false) prin care autorităţile laice sau bisericeşti erau invitate şi solicitate să le permită libera trecere, cu scutirea totală de orice fel de taxe şi făgăduindu-se iertarea a jumătate din păcate celor care se vor arăta mărinimoşi faţă de aceşti vrednici „pelerini”... 

În 1427 îşi făcu apariţia la porţile Parisului o numeroasă şi ciudată caravană de pelerini, care spuneau că vin din Egipt, că cei mai mulţi au pierit pe drum, că au fost persecutaţi de creştini, de împăratul Germaniei şi de regele Poloniei, dar aveau şi binecuvântarea papei pentru a dovedi că se căiesc de păcate făcând acest pelerinaj penitenţial. Publicul parizian îi întâmpină cu cea mai vie curiozitate, se înghesuia în jurul ţigăncilor care ghiceau în palmă, în timp ce altele îi buzunăreau, încât ţiganii au fost obligaţi să părăsească imediat regiunea.

Timp de 60 de ani, cel puţin 500 dintre ei (după mărturia căpeteniei lor, „contele Petru din Egiptul de Jos”) au continuat să vagabondeze prin diferite oraşe din Franţa, din Ţările de Jos, precum şi din Italia; uneori bine primiţi, căci prezentau „documentele”, recomandările papale, regale şi ducale, alteori alungaţi şi, în curând, chiar în mod violent.
 
La puţin timp după apariţia lor în Franţa, grupuri numeroase de ţigani sub conducerea unui „duce” sau a unui „conte ”, au coborât şi în Spania; mai întâi în Aragon şi Catalonia. În Andaluzia, prima bandă de ţigani este semnalată în 1462; „conţii” lor fuseseră primiţi cu ceremonia de rigoare, reţinuţi la cină de contabilul-cancelar al Castiliei, în timp ce numeroasei trupe i s-a distribuit îmbrăcăminte, stofe, bani, vin şi alimente din abundenţă. 

În Insulele Britanice ţiganii nomazi se deplasau în voie încă din primii ani ai secolului al XVI-lea, revendicându-şi privilegiile de „pelerini” protejaţi de Sf. Scaun [3]

În curând însă Anglia şi Scoţia caută să se debaraseze de ei, îmbarcându-i şi trimiţându-i pe Continent. În 1505, o bandă de ţigani ajunsă din Scoţia în Danemarca a fost îmbarcată şi expediată în Suedia; oraşul Stockholm i-a ajutat cu o sumă de bani. În 1544, o navă engleză a debarcat în Norvegia primii ţigani – un grup de infractori. În Danemarca, ţiganii imigrau din Germania; în 1536 erau destul de numeroşi pentru a provoca o violentă reacţie faţă de felul în care se comportau. 

În regatul Poloniei ţiganii au pătruns (încă din 1428) prin sud, venind din Ungaria şi Moldova, precum şi prin vest, în sec. XVI, refugiindu-se din Germania, unde începuseră persecuţiile contra lor. În Rusia, primii ţigani (veniţi din Moldova şi Ţara Românească) au pătruns prin sud, în Ucraina, în jurul anului 1501; în timp ce ţiganii plecaţi din Polonia vor ajunge în 1721 la Tobolsk, capitala Siberiei. 

În fine, în coloniile din Africa şi America au ajuns drept pedeapsă, deportaţi ca infractori de portughezi – în Angola, Capul Verde, insula Principe, în Brazilia, chiar şi în India – începând din ultimii ani ai secolului al XVI-lea. Un decret din 1686 prevedea deportarea tuturor ţiganilor nomazi în statul brazilian Maranhao; în secolul următor, numărul celor colonizaţi forţat trebuie să fi fost apreciabil. 
Şi Spania a căutat (pe la mijlocul secolului al XVIII-lea) să se debaraseze de mulţi gitanos indezirabili, deportându-i în coloniile sale din Africa şi America [4]

Sistemul de deportare a ţiganilor şi-a găsit adepţi şi în alte ţări, îndeosebi în Franţa[5]

 În secolele XV şi XVI ţiganii au străbătut deci toate ţările Europei, ca pelerini şi protejaţi de autorităţi. „Pelerinajul” lor era, bineînţeles, pur imaginar, pretext pentru a se putea deplasa liber, a obţine facilităţi, subsidii felurite; în rest – practicând ghicitul în palmă, furtul şi cerşetoria. Un pelerinaj fără niciun temei religios.
 
Ţiganii n-aveau – şi nu au – o religie proprie; în materie de religie erau indiferenţi. Din India ancestrală nu aduseseră nici cea mai mică amintire a vreunei divinităţi sau vreunui ritual religios, în afara unor forme primitive de religiozitate (îndeosebi vrăji şi amulete). Se adaptau foarte repede – pur şi simplu din interes şi exclusiv de formă – religiei ţării în care se găseau: în ţările creştine se botezau şi îşi făceau semnul crucii, iar în cele musulmane practicau circumcizia şi participau la pelerinajele la Mecca. 

În ţările creştine numai ţiganii sedentarizaţi mergeau la biserică – şi numai la ocazii mai importante: mai ales la funeralii sau la botezuri, mult mai rar la celebrarea unei căsătorii; şi, în general, pentru a căpăta pomeni, a cerşi, sau în scopuri extrareligioase [6]

Numai ţiganii sedentarizaţi practicau (uneori) ritul religios al căsătoriei; la nomazi, tinerii decideau singuri căsătoria, dar fetele erau „cumpărate”, printr-o înţelegere între părinţi. Femeile năşteau uşor, nou-născutului i se făcea imediat o baie rece: pentru ţiganii nomazi aceasta ţinea loc de botez. (Baia rece nu avea o semnificaţie simbolică – decât faptul natural însuşi de a fortifica organismul). După care, copilul, alăptat până la 2-3 ani, era ţinut (nu iarna, însă) aproape gol. 

