se: Deja prezentul şi chiar viitorul nostru, al tuturor, va fi sub o neîncetată supraveghere (I)

Cu toate asigurările date în mass-media de politicienii şi guvernanții corupți, prinşi de mirajul puterii, scenariul cumplit al unei societăţi fascistoide bazate pe supraveghere, care controlează în mod tiranic destinul indivizilor, este în plină desfăşurare în întreaga lume. Problema se pune cât se poate de direct, ea fiind cu atât mai gravă cu cât noile tehnologii audio-video dezvoltate recent de marea industrie converg direct către acest deznodământ.

„Supraveghere, cuvântul-cheie al timpurilor care vor veni“, scria în mod semnificativ în 2006 Jacques Attali, fostul consilier al președintelui francmason Mitterand, agentul așa-zișilor „iluminaţi“ şi fondatorul Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Tot el dădea sentința, ca o portavoce publică a lui Big Brother: „În viitor, se va şti în permanenţă unde suntem şi ce facem. Nu va exista niciun domeniu în care să nu putem fi supravegheați. Nici măcar cel al gândirii noastre.“ Să fi trecut, oare, fostul consilier al preşedintelui francmason Mitterand din timpul scandalului iscat de faimoasele şi josnicele ascultări telefonice – care vorbeşte public ba despre „interiorizarea dictaturii“, ba despre „totalitarismul acceptat“ – de partea „paranoicilor“ şi „conspiraționiștilor“ care nu încetează să denunțe proliferarea aberantă a mijloacelor de supraveghere impuse cetăţenilor acestei lumi de către guvernanții societăţii noastre?

Există un consens în această direcţie: acest început al mileniului este marcat de planurile deja demascate ale așa-zișilor „iluminaţi“ de a subjuga întreaga omenire, care se reflectă într-un elan considerabil al dezvoltării mijloacelor de supraveghere. Într-adevăr, nu cu mulţi ani în urmă, oferta marii industrii aservite intereselor clicii abjecte a așa-zișilor „iluminaţi“, ce furniza publicului larg tehnologii în măsură să asigure, chipurile, „liniştea şi siguranța“ cea de toate zilele, era cu mult mai săracă, iar spaţiul public nu era atât de înțesat de monitoare şi camere video ce „oferă“, cu o diabolică viclenie cetățeanului de rând, o paletă largă de opţiuni comerciale sau imagini „live“ din cine ştie ce colţ al lumii.

Astăzi, prin intermediul internetului, supravegherea a devenit o îndeletnicire banală pentru aceste fiinţe bolnave ce nu prididesc să pătrundă, prin orice mijloace, în casele şi în vieţile noastre. Astfel, internetul a devenit un mijloc esenţial pentru împlinirea scopurilor demente ale acestei grupări morbide. Este semnificativ să amintim aici că directorul Agenției de securitate naţională americană, NSA, generalul Keith Alexander a declarat în data de 12 martie 2012 că cea mai mare ameninţare care planează asupra Statelor Unite o constituie, pe lângă actele de terorism – care este în realitate materializarea unui complot abject pus la cale de guvernanții vânduți ai acestei ţări împotriva propriilor lor cetățeni – şi atacurile electronice. Internetul şi bazele de date, întocmite abil cu ajutorul gadgeturilor electronice care ne sunt puse cu generozitate la dispoziţie, chipurile, pentru a ne face viaţa mai comodă, au devenit aşadar uneltele vitale ale promotorilor acestor practici satanice de manipulare a fiinţei umane, ce îşi maschează intenţiile, aşa cum ne-au obişnuit, sub mantaua siguranţei naţionale.

Problema cu supravegherea este aceea că ea funcţionează!

Aşa-zisul atac terorist de la 11 septembrie 2001, ce a fost pus la cale cu sânge rece de indivizi influenți din guvernul Statelor Unite, a însemnat pentru fiinţele umane înzestrate cu inteligenţă şi luciditate un nou început, în forţă şi pe faţă, al erei supravegherii. Cipurile RFID, punerea în funcțiune a sistemelor de supraveghere la scară mondială în telecomunicaţii, întărirea controalelor în aeroporturi sunt doar câteva dintre practicile ascunse cu abilitate sub masca unei amenințări continue şi iminente la adresa siguranţei cetăţenilor, de care membrii influenți ai acestei clici aberante profită cu o diabolică viclenie pentru a intra tot mai mult în intimitatea noastră.

