Fără
să tragem linie de final, trecem în revistă câteva dintre pericolele zilnice la
care este expusă capitala şi despre care nu s-a vorbit niciodată, decât
cel mult în anumite cercuri.
La un pas de o posibilă epidemie de ciumă
Deşi
la ora actuală ciuma este o boală eradicată de mult; ceea ce nu se ştie
este că ea poate să lovească necruţător capitala României și în prezent sau în viitor. Şi asta
pentru că, în urmă cu sute de ani, bolnavii de ciumă erau pur şi simplu
îngropaţi la grămadă, într-o singură groapă, iar peste ei se turna var,
în ideea că acesta va distruge bacteria respectivă. Însă, ceea ce nu
ştiau medicii din acele vremuri este longevitatea bacteriei (poate
rezista în pământ și 500 de ani – de aceea se află pe lista armelor
biologice) şi faptul că varul acţionează doar ca un izolator: adică izolează pentru moment bacteria ce provoacă ciuma dar, pe de
alta, o conservă pur şi simplu.
De-a lungul
secolelor, au existat o serie de epidemii de ciumă, dar cea mai cumplită
s-a declanşat în timpul domniei lui Caragea, în anul 1812. Atunci, Bucureştiul a
fost aproape pustiit, iar cei care nu mureau loviţi de
cumplitul flagel, părăseau oraşul către zone mai ferite, în special
zone de munte şi de pădure. Scrierile din acea perioadă spun că tăcerea
era atât de apăsătoare peste Bucureşti, încât se puteau auzi fâlfâitul
din aripi al pasărilor şi zgomotele produse de ciocul acestora, ca un
fel de prevestire a nenorocirilor.
Din păcate,
în timp s-a produs ceva ce nu a putut fi prevăzut de edilii secolelor
respective: marginea Bucureştilor a devenit zonă centrală, iar actualele
excavaţii pot scoate oricând la suprafaţă morţii adormiţi de ciumă.
În
urmă cu mai bine de 30 de ani, când au început săpăturile pentru metrou
şi pentru Casa Poporului, s-au descoperit gropi comune unde fuseseră
îngropaţi ciumaţii. Doar printr-un noroc epidemia nu s-a declanşat,
existând riscul ca la orice nouă construcţie să fie descoperite gropi
comune cu morţi de ciumă.
Mai mult, se pare că, din diverse motive, o parte dintre acei morţi au fost aruncaţi în subterane, acoperiţi cu var, peste care s-a surpat apoi pământul de deasupra.
Mai mult, se pare că, din diverse motive, o parte dintre acei morţi au fost aruncaţi în subterane, acoperiţi cu var, peste care s-a surpat apoi pământul de deasupra.
Specialiştii în boli infecţioase afirmă că, la ora actuală, Yersinia pestis,
bacteria ce provoacă ciuma, nu mai este mortală, dar asta doar în cazul
în care infecţia este depistată la timp şi izolată. Specialiștii spun că
vaccinurile împotriva ciumei sunt puţine şi ineficiente, atâta vreme
cât au fost obţinute din tulpini deja învechite ale bacteriei
respective.
Ioana Matei, arheolog, consideră că: „numărul
celor morţi de ciumă şi îngropaţi la temelia propriei case sau înhumaţi
în grabă poate fi foarte mare, mai ales că în zilele noastre s-a pornit o
adevărată campanie de construire a unor blocuri gigant în Bucureşti.
Interesele de moment pot face ca orice descoperire de această natură să
fie ţinută strict secretă, întrucât oprirea, chiar şi parţială a
lucrărilor de construcţie, ar cauza pierderi imense pentru antreprenori
şi investitori. Aşa că cei mai mulţi, dacă vor descoperi astfel de
cadavre infestate cu ciumă, nu numai că nu vor şti cu ce au de-a face,
dar există riscul să le ardă în crematoriile proprii, şi prin manipulare, să declanşeze, pur şi simplu, epidemia mortală.”
Lacul uriaş de sub capitala României
Cu
milioane de ani în urmă, în Sudul României și pe locul unde este astăzi
Bucureştiul, se întindea Marea Getică. Treptat, fundul mării s-a
ridicat, iar marea s-a retras, făcând loc mănoasei Câmpii Române. Cu
toate acestea, un fenomen ciudat, dar deloc rar, a dus la conservarea
unei părţi a fostei mări sub forma unui lac subteran.