Biserica (dar şi laicii) „le reproşa ţiganilor nu numai indiferenţa lor în materie de religie, superstiţiile sau practicarea ghicitului, ci şi prea marea lor libertate în felul de a se comporta; şi mai ales dansurile lor, care nu puteau să nu-i incite pe credincioşi la o slăbire a moravurilor”. Din aceste motive, în unele ţări sau zone (în Ţara Bascilor, în regiunea Salerno, în unele regiuni protestante din Anglia, Suedia, Finlanda, Ţările de Jos ş.a.), erau consideraţi de-a dreptul nelegiuiţi, infami, sceleraţi sau spioni [7]

 Martin Luther îi punea pe aceşti „tătari” pe acelaşi plan cu turcii, nerecunoscându-le nicio calitate, decât viciile cele mai reprobabile. În secolele XVIII şi XIX au fost şi câteva încercări (în Austria, Anglia, Spania, Ungaria) de a li se face în mod organizat o educaţie moral-religioasă (şcoli de catehizare a copiilor, traduceri de texte biblice în limba lor ş.a.); încercări firave şi rămase fără rezultat. 
Cu toate acestea, nu li se poate imputa o lipsă totală de religiozitate. Ţiganii credeau (şi cred) într-un Dumnezeu unic, în puterea Providenţei divine, în existenţa unei lumi de dincolo, au un sentiment şi un respect al sacralităţii; deşi pentru ei sacramentele reprezintă mai mult o forţă magică decât o motivare a credinţei, iar Dumnezeu este conceput mai mult ca o forţă cosmică decât ca un Dumnezeu al revelaţiei [8]

Nici obiceiurile lor, nici ocupaţiile sau meşteşugurile pe care le practicau nu erau de natură să contribuie la integrarea socio-culturală a ţiganilor. Deşi multe dintre obiceiurile lor erau de-a dreptul de admirat. Dacă în alimentaţie preferinţa lor nu excludea carnea animalelor sau păsărilor de curte moarte de o boală sau în urma unui accident[9]

Un fapt remarcat îndeosebi la ţiganii din Ungaria şi Transilvania, în schimb remarcabil şi admirat de străini era de pildă gustul lor pitoresc pentru culorile vii în îmbrăcăminte (mai ales roşul şi verdele) şi pentru ornamentele de aur şi argint, în special pentru salbele de monede din aceste metale[10]

Apoi, nu se înşelau, nu se minţeau şi nu se furau unul pe altul; membrii tribului erau foarte solidari între ei: se certau, se băteau, dar viaţa familială avea o structură solidă. Familia nu se separa niciodată; femeile cu copiii lor îşi urmau soţii în oraşul de garnizoană dacă aceștia erau sub arme (iar dacă era posibil, îi urmau şi în război); dacă un ţigan era întemniţat, membrii familiei îşi instalau şatra cât mai în apropierea închisorii.

Le-a fost recunoscută ospitalitatea, „comprehensiunea surprinzător de rapidă”, primatul afectivului asupra raţionalului, faptul că „marginalitatea şi nomadismul lor favorizează viaţa familială şi valorile ei tradiţionale: autoritatea tatălui, rolul clar afirmat al mamei, prolificitatea, solidaritatea, viaţa liberă, dar şi prea marea frecvenţă a căsătoriilor consanguine”. (A. Barthelemy). Căsătoriile mixte erau destul de frecvente, iar divorţul – un caz excepţional. Prostituţia a rămas la ţigani totdeauna limitată. Soţiile erau fidele soţilor, adulterul femeilor era un fapt rar şi pedepsit cu mutilarea sau chiar cu moartea. Copiii, învăţaţi de mici să danseze şi să cerşească, erau foarte iubiţi şi răsfăţaţi de părinţi, dar respectuoşi şi ascultători (după cum îi raportau în 1802 lui Napoleon câţiva prefecţi)[11]
 Groaza ţiganilor de moarte[12]
şi de strigoi, de revenirea spiritului defuncţilor, era bine cunoscută; de unde, şi importanţa deosebită pe care o dau ritualului funeraliilor[13]

Adeseori dotaţi cu o inteligenţă vie şi un simţ al speculaţiilor negustoreşti, învăţau cu uşurinţă limbi străine; pe lângă acestea, chiar şi cei sedentarizaţi păstrau nostalgia vieţii nomade şi gustul iremediabil pentru furt. 

Nici ocupaţiile lor predilecte şi pentru care manifestau un talent, o aplicaţie deosebită, nu i-au ajutat să se integreze pe deplin în viaţa socială a ţărilor de adopţiune. Deşi ca muzicanţi (şi dansatori) erau foarte apreciaţi şi căutaţi. Regii Poloniei şi ai Ungariei, Ecaterina a II-a a Rusiei, înalta nobilime din aceste ţări, din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, chemau ocazional sau întreţineau permanent la curţile lor orchestre, tarafuri de ţigani. Instrumentele preferate şi pentru care demonstrau o rară virtuozitate erau vioara şi ţambalul. 

La curţile princiare sau aristocratice erau admiraţi şi ca dansatori, încă din sec. XVI. În Franţa se produceau încă din 1607 la castelul din Fontainebleau[14]

La aceeaşi dată dansau şi în sate sau la oraşe, pe străzi sau în pieţe. În Turcia secolului al XVII-lea dansatorii profesionişti ţigani erau foarte căutaţi cu ocazia organizării unor serbări solemne, în Ungaria şi Rusia erau mai puţin apreciaţi ca dansatori, în schimb în Spania, dansurile grupurilor de gitanos figurau (încă din 1488) chiar în solemnele procesiuni religioase, iar în 1560, la marile serbări din Toledo organizate cu ocazia căsătoriei lui Filip al II-lea. 

Pe de altă parte, însă, ţiganii se dedau şi unor ocupaţii „diabolice”, magice, vrăjitoreşti, condamnate atât de Biserică şi judecate de tribunalul Inchiziţiei, cât şi de tribunalele laice. Chiar din 1427, cum spuneam, la data primei lor apariţii la porţile Parisului, ţigăncile practicau în public chiromanţia[15]
şi necromanţia. Pictorii amintiţi mai sus, precum şi marii scriitori ai secolelor următoare – Ronsard, Marot, Gil Vicente, Cervantes, Moliere, Pepys, Lesage ş.a. – descriu sau măcar fac aluzie la asemenea practici. Cu toate interdicţiile autorităţilor laice şi ecleziastice, ţăranii, orăşenii şi adeseori chiar persoane din societatea înaltă le consultau pe aceste chiromante „egiptene”, uneori chiar chemându-le acasă. Li se atribuiau şi alte puteri magice – de a descoperi comori ascunse, de a stinge un incendiu, de a pregăti droguri cu efecte afrodisiace, de a face amulete, de a vindeca de boli oameni şi animale, pregătind tot felul de băuturi şi alifii – asemenea nenumăratelor „doftoroaie” de la sate. 