Din păcate mai există unele fiinţe umane naive, care sunt convinse de așa-zisele avantaje oferite de aceste mijloace de supraveghere în masă, ce le oferă, spun ei, o mai mare siguranţă. Cu toate acestea, rapoartele poliției nu indică o creştere a ratei de prevenire a criminalității datorate acestor dispozitive, fapt ce arată în mod evident că scopul acestora este în realitate altul. Sub masca protecţiei pe care guvernanții ni le oferă, investind sume exorbitante în tehnologii extrem de costisitoare, ce sunt tot mai intruzive, suntem din ce în ce mai atent şi mai în amănunt supravegheați, astfel încât intimitatea noastră a ajuns să fie, într-o mare măsură, un deziderat.

Dezvoltarea şi proliferarea tehnicilor de supraveghere a atins deja cote greu de imaginat până acum câţiva ani

Dezvoltarea fără precedent a dispozitivelor care combină posibilitatea geolocalizării – de parcă n-am şti unde ne aflăm – cu cele de captare video (aparate foto, camere video) şi de acces la internet, dispozitive – dintre care telefonul aşa-zis inteligent rămâne exemplul cel mai elocvent – au împins perfecționarea supravegherii pe culmi inimaginabile cu câţiva ani în urmă. În plus, toate aceste „minuni“ tehnologice, care constituie un subiect de admiraţie tâmpă pentru mulţi dintre cei neavizaţi, ne sunt impuse treptat ca fiind indispensabile vieţii decente într-o societate modernă, ce este axată pe consum şi nicidecum pe mult-trâmbiţata preocupare a guvernanților noştri, atât de avizi de putere, pentru bunăstarea noastră, a oamenilor obişnuiţi.

În realitate, mania supravegherii ascunde în spatele ei obsesia compulsivă a clicii satanice a francmasoneriei mondiale pentru controlul şi subjugarea completă a fiinţei umane, scop pe care aceste fiinţe fără suflet urmăresc cu obstinație să-l atingă prin nu contează ce mijloace. Astfel, cipul RFID este un exemplu mai mult decât grăitor în acest sens, el putând influenţa comportamentul fiinţei umane în care a fost implantat, până într-o asemenea măsură încât îi poate altera chiar realitatea sa subiectivă.

Demersurile din ce în ce mai devoalate ale acestor demenți sunt descrise ca fiind „obiective“ şi „inofensive“ de către unii aşa-zişi specialişti cum ar fi Thomas Berns, profesor de filosofie politică şi etică la Universitatea Liberă din Bruxelles, Belgia, şi Antoinette Rouvroy, doctor în Drept, lector şi cercetător principal la Centrul de Tehnologia Informaţiei şi Cercetare în Drept (curioasă asociere, nu-i aşa?) de la Universitatea din Namur, Belgia, în realitate două cozi de topor ale așa-zișilor „iluminaţi“, care au fost împopoțonate cu o aureolă savantă de stăpânii lor tocmai pentru a îmbrobodi şi mai mult mintea oamenilor obişnuiţi. Astfel de demersuri lasă să se întrevadă intenţiile abjecte ale unei mâini de indivizi potentaţi, al căror unic scop este să aducă societăţile la supunere şi pe oameni la acceptarea fără luptă a unui regim de tip fascist, totalitar, în care toate informaţiile lor personale sunt atent şi în mod abil culese şi stocate pentru a fi ulterior folosite pentru elaborarea unor dispozitive de control din ce în ce mai fine şi mai sofisticate.