Ne explică domnul Andrei Mocanu, geolog de profesie, care la ora actuală scrie despre istoria geologică a Bucureştiului: „Practic,
ce s-a petrecut în acele vremuri? Din cauza tensionării pământului,
scoarţa terestră s-a ridicat pur şi simplu, formând o concavitate în
care s-a păstrat apa mării milenare.
Imaginaţi-vă următorul aspect: aveţi o saltea de plajă, plină cu aer. Puneţi pe ea, la mijloc, o găleată plină cu apă, apoi îndoiţi cele două margini ale saltelei până când se împreunează. În felul acesta, găleata a rămas la mijloc, dar, în acelaşi timp, este complet acoperită de cele două margini ale saltelei. Exact asta s-a petrecut cu Marea Getică: apa s-a retras parţial, iar marginile scoarţei terestre s-au încreţit până când au format zona de deal pe care s-a ridicat, ulterior, Bucureştiul.”
Imaginaţi-vă următorul aspect: aveţi o saltea de plajă, plină cu aer. Puneţi pe ea, la mijloc, o găleată plină cu apă, apoi îndoiţi cele două margini ale saltelei până când se împreunează. În felul acesta, găleata a rămas la mijloc, dar, în acelaşi timp, este complet acoperită de cele două margini ale saltelei. Exact asta s-a petrecut cu Marea Getică: apa s-a retras parţial, iar marginile scoarţei terestre s-au încreţit până când au format zona de deal pe care s-a ridicat, ulterior, Bucureştiul.”
În
susţinerea teoriei sale, domnul Mocanu aduce fenomenele care se petrec
zilnic, în staţiile de metrou, sau în perioadele cu ploi, atunci când
canalele se înfundă. „Apa se scurge, e adevărat, dar la un moment
dat lacul subteran se umflă şi dă pe dinafară, fenomen care duce la
saturaţia pământului cu apă şi la apariţia fenomenului de băltire.
Fenomenul nu are nicio legătură cu aşa-zisa canalizare defectuoasă (care
oricum e defectuoasă), ci cu saturaţia cu apă a pământului.
Apoi, nu-mi spuneţi că nu aţi remarcat faptul că în anumite staţii de metrou, indiferent dacă e zi sau seară, se aude curgând o apă. Nu e vorba despre niciun râu, ci pur şi simplu de canalele prin care apa de la suprafaţă se scurge în lacul subteran.”
Apoi, nu-mi spuneţi că nu aţi remarcat faptul că în anumite staţii de metrou, indiferent dacă e zi sau seară, se aude curgând o apă. Nu e vorba despre niciun râu, ci pur şi simplu de canalele prin care apa de la suprafaţă se scurge în lacul subteran.”
O bombă naturală, care poate exploda oricând
Mai
mult, domnul Mocanu consideră că Ceauşescu a făcut, printre multe
altele, o greşeală capitală în perioada de urbanizare şi modernizare a
Bucureştiului: a construit lacul de la Ciurel, pe Dâmboviţa. Iniţial,
lacul s-a vrut să fie transformat în primul port pe Dâmboviţa, bărci şi
vaporaşe de mic tonaj urmând să străbată drumul până la Dunăre. „Din
nefericire, presiunea pe care lacul Ciurel o exercită asupra pânzei
freatice din adâncime s-a dovedit fatală, aducând o serie de izvoare mai
mici sau mai mari către suprafaţă, împiedicând deversarea acestora în
lacul de sub Bucureşti.”
Şi asta nu e
totul, presiunea exercitată ducând la apariţia unui pericol de care cei
mai mulţi nici măcar nu au habar, anume pungile cu gaze de sub oraş. „Unii
spun că, din cauza lucrărilor de punere a conductelor cu gaz, în
Bucureşti s-a ajuns la situaţia în care Capitala stă efectiv pe o bombă
care poate exploda în orice moment. Este o aberaţie şi, în acelaşi timp,
purul adevăr. De ce e o aberaţie? Pentru că, în cazul unei explozii
locale, alimentarea cu gaze se întrerupe aproape instantaneu. Deci ar
putea, cel mult, să aibă loc o explozie undeva la un bloc, cel mult.
În
acelaşi timp însă, Bucureştiul este aşezat pe o acumulare de gaze.