NOTE
1 Probabil, din cauza înaintării turceşti care a devastat Serbia şi Bulgaria; sau pentru a scăpa de sclavia ce era impusă în Moldova şi Ţara Românească; sau poate, pur şi simplu, din congenitala şi incurabila vocaţie de nomandism, care le asigura o viaţă incertă, eventual precară, dar liberă.
2 Încă în 1416 oraşul Braşov acordă bani şi provizii „seniorului Emaus din Egipt şi celor 120 de însoţitori ai săi”. Tot în regiunea Braşovului, o familie nobilă dăruia 40 de berbeci „sărmanilor pelerini din Egipt”, care spuneau că se întorc din Ierusalim. (Cf. Fr. de Vaux de Foletier) 
3 Puţinele menţiuni despre prezenţa lor în Anglia datează din 1514 (deci, la un secol după apariţia în Occident, pe Continent); iar în Scoţia, din 1595. 
4 ,,Fără îndoială că la această emigraţie forţată s-a adăugat şi una voluntară, în cursul războaielor de eliberare din America de Sud, mulţi gitanos muzicanţi, dansatori, ghicitori, scamatori, care cunoşteau Buenos Aires, Pampas şi Anzii, şi-au găsit o clientelă până în Venezuela. Erau numiţi chiganetos” (Fr. de Vaux). 
5 „În ultimii ani ai sec. XVII, Ludovic XIV a hotărât să acorde o comutare de pedeapsă unor ţigani condamnaţi la galeră, cu condiţia să rămână toată viaţa în insulele Americii; şi 32 de condamnaţi la galeră au beneficiat de această măsură între anii 1686-1689” (Fr. de Vaux). În 1724, circa 30 de ţigani au fost deportaţi în Martinica; mai târziu, alţii, în Luisiana, unde prefectul a decis deportarea în masă a tuturor ţiganilor din Ţara Bascilor (dar războiul cu Anglia intervenit între timp a împiedicat aplicarea acestei măsuri). 
6 Autori din secolele XVII şi XVIII afirmă că, pentru a primi cât mai multe daruri de botez, ţiganii obişnuiau să-şi boteze copiii de mai multe ori. Ritul căsătoriei era cât se poate de simplu, şi doar în cazuri rarisime oficiat în biserică. Frecvent menţionate sunt funeraliile religioase (ţiganii au avut totdeauna cultul morţilor); de asemenea, în secole XV şi XVI, cazuri de înmormântări în biserici din Germania ale unor căpetenii de ţigani. 
7 La Dieta din Augsburg din 1500, Carol V, pentru a justifica măsura de expulzare a ţiganilor, îi acuză de a fi spioni ai turcilor, în 1604, un decret al lui Carol IX al Suediei invoca acelaşi pretext. 
8 Cf. Don Femando Jordan  
9 Foarte apreciată de ei era carnea de pisică: în sec. XVIII ţiganii sedentari din Marseille, localitatea din Franţa cu cea mai numeroasă populaţie de ţigani, organizau adevărate vânători de pisici, în schimb, le repugna carnea de cal. 
10 În special în epoca Renaşterii şi în sec. XVII pictori şi gravori dintre cei mai renumiţi, francezi, germani, englezi sau olandezi, ca Hyerorumus Bosch, Lucas van Leyden, Brueghel cel Bătrân, Giorgione, P. Bordone, Caravaggio ş.a., au fost atraşi de tema vieţii ţiganilor: tipuri, costume, scene de viaţă nomadă, de ghicit în palmă, dar şi de şarlatanism sau de pungăşie. 
11 I. Popp Şerboianu, foarte bun cunoscător al vieţii şi limbii ţiganilor, notează şi alte obiceiuri şi trăsături de caracter, îndeosebi ale ţiganilor nomazi. Astfel: „În relaţiile cu străinii sunt foarte prudenţi, nu spun niciodată adevărul. [...] Mint mereu şi folosesc toate mijloacele pentru a deruta investigaţiile. [...] Furtul e singura şi adevărata proprietate a ţiganului. [...] El pune atâta iscusinţă şi inteligenţă în a fura, încât face din furt o adevărată artă. [...] Unde nu pot fura, cerşesc. Acest obicei e atât de înrădăcinat încât e imposibil de a-i dezobişnui [...].” Printre nomazi erau frecvente incestul şi prostituţia, preferând parteneri din rasa lor. Ţiganul „îşi bate soţia până la sânge; şi cu cât mai mult o bate, cu atât ea îl iubeşte mai mult; pentru că în acest fel ea vede în el forţa şi vigoarea tinereţii...” 
12 Dar la ţiganii de azi I. Popp Şerboianu constată că „moartea nu-i îngrozeşte deloc, o consideră ca un lucru natural. [...] Nu cred în nicio înviere, în nicio viaţă veşnică”. După ce îşi îngroapă mortul – „ceremonie tristă la care nu lipseşte niciodată ţuica [...], ei se reîntorc veseli la corturile lor, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”. 
13 Autorii englezi din secolele XVIII şi XIX notează respectivele obiceiuri: veghea funerară cu o mulţime de lumânări, lamentaţiile disperate ale bocitoarelor, cortegiul de rude, cunoştinţe şi prieteni veniţi din localităţi îndepărtate, morminte pe care se plantează un pom sau o tufă de trandafiri etc. După înhumare, cortul, patul, hainele şi alte obiecte ale defunctului – chiar şi cele mai de preţ – sunt arse. În 1826, la moartea unei ţigănci din Leicester i s-au sacrificat pe mormânt câinele şi măgarul; iar vasele, farfuriile, paharele, tot ce nu putea fi ars, a fost făcut ţăndări. Alteori, defuncţilor li se pun în mormânt bani, pâine sau obiecte personale (pipa, ceasul, pieptenele, oglinda etc.). 
14 În Bolnavul închipuit, Moliere introduce o scenă cu dansatori ţigani. Iar în numeroase baluri de curte din sec. XVII apăreau dansatoare şi dansatori ţigani. 
15 Deocamdată ţigăncile ghiceau numai în palmă; dar începând din sec. XVIII – şi în cărţi sau în cafea. 

de prof. univ. dr. Ovidiu Drîmba
Sursa: dacoromania-alba.ro

(peluare de pe www.yogaesoteric.net)

Interviu cu Alfred Lambremont Webre, directorul Institutului pentru Cooperare în Spaţiu (ICS)

Alfred Lambremont Webre: Am 67 de ani. M-am născut într-o bază navală din Florida în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Locuiesc în Vancouver. Sunt doctor în Drept şi Judecător al Tribunalului din Kuala Lumpur pentru crime de război. Sunt căsătorit, am un fiu şi două fiice vitrege. 
Trăim într-un univers de origine inteligentă. Sunt dovezi că există civilizaţii etice mai avansate decât a noastră, care participă la procesul nostru de dezvoltare.

Reporter: Daţi-mi dovezi.

A. L. W.: Există declaraţii ale angajaţilor Guvernului Statelor Unite care atestă că au participat la programe secrete de relaţionare cu anumite civilizaţii extraterestre.

R.: Aceasta înseamnă că deja a avut loc contactul cu extratereştrii?

A. L. W.: Da, după spusele acestor martori, Guvernul Statelor Unite lucrează cu ei în secret încă din anii ’50. Andrew Basiago, fiul unui oficial CIA, a fost înscris la vârsta de 7 ani într-un program secret pentru copii super-dotaţi care erau antrenaţi să devină ambasadori înaintea raselor extraterestre.

R.: Vreun contact?

A. L. W.: A avut loc o întâlnire cu trei astronauţi de pe planeta Marte. În ianuarie 2009, Virginia Olds, angajată a CIA, a confirmat că CIA ştie că există o civilizaţie umanoidă ce trăieşte la suprafaţa lui Marte.

Credem că în anul 9500 î.Hr. fragmente ale supernovei Vela au intrat în sistemul nostru solar şi au distrus ecosistemul de pe Marte. Marţienii, cu vreo 1.500 de ani mai avansaţi decât noi etic şi tehnologic, s-au refugiat sub pământ. În decembrie 2008 am publicat un raport ce includea fotografii făcute de robotul NASA, Rover Spirit, în care se identifică anumite specii de umanoizi, animale şi structuri, la suprafaţa lui Marte. Îl puteţi vedea pe site-ul Exopolitics.

R.: Se spune că există trei astronauţi care ne asigură că au văzut că există viaţă extraterestră...

A. L. W.: Da, Buzz Aldrin care a călătorit cu Apollo XI spune că la sosirea pe Lună, în 1969, erau două nave extraterestre mari în jurul marelui crater; versiunea lui a fost verificată de mai-marii oficiali ai NASA.

R.: Am rămas fără cuvinte.

A. L. W.: Doctorul Steven Greer, director fondator al Proiectului Disclosure (Dezvăluire), a adunat mai mult de 500 de mărturii de la Armată, Guvern şi persoane din serviciile secrete care au fost martori ai prezenţei extraterestre, iar aceste dovezi au fost făcute publice în mai 2009, la Clubul Naţional de Presă din Washington.

R.: Mexic , Chile , Brazilia şi Peru şi-au făcut publice arhivele despre OZN-uri.

A. L. W.: Recent şi Franţa, Suedia, Danemarca şi Marea Britanie, care a scos la lumină 7.200 de dosare OZN adunate de D155, o unitate secretă a Ministerului Apărării.

R.: De ce nu se dezvăluie existenţa vieţii pe Marte?

A. L. W.: Din raţiuni politice. Vom insera o întrebare, invocând legile libertăţii de informare, pentru ca NASA să recunoască viaţa inteligentă de pe Marte.

R.: Iar marţienii de ce nu se prezintă ei înşişi în societate?

A. L. W.: Planeta noastră este una de ordin inferior şi bănuim că se află într-o carantină ce a fost impusă de către conducerea universului.

R.: Şi această carantină se încheie acum...

A. L. W.: Credem că civilizaţiile etice extraterestre au utilizat fenomenul OZN pentru a ne obişnui cu existenţa lor, iar între 2010 şi 2020 putem începe să avem relaţii deschise cu aceste civilizaţii.

R.: Şi primul contact va fi cu marţienii?

A. L. W.: Da, deoarece există multe avantaje mutuale: ei ne pot da tehnologii şi cunoaştere, iar noi avem o planetă verde preţioasă pe care ei pot emigra.

R.: Cum funcţionează universul?

A. L. W.: Există multe dimensiuni şi universuri paralele cu al nostru. Unele civilizaţii extraterestre vin din altă dimensiune, alt univers paralel, de aceea OZN-urile pot apărea şi dispărea.

R.: Cum sunt aceste civilizaţii mai evoluate?

A. L. W.: Se pare că trăim într-un univers organizat, iar civilizaţiile mai etice au reuşit să domine dimensiunea Timp şi probabil că ele sunt cele ce vor dezvolta contactul cu realitatea noastră.

R.: ...Dar sună teribil.

A. L. W.: După unele teorii, evoluăm în formă accelerată pentru a abandona economia de război permanent şi pentru a o transforma într-o economie sustenabilă. Conştiinţa umană se dezvoltă pentru a intra în epoca universală şi pentru a relaţiona în mod deschis cu alte civilizaţii.

R.: ...Ne-aţi putea da o mână de ajutor.

A. L. W.: Există o normă primordială: nu se intervine în evoluţia unei civilizaţii de pe altă planetă. Dar în foarte puţin timp, omul va învăţa să folosească teleportarea cuantică şi să scoată energie din spaţiu. Suntem într-o eră de tranziţie, în care trebuie să decidem dacă mergem către distrugere ori către evoluţie.

R.: Ocupaţia dumneavoastră constă în a studia marele guvern al universului?

A. L. W.: Exopolitica este o ştiinţă socială care studiază relaţiile dintre civilizaţia noastră umană şi alte civilizaţii inteligente din univers. Unul din primii noştri paşi pentru diplomaţia universală va fi prin intermediul civilizaţiei marţiene.

R.: Înteleg.

A. L. W.: Personal, lucrez cu doctorul Norman Miranda, şeful de cabinet al preşedintelui Adunării Generale a ONU, pentru ca ONU să reprezinte Pământul în faţa civilizaţiei de pe Marte.

Citiţi şi:The Citizen Hearing on Disclosure: Un eveniment fără precedent care aduce subiectul extratereştrilor pe scena politică 
Fiinţele extraterestre binefăcătoare, care asistă şi protejează planeta Pământ 
Rusia îl somează pe Obama: Spune Lumii despre existența extratereștrilor sau o vom face noi! 

Surse: 

*)yogaesoteric, 4 august 2015

*)http://www.vopus.org/ro/gnoza-gnosticism/articole-interesante/marte-este-locuit.html

Activarea Acceleratorului Hadron și Aliniamentul Planetar.

De la Conștiința Cosmică

(11 august 2015; channeler: Will Berlinghof )
 Traducere Const. Mihăilescu
 (rezumat)

W.B.

Astăzi 10 august 2015, Conștiința Cosmică a acceptat să răspundă, prin intermediul mediumului Will Berlinghof, întrebărilor noastre puse prin moderatorul Callista

Moderator: Conștiință Cosmică, ai un mesaj de transmis umanității?
Conștiința Cosmică (C.C.): Cel mai important mesaj pe care vreau să vi-l transmit se referă la un eveniment care se apropie și care se va produce în cca o săptămână. Mai precis, acest eveniment este o aliniere de planete și corpuri cerești, dacă vreți, care va permite o anumită deschidere și ridicare a conștiinței umane.

Este, de asemenea, un moment în care anumite structuri de coordonare sunt conștiente de ocazia care se creează, ca urmare a surplusului de putere dat de alinierile unor planete, pe data de 15 august.

Folosind prilejul, la acea dată se intenționează punerea în funcțiune a acceleratorului CERN Hadron Collider, ca parte a unui program de dezactivare, dispersare sau deviere a undei de particule cosmice extrem de puternică și care se apropie și va intra în atmosfera Pământului la mijlocul lunii septembrie 2015.

Dar, mai întâi, este această aliniere din 15 august și pornirea acceleratorului Hadron Collider în CERN, Elveția. Mulți sunt îngrijorați de ceea ce s-ar putea întâmpla ca urmare a punerii în funcțiune a acestui generator, fapt care a dat naștere la unele proteste din partea celor care doresc să prevină producerea unor efecte catastrofice.

Cei care protestează sunt preocupați de ceea ce se intenționează a se experimenta în Elveția, și pentru faptul că cercetătorii, proiectanții și executanții acestui obiectiv s-au ferit mereu să explice scopurile reale pentru care se realizează această investiție. Lumea este ținută departe de Hadron Collider, atât ca explicație plauzibilă cât și ca posibilitate de a-l vizita. [Nota C.M.: din materialele auxiliare la care am avut acces am înțeles următoarele: scopul ascuns pentru care se intenționează punerea în funcțiune a acestui accelerator este legat de puternica undă de particule cosmice (centura fotonică) care se apropie de Pământ și care va intra în atmosfera planetei, sau se va afla la cea mai mică distanță de ea, la mijlocul lunii septembrie 2015. Acest câmp cuprinde codificări energetice trimise de SURSĂ care vor ridica brusc nivelul de conștiință al umanității și (prin înaltele frecvențe pe care le conține) va spulbera de pe planetă toate energiile care asigură existența forțelor întunericului. Cu alte cuvinte, acest câmp divin va aduce eliberarea definitivă a umanității și alungarea (poate chiar dezintegrarea) tuturor entităților malefice create și întreținute de Lucifer.(Se pare că însuși Lucifer a fost expulzat din centrul Pământului). 
Cu câmpul energetic creat de acest accelerator, întunecații, și cei puși în slujba lor, intenționează să devieze centura fotonică care se îndreaptă spre Pământ astfel încât să se evite întrarea ei în sistemul nostru planetar. Pentru a atinge acest scop este nevoie de obținerea unui fascicul plasmatic extraordinar de puternic, cu care să se realizeze (înaintea sosirii Câmpului Divin Cosmic) o barieră energetică care să respingă unda fotonică ce se îndreaptă spre noi, și să o devieze. Plastic exprimat: maleficii încearcă să creeze o barieră energetică inexpugnabilă care să schimbe direcția câmpului care sosește. Aceasta este adevărata miză a eforturilor care se fac pentru punerea în funcțiune a acestui mare generator de particule. Vă amintiți că în urmă cu un an sau doi s-a mai încercat, fără succes însă, pornirea acestui accelerator. Mulți dintre channelerii care sunt în legătură cu spiritele divine sau cu civilizații evoluate, prietene, au comunicat, la acea vreme, că se va împiedica pornirea acceleratorului; ceea ce s-a dovedit a fi exact]   

Pur și simplu în realitatea voastră, divinitatea nu admite realizarea pe Pământ a unor asemenea echipamente care să submineze evoluția umanității.
Este bine ca începând cu 14 august, până în luna septembrie, inclusiv, să vă programați meditații care sunt favorizate atât de alinierea planetelor (prin fluxul energetic care se scurge spre voi) cât și de apropierea câmpului fotonic de Pământ. Cei dedicați creșterii lor spirituale, pot obține foarte bune rezultate în această perioadă, dacă au un program de meditații de mai lungă durată.
Moderator: Mulțumesc C.C. Deci, pentru a rezuma: ne spui că pe 15 august va fi o aliniere a planetelor, ocazie cu care se va deschide o Poartă Stelară. Ne-ai mai spus că acceleratorul Hadron Collider servește scopurilor întunecaților care doresc să nu lase energiile divine, conținute de centura fotonică, să ajungă pe Pământ. Am înțeles corect?
C.C.: Da, este corect. Planetele, în mișcarea lor pe anumite orbite, ajung, la un moment dat, să se alinieze lăsând un culoar liber prin care câmpurile energetice pot trece, fără a suferi deviații. Vă puteți imagina o combinație de numere care, la un moment dat, se pot alinia astfel încât să deblocheze o cale prin care fluxuri de energie pot circula liber și direct. Este un fel de cifru pe care, dacă-l formezi, poți deschide seiful. 

Cei de pe Pământ, maleficii, care au condus lumea voastră până acum, au aflat acest cifru și știu că el se va forma corect pe 15 august. Pentru că nu pot crea un accelerator de particule cu putere extraordinar de mare, ei doresc să utilizeze acest culoar liber pentru a trimite energie în zona în care intenționează să creeze „barajul”. Ei vor să se folosească de acest wild card (joker). Ei cred că vor putea folosi acest instrument, Hadron Collider, pentru a-și continua dominația asupra umanității. Numai că are cine să le anihileze planurile.

Dragilor, totul face parte din Marele Plan Divin de trezire a ființelor umane și de ascensionare în dimensiuni superioare.
Moderator: Mulțumesc. Mi se pare o aroganță să crezi că ai putea opri progresul acestui ciclu al Pământului și Sistemului Solar, aflat în plină desfășurare. Am depășit Kali Yuga și ne îndreptăm către Epoca de Aur, și asta se va întâmpla oricum, indiferent de ce intenții au întunecații.
Aroganța lor se bazează pe succesele pe care le-au obținut în trecutul omenirii. Lucrurile însă s-au schimbat mult, lumea a evoluat și nu se va mai lăsa manipulată. Conștiința umană a crescut semnificativ și este din ce în ce mai bine îndrumată de conștiința SURSEI.
C.C: Dar există, de asemenea, o mare ignoranță în convingerile lor, bazate pe o lipsa de conștientizare, lipsa de legătură spirituală cu Sinele. Aceste forțe întunecate, nu au capacitatea de a înțelege substanța Conștiinței Divine și participarea ei la tot ce se întâmplă acum pe planeta voastră. În ignoranța și aroganța lor, întunecații mai cred și mai speră că vor scăpa și că vor reuși să se redreseze. Intenția lor este ca prin pornirea acceleratorului CERN Hadron Collider, cu fasciculul de raze creat, să „agațe” câmpul fotonic trimis de Creator și să-l devieze de la traiectoria planificată. Este clar?
Moderator: Mulțumesc, C.C. Nu mai am alte întrebări în legătură cu acest eveniment. Sunt însă întrebări cu privire la modul în care această undă (centură fotonică) de conștiință cosmică va influența conștiința umanității, precum și întrebări referitoare la rolul care revine umanității în această perioadă.
 C.C.: Vreau, încă o dată, să încurajez pe toată lumea să facă meditații în 14 și 15 august, având ca temă dorința ca încercarea de pornire a acceleratorului Hadron Collider să se soldeze cu UN EȘEC. Meditațiile nu trebuie neapărat sincronizate ca durată sau interval orar. (nota C.M.: evident însă că lucrul sincronizat dă cele mai bune rezultate). Este suficient dacă cei care efectuează această meditație se concentrează pe NEREUȘITA acestui experiment. 
Vizualizați o instalație pe care inscripționați imaginar „Hadron Collider”, și „asortați-o” cu dorința voastră ca eforturile operatorilor de punere în funcțiune să nu reușească.
Probabil că intenția de a imagina o asemenea instalație, Hadron Collider, va fi destul de greu de pus în practică. Este util și dacă vă imaginați că un val energetic de conștiință pătrunde în atmosfera planetei voastre, ca urmare a oportunității oferită de alinierea planetelor, din data de 15 august. Conștientizați că această uriașă energie vine de la Sursa Divină cu scopul de a crește nivelul de conștiință și înțelegere al ființelor umane.

Aveți credința că scopul pentru care au fost trimise aceste energii către voi va fi atins și că, urmare a acestui dar făcut de Creator, starea de bine, de dreptate și de pace de pe planetă și din sufletele ființelor se va îmbunătăți. Imaginați cum toate eforturile forțelor întunericului de a bloca pătrunderea energiilor divine sunt zadarnice. Știu că pentru conștiințele mai puțin evoluate aceste îndrumări par hilare și copilărești. Eu vă asigur însă că, în funcție de determinarea cu care sunt efectuate, ele pot avea o importantă influență.
Are sens ceea ce v-am spus?
Moderator: Da, mulțumesc foarte mult C.C.
C.C.: Noi știm că sunteți ființe care abia ați început să înțelegeți realitățile și că mulți dintre voi încă nu s-au trezit pe deplin. Eu vă îndemn să doriți să înțelegeți ce se întâmplă și să nu vă mai lăsați manipulați de cei care nu au interes ca voi să evoluați. Fiți parte a soluției, nu parte a problemei.
Moderator: Mulțumesc foarte mult, Conștiință Cosmică.

SURSA: www.rainbow-phoenix.com

«Rămâneţi flămânzi. Rămâneţi nebuni!» Povestea vieţii omului care avea să schimbe lumea

În 2005, Steve Jobs a susţinut în faţa absolvenţilor Universităţii Stanford un discurs alcătuit din trei poveşti, trei pilde despre sine, despre dragoste şi pierderi, despre moarte. Stanford 2005 a fost unul dintre rarele momente în care Jobs a vorbit despre sine, despre apropierea morţii, dar şi despre valorile pe care trebuie să le păstrezi vii.

„Azi, vreau să vă spun trei lucruri din viaţa mea. Atât. Nu e mare lucru. Doar trei poveşti.

Prima poveste 

Am renunţat la Colegiul Reed după primele şase luni. Totul a început înainte să mă nasc. Mama mea biologică era o studentă tânără şi nemăritată şi a decis să mă dea spre adopție. Ea voia foarte mult să fiu adoptat de oameni care au terminat liceul și facultatea. Inițial, trebuiau să mă adopte un avocat şi soția lui. Doar că s-au decis în ultimul moment că voiau o fată. Aşa că părinții mei, care se aflau pe lista de aşteptare, au primit un telefon în mijlocul nopții. «Sigur că vrem să îl adoptăm», a fost răspunsul lor. Însă, inițial, mama mea biologică a refuzat să semneze actele de adopție,  pentru că aflase că nici viitorii mei părinți nu terminaseră colegiul. Până la urmă, au convins-o, când i-au promis că eu voi merge la colegiu.

17 ani mai târziu, am mers, dar am ales un colegiu la fel de scump ca Stanford, iar părinții mei, din clasa muncitoare, îşi dădeau toate economiile pe mine. După şase luni, am simțit că nu mă ajută la nimic colegiul. Nu ştiam ce vreau să fac cu viața mea şi nu ştiam cum mă poate ajuta colegiul să mă hotărăsc. Și mai şi cheltuiam toate economiile pe care părinții mei le făcuseră, de-a lungul vieții. Aşa că am renunțat, sperând că totul va fi bine. A fost destul de înfricoşător dar, privind înapoi, a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat. Am început să merg doar la orele care mă interesau.

Nu a fost totul boem. Nu aveam unde să dorm, aşa că dormeam pe jos, în camerele prietenilor. Returnam sticle de Cola, care costau 5 cenți, ca să am cu ce să-mi cumpăr de mâncare şi mergeam 11 kilometri pe jos, în fiecare duminică, ca să iau o masă bună la templul budist Hare Krishna. 

De fapt, tot ceea ce am învăţat urmându-mi curiozitatea şi intuiţia s-a dovedit a fi de nepreţuit. Să vă dau un exemplu. La Colegiul Reed se făceau unele dintre cele mai bune cursuri de caligrafie. Fiecare poster şi fiecare etichetă de pe fiecare raft din campus erau scrise frumos. Aşa că am urmat şi eu cursul. Am învățat acolo despre fonturile cu serife, fără serife, despre spațiile şi combinațiile dintre litere etc. Mi s-a părut fascinant, dar nu i-am găsit o aplicație practică. Abia peste zece ani am găsit-o, când am inventat calculatorul Macintosh. Era primul calculator cu fonturi frumoase.

Și, pentru că Windows a copiat Apple, probabil că niciun calculator nu ar fi avut aceste fonturi, dacă nu aș fi urmat acel curs. Mi-a fost greu să fac  această conexiune (colegiu-Macintosh, n.r.) în studenție, dar după zece ani totul a devenit clar.

Nu poți face conexiuni dacă priveşti doar înainte, ci doar dacă privești înapoi. Trebuie să ai încredere că «punctele» se vor conecta la un moment dat, în viitor. Trebuie să ai încredere în ceva: în curaj, în destin, în viață, în karma, nu contează. Abordarea asta nu m-a trădat niciodată și a făcut diferența în viața mea.

A doua poveste

A doua poveste este despre dragoste şi pierderi. Am aflat de tânăr ce îmi place să fac. Am fondat Apple în garajul casei părinților mei, pe când aveam doar 20 de ani. Am lucrat din greu și, în doar zece ani, Apple a ajuns să valoreze două miliarde de dolari şi să aibă 4 000 de angajați. Aveam 30 de ani şi tocmai lansasem calculatorul Macintosh, cu un an în urmă. Apoi, am fost dat afară.

Cum să fii dat afară de la o companie pe care tu ai fondat-o? Păi, pe măsură ce compania creştea, am angajat pe cineva despre care credeam că este talentat să conducă Apple, alături de mine. Timp de un an totul a mers bine, dar apoi viziunile noastre despre viitor au început să difere, iar comitetul director i-a luat lui partea. Astfel, am fost dat afară. Tot ceea ce clădisem în întreaga viaţă a dispărut. Era devastator.

Pentru câteva luni, nu am ştiut ce să fac. Simțeam ca am dezamăgit generația de antreprenori dinaintea mea, că am pierdut bastonul de mareşal care-mi fusese dat. M-am întâlnit cu David Packard (cofondator Hewlett-Packard, n.r.) şi cu Bob Noyce (cofondator Intel, n.r.) şi mi-am cerut scuze că eşuasem atât de grav. Eram un eşec public şi chiar mă gândeam să plec din Silicon Valley (unde îşi au sediul marile corporații tehnologice ale lumii, n.r.). Dar, încet-încet, am început să realizez ceva: încă îmi plăcea ce făceam. 

Lucrurile la Apple nu se schimbaseră deloc, eram respins, dar încă eram îndrăgostit de tehnologie. Aşa că am luat-o de la capăt.

Nu mi-am dat seama pe moment, dar faptul că am fost dat afară de la Apple a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au petrecut vreodată. Greutatea succesului a fost înlocuită de ușurința de a fi din nou începător, mai nesigur pe mine. Astfel, am intrat într-una dintre cele mai creative perioade ale vieți mele.

În următorii cinci ani, am fondat două companii, NeXT şi Pixar, şi m-am îndrăgostit de o femeie extraordinară care avea să devină soția mea. Pixar a creat primul film animat din lume, Toy Story, şi acum este cel mai de succes studio pentru filme de animație din lume. În mod incredibil, Apple a cumpărat NeXT, aşa că eu m-am întors, iar tehnologia inventată la NeXT este sufletul renaşterii Apple.

Sunt aproape sigur că niciunul dintre aceste lucruri nu s-ar fi petrecut dacă nu aş fi fost dat afară de la Apple. A fost ca un medicament cu gust groaznic, dar de care pacientul avea nevoie. Uneori, viața te lovește în cap cu o cărămidă. Nu-ți pierde speranța. Sunt convins că singurul lucru care m-a făcut să continui a fost că iubeam ceea ce făceam. Trebuie să aflați ce iubiți şi ce vă place. Asta este valabil atât pentru viața profesională, cât şi pentru cea personală. Munca vă va ocupa o mare parte din viață şi singurul mod în care puteți fi complet satisfăcuți este să faceți ceea ce considerați voi o meserie grozavă. Daca n-ați găsit-o încă, mai căutați, nu vă resemnați. La fel cum se petrece şi cu celelalte probleme de pe suflet, veți şti când ați găsit răspunsul. Şi, la fel ca o relație, devine din ce în ce mai bună pe măsură ce trec anii. Aşa că trebuie să căutați ce vă place până ce găsiți acel lucru. Nu vă resemnați!