Masonul Jacques Attali afirma într-una din cărţile sale: „Frica de moarte este primul motor al acceptării de către noi a supravegherii“. Într-adevăr, pe acest concept se bazează toate acţiunile aşa-zis benefice şi bine intenționate ale guvernanților noştri, care se întrec în a ne vinde produse menite, chipurile, să ne sporească securitatea, confortul şi intimitatea, dar care sunt în realitate nişte sui generis cai troieni puşi în slujba, nu a noastră, aşa cum se pretinde, ci a guvernului din umbră al acestei planete.

De la deja banalele camere video instalate în metrouri, magazine, pe străzi sau în piețe la cipurile de monitorizare ce sunt implantate în trupurile pacienţilor ori pe produsele pe care le cumpărăm, de la binecunoscutele GPS-uri la rețelele de socializare gen Facebook ce fac apel la programe complexe de recunoaştere facială, toate acestea strâng din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai disimulat, laţul în jurul libertăţii noastre.

Libertatea umană tinde să devină un vis frumos şi nostalgic, prin dezvoltarea şi răspândirea sistemelor de supraveghere în masă

Un fenomen care apare în strânsă legătură cu practicile de supraveghere şi de pătrundere în intimitatea fiinţei umane este aparența unei libertăţi mai mari de care, zice-se, vom dispune. Într-un mod cu totul absurd şi fantasmagoric, suntem supravegheați pentru a fi… liberi. Astfel, suntem mințiți în faţă să credem că stăpânim mai bine realitatea, că suntem la „cârma“ propriei noastre vieţi, că putem asigura securitatea celor pe care îi iubim. Acest fenomen este în realitate un aspect al inversării valorilor, pentru că, acceptând această tehnologie ca pe o sursă ce ne oferă putere şi siguranţă, ea este de fapt motivată de teama de moarte ce este sădită cu abilitate vicleană în conştiinţa noastră de către aşa-zişii „iluminaţi“, prin nenumăratele filme sau ştiri despre atacuri teroriste care s-au „înmulţit“, chipurile, semnificativ pe tot cuprinsul globului.

Un alt concept viclean ce este promovat prin intermediul dispozitivelor electronice moderne este cel al subvegherii sau al supravegherii inversate: telefoanele aşa-zis inteligente, microfoanele minuscule şi camerele video încorporate în pixuri obişnuite, ce făceau parte până nu demult din recuzita celebrului agent 007, James Bond, au devenit astăzi, cu încuviințarea mută a autorităților, tot atâtea mijloace de denunțare a unor posibile violențe ce pot fi comise la un moment dat de forţele de ordine. Ni se spune şi ni se repetă în mod aproape obsesiv, că este bine să avem asupra noastră astfel de dispozitive, pentru că nu se ştie niciodată când vom avea nevoie de ele. Între timp, la celălalt capăt al „firului“, cineva are grijă să înregistreze în imense baze de date informaţii despre locurile pe care le-am vizitat, persoanele cu care am fost, preferințele şi obiceiurile noastre ori ale prietenilor noştri şi nu în ultimul rând, calităţile şi defectele noastre.

Desigur, pentru ca toate aceste practici abuzive să fie legale şi să nu mai fie nevoie să fie ocultate, autoritățile au inventat şi motivele. Pentru aceasta ei au înscenat atacuri aşa-zis teroriste, amenințări cu bombe sau răpiri, în urma cărora au promulgat acte normative şi legi ce dau undă verde practicilor de supraveghere a fiinţei umane.

Zâmbiţi (dacă puteţi!), sunteţi scanaţi!

Lipsa din ce în ce mai accentuată a distincţiei dintre spaţiul public şi cel privat, care antrenează treptat societatea contemporană către instaurarea unui regim totalitar, integral supravegheat şi controlat, inspiră încă de la începutul anilor 1990 opera artistică a muzicianului englez Robin Rimbaud, supranumit Scanner.

Robin Rimbaud a început să se preocupe de muzică încă din anii 1980. El a devenit în relativ scurt timp un muzician foarte solicitat în cinematografie, televiziune, publicitate, arte plastice, dans contemporan, având proiecte de vârf în toate cele patru colţuri ale lumii.