Acestea s-au format de-a lungul milioanelor de ani, prin putrezirea
animalelor marine care trăiau pe vremuri în Marea Getică şi care au fost
izolate, în momentul în care pământul s-a încreţit şi a format
concavitatea în care se găseşte lacul subteran, iar presiunea exercitată
de Lacul Morii şi de apele subterane riscă oricând să împingă aceste
gaze spre suprafaţă. Din păcate, nu există o modalitate de ardere
controlată a acestor gaze, pentru că orice flacără care ajunge în adânc
poate transforma zona într-una deşertică.”
Bucureştiul de acum 2.300 de ani
Cu
toate acestea, există o minune care până acum a făcut faţă pericolului
din adâncuri: canalele şi subteranele Bucureştiului. Şi nu vorbim despre
canalele construite de comunişti, ci despre subteranele existente de
mii de ani în această zonă.
Domnul Iulian Georgescu, profesor de istorie, are propria sa opinie: „Aduceţi-vă
aminte că fanarioţii se plimbau cu trăsura pe sub pământ. Chiar credeţi
că într-o sută de ani, acei fanarioţi puteau să construiască asemenea
coridoare tainice? Păi să nu uităm cât a durat ca să fie preschimbate
subteranele şi transformate în metrou, asta la sfârşit de secol XX, cu
utilaje şi oameni.
Deci cum vă închipuiţi că puteau să facă acei fanarioţi lucrările de amenajare a subsolului cu o sapă şi-o găleată rudimentară? Nu, domnilor, subteranele au existat dintotdeauna şi ele sunt pomenite chiar şi pe vremea dacilor. Pentru că Bucurestes, în anii 292 î.H. era atestat documentar ca fiind capitala Gaetiei (Geţiei) condusă în acei ani de Dori regis thracum, Dromichaites cum i-au spus grecii.”
Deci cum vă închipuiţi că puteau să facă acei fanarioţi lucrările de amenajare a subsolului cu o sapă şi-o găleată rudimentară? Nu, domnilor, subteranele au existat dintotdeauna şi ele sunt pomenite chiar şi pe vremea dacilor. Pentru că Bucurestes, în anii 292 î.H. era atestat documentar ca fiind capitala Gaetiei (Geţiei) condusă în acei ani de Dori regis thracum, Dromichaites cum i-au spus grecii.”
Subteranele, indiferent cine le-a
construit, au scăpat până acum Bucureştiul de o eventuală explozie,
gazele acumulate în adâncuri găsind loc de trecere către suprafaţă şi
într-o asemenea concentraţie încât să nu fie periculoase pentru oameni.
„Se mai petrece ca uneori, o pungă mai mare de gaze să iasă din adâncuri şi atunci, de regulă, bucureştenii se plâng de dureri de cap, ameţeli sau o stare de somnolenţă, de lene. Nu e vorba despre nicio boală pe sistem nervos sau de nicio oboseală cronică, aşa cum lasă unii să se înţeleagă, ci pur şi simplu de inhalarea unei cantităţi prea mari din acele gaze. Acum, doar n-o să vreţi să se anunţe la televizor că Bucureştiul este în pericol, că doar banii în Bucureşti se fac şi cele mai mari interese aici sunt”, spune domnul profesorul Iulian Georgescu.
„Se mai petrece ca uneori, o pungă mai mare de gaze să iasă din adâncuri şi atunci, de regulă, bucureştenii se plâng de dureri de cap, ameţeli sau o stare de somnolenţă, de lene. Nu e vorba despre nicio boală pe sistem nervos sau de nicio oboseală cronică, aşa cum lasă unii să se înţeleagă, ci pur şi simplu de inhalarea unei cantităţi prea mari din acele gaze. Acum, doar n-o să vreţi să se anunţe la televizor că Bucureştiul este în pericol, că doar banii în Bucureşti se fac şi cele mai mari interese aici sunt”, spune domnul profesorul Iulian Georgescu.
Subteranele salvatoare
Blestemul
care a căzut pe neamul geţilor ni s-a transmis şi nouă, urmaşii lor.
Ceea ce ne-a salvat până acum ne poate aduce pieirea de acum înainte.
Subteranele de sub capitală, deşi construite după forma unui furnicar,
au adus cu ele un pericol nou: oraşul se poate surpa, cel puţin unele
zone ale acestuia, întrucât a ajuns să semene cu un uriaş şvaiţer.
„Este şi motivul principal pentru care reţeaua de metrou este permanent prelungită”, e de părere domnul Mocanu. „Pentru
că aşa, o serie de subterane sunt cimentate, betonate şi întărite cu
liniile de metrou, ducând la o creştere a siguranţei zonei respective.