A treia poveste

A treia poveste este despre moarte. Când aveam 17 ani, am citit ceva de genul: «Dacă trăieşti fiecare zi ca şi când ar fi ultima, într-o zi sigur vei avea dreptate». M-a marcat şi, de atunci, m-am uitat în oglindă în fiecare dimineață și m-am întrebat: «Dacă azi ar fi ultima zi din viața mea, aș vrea să fie ceea ce fac acum?». Iar dacă răspunsul era «nu» pentru mai multe zile în şir, ştiam că trebuie să transform ceva.

Faptul că am ştiut mereu că voi muri în curând este «unealta» care m-a ajutat să iau decizii importante în viață. Pentru că aproape totul – aşteptările, mândria, frica de ruşine sau eşec – sunt lucruri care pălesc în fața morții, lăsând loc doar pentru ceea ce este important. Faptul că îți aduci aminte că vei muri este cea mai bună metodă pe care o cunosc eu de a evita capcana care te face să crezi că ai ceva de pierdut. Nu există niciun motiv pentru care să nu-ți urmezi inima.

Acum un an (în 2004, n.r.), am fost diagnosticat cu cancer. Mi s-a făcut o tomografie la 7.30 dimineața, care indica în mod clar că am o tumoare pe pancreas. Nici nu ştiam ce este pancreasul. Doctorii mi-au spus că, aproape sigur, acest tip de cancer este incurabil și că nu ar trebui să mă aştept să trăiesc mai mult de trei-şase luni. Doctorii m-au sfătuit să merg acasă și să-mi fac ordine în treburi, ceea ce, în limbajul medicilor, înseamnă să te pregăteşti de moarte.

Înseamnă să încerci să le spui copiilor tăi, în doar câteva luni, tot ceea ce credeai că vei avea timp să le spui în zece ani. Înseamnă să te asiguri că totul este pregătit, astfel încât să-i fie cât mai uşor posibil familiei tale, înseamnă sa-ți iei la revedere.

Am trăit toată ziua cu acest diagnostic în minte. Totuşi, mai pe seară, am făcut o biopsie, adică doctorii mi-au băgat un endoscop pe gât, prin stomac şi intestine, mi-au băgat un ac în pancreas şi au scos câteva celule din tumoare. Eram sedat, dar soția mea care era acolo mi-a spus că, în momentul în care s-au uitat la celule la microscop, doctorii au început să plângă, pentru că s-a dovedit că sufăr de o formă foarte rară de cancer pancreatic, care se vindeca prin operație. Am făcut operația, iar acum mă simt bine.

A fost momentul în care m-am aflat cel mai aproape de moarte şi sper să rămână aşa pentru următorii zeci de ani. Faptul că am trecut prin asta mă face să vă spun un lucru cu puţin mai multă siguranţă decât atunci când moartea era doar un concept.

Nimeni nu vrea să moară. Nici măcar oamenii care vor să ajungă în Rai nu vor să moară ca să ajungă acolo. Cu toate astea, moartea este destinaţia pe care o împărţim cu toţii. Nimeni nu a scăpat de ea. Şi aşa şi trebuie, pentru că Moartea este, foarte probabil, cea mai bună invenţie a Vieţii. Este agentul de schimbare a Vieţii. Ea îi «curăţă» pe cei bătrâni şi face loc pentru cei «noi». Deocamdată, «cei noi» sunteţi voi, dar într-o zi, nu foarte îndepartată de cea de azi, veţi deveni treptat «cei vechi» şi veţi fi «curăţaţi», îmi pare rău că sunt dramatic, dar cam aşa e.

Timpul vostru este limitat, aşa că nu-l irosiţi trăind în locul altcuiva. Nu fiţi prinşi în dogme, care înseamnă să trăiţi cu rezultatele gândirii altor oameni, Nu lăsaţi «zgomotul» creat de opinia altora să vă distragă de la vocea voastră interioară. Şi, cel mai important, aveţi curajul să vă urmaţi inima şi intuiţia. Ele ştiu cumva ceea ce vreţi să deveniţi cu adevărat. Tot restul este secundar.

Când eram tânăr, exista o publicaţie uimitoare numită The Whole Earth Catalog (Catalogul Întregului Pământ), care era una dintre bibliile generaţiei mele. A fost creată de un tip pe nume Stewart Brand, aici în Menlo Park (aproape de Palo Alto, California, n.r.) care a adus revista la viaţă cu ajutorul talentului său poetic. Asta se petrecea prin anii ’60, înainte să apară calculatoarele, aşa că totul era făcut cu ajutorul maşinilor de scris, al foarfecelor şi al camerelor foto polaroid. Revista era un fel de Google pe hârtie, 35 de ani înainte ca Google să apară. Era idealistă şi plină de «unelte» simple şi noţiuni extraordinare.

Stewart şi echipa lui au lansat câteva ediţii ale The Whole Earth Catalog şi, după ce revista şi-a urmat cursul, au lansat un ultim număr. Era mijlocul anilor ’70 şi eu eram de vârsta voastră. Pe coperta patru a ultimului număr era o fotografie cu un drum de ţară, la răsărit. Sub fotografie, erau cuvintele: «Rămâneţi flămânzi. Rămâneţi nebuni!». Era mesajul lor de rămas bun, înainte de a se închide. Mereu mi-am dorit acelaşi lucru pentru mine. Iar acum, când absolviţi şi o luaţi de la început, vă doresc asta şi vouă: «Rămâneţi flămânzi. Rămâneţi nebuni!».

Vă mulţumesc foarte mult tuturor. “ 

Sursa: gandul.info

Citiți și:

Despre fericire...

Şapte obiceiuri care fac diferenţa între ceea ce eşti şi ce poţi să fii

O viziune yoghină asupra stării de succes deplin

yogaesoteric

9 august 2015