Practicile de supraveghere, care au devenit, mai ales în ultimii ani, suficient de fine şi intruzive încât să facă parte integrantă din cotidian, constituie, încă din anii 1990, ținta favorită a lui Robin Rimbaud. În piesele muzicale pe care le interpretează, el se serveşte de unele „instrumente“ inedite, cum ar fi diverse dispozitive pentru ascultarea apelurilor telefonice şi scanerul poliției, acesta din urmă inspirându-i chiar numele de scenă. Primele sale lucrări – în particular cele două albume Scanner, apărute în 1993 şi reeditate curând după aceea, în 1996, sub numele sugestiv Sub Rosa (care în limba engleză sugerează tot ceea ce este ascuns, ţinut sub secret) – sunt un veritabil manifest împotriva amenințării proliferării mijloacelor de ascultare şi urmărire în masă.

Utilizând unele conversaţii radio ce au fost înregistrate în mod ilicit ca pe un leit motiv al muzicii sale, el pune sub semnul întrebării existenţa intimităţii în vieţile noastre şi lansează în acelaşi timp, în mod inteligent, o întrebare tulburătoare: ascultăm, de fapt, o piesă muzicală sau un moment de intimitate furată? „Aceste conversaţii au fost înregistrate când telefoanele noastre mobile şi internetul tocmai apăruseră – precizează Robin Rimbaud. Oamenii nu se mediatizau ei înşişi aşa cum pot să o facă astăzi. Aceste dialoguri ce au calitate de documentar sunt captivante sub foarte multe aspecte: ele denotă fragilitate, deschidere sufletească şi sinceritate. Ele reflectă viaţa pe care o trăim, modul nostru de a comunica cu ceilalţi, obiceiurile şi tendinţele noastre intime.“

În piesele lui Rimbaud se disting discuţii murmurate în receptoarele telefoanelor, zgomote de fond inerente convorbirilor telefonice ori zgomote surprinse în imediata apropiere a interlocutorilor. Toate acestea ridică serioase semne de întrebare privind ceea ce el numeşte „iluzia securității“, ce este întreținută de autoritățile care ne controlează viaţa şi care pretind, cu un tupeu nemăsurat, că, de fapt, fac acest lucru pentru a ne proteja.

Robin Rimbaud afirma, descriind tema muzicii sale: „Majoritatea primelor mele lucrări de «scanning» au apărut cu mult înainte de internetul pe care îl cunoaştem astăzi. Email-ul nu era decât în faza lui beta, iar chestiunea spațiilor publice şi private nu era încă luată în considerare în această reţea globală care tocmai fusese înfiinţată. Sub multe fațete, ele demască fascinaţia morbidă a unor indivizi dubioși pentru vieţile oamenilor obişnuiţi, predilecția pentru show-uri televizate şi publicații care penetrează aşa-zisul interior al acestor lumi «private». Totuşi este important de subliniat că toate aceste așa-zise cuceriri ale societăţii moderne nu sunt decât un paravan, o vastă mascaradă, ca de altfel tot ceea ce este prezentat de mass-media ca fiind autentic, şi care este în realitate sistematic scenarizat şi montat pentru a corespunde unui scenariu scris dinainte. Conversațiile captate prin intermediul mijloacelor de ascultare diferă în mod esenţial de cele mediatizate. Ele înfățișează oameni reali aflaţi în situaţii reale, care se comportă firesc şi nu au nimic de ascuns. Or, acum, aceste spaţii «private» nu mai sunt cu adevărat private din moment ce o asemenea intimitate este divulgată.“

Chiar şi conversaţiile pot fi extrase în mod ilicit din sfera privată

Au existat unii oameni în acea perioadă, care, fără să înţeleagă mesajul lui Rimbaud, au condamnat modul în care artistul a transpus viaţa privată pe discuri de vinilin sau în sălile de concerte. Astăzi, însă, modalităţile de violare ale vieţii noastre intime au devenit mult mai numeroase şi mai subtile. Imaginile surprinse cu ajutorul a nu contează ce smartphone se pot regăsi instantaneu pe internet, iar cel mai mic schimb de informaţii pe Facebook poate fi văzut în timp real de mii de utilizatori şi înregistrat într-o imensă bază de date. Fără știrea noastră, evident.

Scriitorul britanic J. G. Ballard afirma într-o emisiune televizată intitulată „A supraveghea şi a pedepsi“: „Nu societatea este aceea care şi-a modificat punctul de vedere faţă de practicile de supraveghere, ci doar mijloacele tehnice sunt acelea care s-au modificat.“

Blestemul ochiului digital: Big Brother ne urmăreşte aproape peste tot

Pornind de la cartea lui George Orwell, 1984, în care așa-numita Poliţie a Gândirii utiliza tele-ecrane pentru a supraveghea oamenii, şi alarmați de explozia mijloacelor de urmărire în masă, ce tind să penetreze, treptat, toate sferele existenţei umane, numeroşi artişti, scriitori sau cineaști au denunțat în creațiile lor, mai mult sau mai puţin liber, tentativele odioase de urmărire şi control ale autorităților (politice dar şi industriale) asupra cetățeanului şi consumatorului de rând.

Astăzi, mai mult decât oricând, suntem sufocați de rețelele de camere video ce sunt desfășurate cu nerușinare în spaţiul public, rețele ce sunt atent monitorizate de o mână de indivizi dubioși aflaţi în solda puterii ascunse ce conduce în realitate societatea de azi. Ne putem întreba, pe bună dreptate: „Cine îi supraveghează pe cei care ne supraveghează?“ Această întrebare nu este gratuită: viaţa noastră ajunge să fie îndosariată, centralizată şi disecată în cele mai mici detalii de nişte necunoscuți, care ajung să ne cunoască, extrem de bine, pe fiecare dintre noi. Cei mai mulţi dintre cei care află aceste adevăruri cutremurătoare ridică neputincioși din umeri şi îşi spun într-un mod liniștitor: „Nu am nimic de ascuns, nu comit ilegalități. Sunt o fiinţă comună, obişnuită, care nu prezintă interes pentru autorități. De ce să nu mă supravegheze?“ Modul în care astfel de oameni aleg să acţioneze este unul pasiv, pesimist, descurajator, atitudine pe care mizează, de fapt, cei care se află în spatele acestor demersuri mârșave. Aceşti indivizi fără scrupule se bazează pe lipsa de reacţie a oamenilor pentru a-şi desfăşura tentaculele lor tenebroase asupra vieţilor noastre.

Tehnologia actuală a ajuns să se infiltreze din ce în ce mai adânc în viaţa oamenilor

Tehnologia a pătruns atât de adânc în viaţa noastră, încât fiinţa umană care este conştientă şi lucidă ajunge să se confrunte cu o dilemă: Omul controlează tehnologia sau tehnologia controlează omul? În această epocă de maximă decădere spirituală, în care valorile sunt inversate, imixtiunea pe multiple niveluri, profesionale, administrative sau relaţionale a tehnologiei în viaţa oamenilor, a ajuns să fie apreciată şi lăudată. Tehnologia tinde să se insinueze treptat umanului pe toate nivelurile, începând de la jocurile pe calculator unde limitele dintre real şi virtual au ajuns să se confunde până într-atât încât jucătorul înveterat se confruntă cu dificultăţi în a deosebi realitatea de imaginar, până la implanturile de cipuri în trup sau de minicamere video ce substituie simţul vederii.

Însă, imaginaţia celor care nu precupețesc niciun efort ca să ne monitorizeze întrece chiar şi cele mai mari aşteptări. Irlandezul Marnix de Nijs a imaginat un sistem de identificare facială pe care l-a denumit Physiognomic Scrutinizer, ce poate fi instalat în aeroporturi, stadioane ori în alte spaţii publice. Spectatorul este invitat să treacă o barieră dincolo de care se află o cameră video ce scanează trăsăturile feţei şi le afişează pe un monitor. Două boxe montate pe nişte suporți, chiar imediat dincolo de barieră, ţin locul paznicilor. Echipat cu un program de analiză biometrică, sistemul compară analiza biometrică a vizitatorului cu cele ale peste 150 de infractori şi criminali notorii înregistrați în baza de date a sistemului. Pe baza rezultatelor obţinute, vizitatorul trece de barieră fiind „acuzat“, în auzul tuturor, pe baza proastei reputații a personajului cu care se aseamănă cel mai mult. În plus, rezultatele analizei biometrice sunt afişate pe un ecran LCD imens, aflat în văzul tuturor.

O altă instalație realizată de acelaşi „inventiv“ Marnix de Nijs, de data aceasta alături de artistul şi cercetătorul Edwin van der Heide, specialist în domeniul combinării „sunetului, luminii şi al interacţiunii“, pare să fie chiar mai grotescă. Instalația, denumită Spatial Sounds se prezintă sub forma unui braţ metalic care acţionează interactiv în prezenţa spectatorului, descriind cercuri rapide şi zgomotoase. Un difuzor montat pe axa giratorie îl urmăreşte sonor, prin impulsuri sonore puternice, pe nefericitul spectator prins în plasa acestei mașinării ciudate, nivelul sonor putând atinge 100 de decibeli la 100 de kilometri pe oră! Pentru Edwin van der Heide, ideea de control este punctul cheie al proiectului. El afirmă într-un mod halucinant: „Spatial Sounds este o instalație interactivă care se concentrează pe relaţia om-maşină. Ea ridică problema de a afla dacă noi controlăm maşina sau dacă maşina ne controlează pe noi. Instalația este programată să ofere spectatorului convingerea că aceasta a «ales» să interacționeze cu el, momente în care el «păstrează» într-un anumit mod controlul asupra instalaţiei şi în care ambalarea difuzorului provoacă frică.“

Un sfat: este cu putinţă să ne amuzăm piratând dispozitivele de telesupraveghere ale poliţiei

Recent apărută în cadrul festivalului „De la obsesia pixelilor la veselia lirică“, instalaţia Memopol II de la firma Timo Toots împinge efectul Big Brother la un irațional aşa-zis ştiinţific. Maşina, masivă şi de-a dreptul „retro-futuristă“, în genul filmelor cu James Bond, ne invită să ne scaneze documentele de identitate. Imediat după ce consimțim cu naivitate la aceasta, toate informaţiile noastre personale sunt, vezi Doamne, „conectate la internet“, traduse într-o cartografie greu de priceput pentru omul de rând şi vizualizate pe un ecran mare cât întregul nostru spaţiu vizual! Conturi bancare şi relaţii sociale, fotografii cu valoare personală, dosare școlare, documente etc., toate aspectele care ţin de intimitatea noastră sunt vizate de aviditatea de informaţii a celor ce gestionează acest sistem pervers. Până şi imaginea de pe radiografie a scheletului nostru care certifică starea de sănătate.

Bineînţeles, obsesia supravegherii doar porneşte de la asemenea imagini nevinovate, ce sunt procesate de sistemele avansate de recunoaştere facială existente, care sunt menite, chipurile, să ne ofere siguranţă şi securitate, dar derapează în direcţia unui control fără limite. Imaginile de acest gen servesc drept materie primă pentru un demers de smulgere a informaţiilor vizuale despre noi. Astfel, retransmițând pe ecrane imaginile vieţii noastre cotidiene captate fără consimţământul şi fără știrea noastră într-un magazin sau la un colţ de stradă, spre exemplu, subliniază caracterul ilicit, tiranic şi intruziv al camerelor video, reci şi cinice, care ne pândesc fără voia noastră.

Iritaţi de acest gen de supraveghere, cei de la Mediengruppe Bitnik au început să întreprindă unele acţiuni de frondă, prin care ridiculizează sistemul de supraveghere şi demonstrează astfel atât inutilitatea lui, cât şi vulnerabilitatea şi lipsa unui real control asupra sa din partea celor care-l administrează. Într-o staţie de metrou londoneză aflată într-una dintre cele mai securizate spaţii publice din lume, Mediengruppe Bitnik interceptează semnalul unei camere video: oameni de afaceri grăbiți să ajungă la birou, un bărbat în costum ce caută ieşirea din metrou. La un moment dat, în cadrul imaginii captate de camera video, apare o femeie atrăgătoare cu un geamantan galben. Se opreşte în dreptul camerei, deschide geamantanul şi scoate din el un dispozitiv, pe care îl acţionează. Acesta este momentul în care Bitnik preia controlul, lăsându-l neputincios pe operatorul camerei. Imaginea din stația de metrou cade subit şi pe ecrane apare o tablă de şah. O voce se face auzită prin difuzoare: „Eu controlez camera video acum. Sunt persoana care are un geamantan galben. Ce spui de o partidă de şah? Tu joci cu albele, eu cu negrele. Sună-mă sau trimite-mi un sms cu mutarea ta. Numărul meu este 07582460851.“

Nici arta modernă nu a scăpat de morbul supravegherii, care atinge în acest caz dimensiuni hilare. Pentru canadianul Pascal Dufaux, imaginile obţinute de camerele de supraveghere capătă valențe abstracte, care sunt parcă menite să înşele vigilența omului obişnuit. Spectatorul se vede pus faţă în faţă cu o mașinărie complexă, care îl filmează cu ajutorul a două camere ce se rotesc în jurul său de-a lungul a două cercuri diferite. Imaginea compusă ce rezultă de aici conţine atât elemente fizionomice care aparţin spectatorului, cât şi segmente din mașinărie, rezultatul fiind ceva confuz şi ciudat. „Artistul“ Pascal Dufaux declara într-un articol publicat pe site-ul revistei canadiene Voir din iulie 2010: „Ceea ce mă interesează în imaginile filmate de camerele de supraveghere este faptul că ele dau ocazia de a arăta o realitate diferită de intenţia autorului. O viziune fadă, fără calităţi estetice“. Din păcate, cuvintele lui Dufaux reflectă tendinţele actuale despre așa-zisa artă promovată de uriașa şi infernala mașinărie mediatică a așa-zișilor „iluminaţi“, prin intermediul curentelor artistice contemporane, ce sunt în realitate o alterare a bunului-gust, a frumosului şi a rafinamentului artistic autentic.

De fapt, „artiștii“ precum Dufaux, îmbuibați cu teorii dintre cele mai îndoielnice şi mai abracadabrante despre artă, oferă spectatorilor care se lasă duși de „curentul artistic“ respectiv o perspectivă cețoasă, neclară, ambiguă, amăgitoare asupra realităţii pericolului exercitat de proliferarea practicilor de supraveghere, încercând practic să transforme, metaforic vorbind, o imensă caracatiță într-un nevinovat peștișor auriu.

El debitează în continuare, lăsându-ne fără cuvinte: „Aceste imagini sunt auto-generate. Este foarte crud şi am avut impresia că această cruzime oferă ocazia de a vedea realul, la fel ca imaginile ştiinţifice de la NASA captate de pe Marte sau din Cosmos. Marea mea inspiraţie este designul spaţial cu toţi aceşti ingineri anonimi care desemnează aceste obiecte cu funcţii foarte precise, dar de o eleganță incredibilă.“

Întrebat în legătură cu pericolul pe care supravegherea video îl exercită asupra intimităţii fiinţei umane, „artistul“ Pascal Dufaux declară că nu este interesat de acest aspect: „Era denunțării [pericolului, n. red.] am exploatat-o foarte mult, subliniază el. Cred, de altfel, că există ceva neclar atunci când denunțăm video supravegherea. Se poate să ne fie frică de ea, dar ea ne fascinează. Decât să o suportăm, găsesc că este mai interesant să o însușim, să o deturnăm. Îmi place să zăpăcesc camerele de supraveghere, căci devine altceva decât o ameninţare.“ Comentând puţin declarațiile hilare ale lui Dufaux, pentru care gestul struțului a devenit în acest caz o practică obişnuită, nu ne putem abține să nu ne întrebăm: „Cine pe cine zăpăcește?“

(va urma)

Articol preluat din Programul Taberei yoghine de vacanță Costinești 2013, publicat de Editura Shambala, tipărit de Ganesha Publishing House.