Cel
mai mare dezastru s-a petrecut în timpul cutremurului din 1977 când,
din cauza acestor goluri de sub oraş, aproape tot centrul Bucureştiului
s-a năruit. Atunci s-a alarmat Ceauşescu şi a pornit campania de
construire intensivă a metroului, oferind poporului o explicaţie
plauzibilă şi ascunzând existenţa trecătorilor subterane, din teama de a
nu fi folosite de eventualii disidenţi.”
Pământul „viu” de sub Capitală
Cei
care au lucrat la metrou au văzut şi au auzit aspecte greu de crezut.
Mircea Ioanid, pensionar, îşi aminteşte cu groază nişte evenimente din
anii ’80, al căror martor a fost pe când căra cu basculanta pământ din
subteran. „Nu am fost singurul care a trăit astfel de întâmplări,
dar sunt singurul care a mai rămas în viaţă după tot ce s-a petrecut.
Pentru că pământul i-a înghiţit, pur şi simplu, pe ceilalţi. Pământul
era viu, la propriu. Şi eu eram tânăr şofer şi în putere şi nu mă temeam
aşa, cu una cu două, dar când îmi amintesc de evenimentele respective,
mi se zbârleşte şi acum părul în cap de frică.”
Domnul Ioanid susţine că în 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafaţă un cadavru bizar. „Avea
peste 2 metri şi era îmbrăcat straniu, cu un fel de robă roz şi cu o
mască neagră pe faţă. Pielea era de culoare maronie. Ceea ce ne-a uimit
pe toţi a fost senzaţia că acel bărbat era încă viu. Avea ochii larg
deschişi iar faţa lui, deşi cu trăsături frumoase, inspira teamă. Unul
dintre colegii mei chiar a făcut o glumă şi a spus că aşa arată Satana,
dacă există. Nu ştiu dacă a fost o simplă coincidenţă, dar la câteva
zile după, pe colegul ăsta l-au găsit mort. La autopsie, medicii au spus
că avea toate organele interne împrăştiate, ca şi cum ceva îi explodase
în interior.”
Dar ceea ce i-a uimit pe
cei câţiva lucrători care au văzut cadavrul a fost obiectul ciudat pe
care arătarea îl ţinea în mână şi care semăna cu un baros mai mare,
terminat cu o secure cu două tăişuri.
„Şi nu atât arma din mâna arătării ne-a uimit, cât mai ales faptul că nu mai văzusem niciodată nimic asemănător şi că, deşi părea că stătuse sub pământ timp de sute de ani, nu avea niciun fel de rugină pe ea. Arma şi cadavrul au fost izolate până la urmă, ca să vina un specialist, dar în seara respectivă, în mod surprinzător, au dispărut complet. Au venit cei de la Securitate şi ne-au întors pe toate feţele, ne bănuiau că suntem înţeleşi cu duşmanii de clasă şi că am ascuns cadavrul.
Dar am trecut şi de asta. În schimb, ceilalţi colegi ai mei au dispărut, pe rând, înghiţiţi de pământ, fără ca cineva să mai dea de urma lor. La dispariţia unuia am fost de faţă şi nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigând, urmărind să se agaţe cu unghiile de o margine de pământ. Eu sunt singurul care am scăpat, pentru că mi-am cerut repede transferul pe un alt şantier.”
„Şi nu atât arma din mâna arătării ne-a uimit, cât mai ales faptul că nu mai văzusem niciodată nimic asemănător şi că, deşi părea că stătuse sub pământ timp de sute de ani, nu avea niciun fel de rugină pe ea. Arma şi cadavrul au fost izolate până la urmă, ca să vina un specialist, dar în seara respectivă, în mod surprinzător, au dispărut complet. Au venit cei de la Securitate şi ne-au întors pe toate feţele, ne bănuiau că suntem înţeleşi cu duşmanii de clasă şi că am ascuns cadavrul.
Dar am trecut şi de asta. În schimb, ceilalţi colegi ai mei au dispărut, pe rând, înghiţiţi de pământ, fără ca cineva să mai dea de urma lor. La dispariţia unuia am fost de faţă şi nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigând, urmărind să se agaţe cu unghiile de o margine de pământ. Eu sunt singurul care am scăpat, pentru că mi-am cerut repede transferul pe un alt şantier.”
http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=24000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu