Realitatea fascinantă a spiritelor naturii dezvăluită prin clarviziune (I)

În anul 1920, cunoscutul scriitor Arthur Conan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes, s-a implicat într-o acţiune foarte aparte de cercetare. Ceea ce l-a tulburat foarte mult pe Doyle a fost o scrisoare primită în data de 20 iunie 1920, conţinând două fotografii, una în care o fetiţă atingea delicat mâinile unui gnom care dansa şi alta, în care o altă fetiţă privea spre ceea ce părea a fi un grup de elfi ce dansau în aer, în mijlocul unei păduri.

Ca prim pas în cercetarea fotografiilor, Doyle l-a rugat pe profesorul Edward L. Gardner să îi viziteze pe părinţii fetiţelor care apăreau în poze, soţii Wright, pe a căror proprietate au fost făcute fotografiile. Astfel, la mijlocul lui iulie 1921, Gardner s-a îndreptat către Cottingley, un sat aflat în apropiere de Bradford. Acolo le-a cunoscut pe fetiţele Elsie şi Frances. Elsie i-a mărturisit că, încă de când era mică, a văzut şi s-a jucat cu tot felul de zâne, elfi, gnomi şi alţi locuitori tainici ai pădurii. Părinţii nu au dat importanţă acestui fapt, până când, într-o zi, Elsie le-a cerut aparatul de fotografiat pentru a le dovedi existenţa zânelor. Aşa au apărut celebrele fotografii cu zânele de la Cottingley.

Profesorul Gardner a examinat atent dovezile fizice şi a declanşat al doilea pas în cercetarea veridicităţii fotografiilor, şi anume implicarea în investigaţie a maiorului Geoffrey Hodson. La acea vreme, maiorul Hodson studia budismul, practica yoga şi era un clarvăzător recunoscut. El a acceptat să participe la investigaţie şi, în august 1921, a mers la Cottingley. Acolo a descoperit că fetiţele manifestau într-adevăr o formă de clarviziune, însă destul de limitată. Au admirat totuşi împreună elfi curioşi cu picioare subţiri şi urechi ascuţite, ondine alunecoase, gnomi obraznici şi zâne surâzătoare cu plete aurii.

Deşi povestea fotografiilor de la Cottingley nu a fost niciodată elucidată pe deplin, Hodson şi-a dedicat întreaga viaţă verificării existenţei spiritelor naturii şi cercetării lumii în care trăiesc acestea.

Când vezi cu ochii tăi, îţi este mai uşor să crezi

Ocultiştii spun despre învelişul eteric al fiinţelor că are o formă asemănătoare trupului, peste care se suprapune, dar pe care îl depăşeşte puţin în dimensiune. Învelişul eteric este compus dintr-o substanţă ce este mai rafinată decât materia aflată în stare gazoasă, o substanţă luminoasă şi fluidică, rozaliu-albăstruie, cu o nuanţă puţin mai închisă decât floarea de piersic. În loc să aibă organe, învelişul eteric este străbătut de curenţi subtili divers coloraţi, predominant galbeni şi portocalii. Atunci când devine mai dens, învelişul eteric poate reflecta lumina, putând fi astfel vizibil sau chiar tangibil. Toate fiinţele vii au un înveliş eteric, iar funcţia lui este tocmai aceea de a da „viaţă“ trupului.

Mai subtilă decât clarviziunea eterică este aşa-numita clarviziune astrală, care corespunde în realitate învelişului psiho-mental şi învelişului mental superior. Substanţa din care sunt alcătuite aceste învelișuri este mai rafinată decât cea eterică, iar ele se întrepătrund atât cu învelişul eteric, cât și cu cel fizic. Învelişul eteric, cel psiho-mental şi cel mental superior constituie împreună corpul astral, care învăluie trupul sub forma unui nimb ovoidal aflat în perpetuă prefacere şi mișcare. În partea sa inferioară, pe măsură ce se apropie de sol, pare să se estompeze gradat. Corpul astral are menirea de a face posibilă apariția senzațiilor, dorințelor, emoțiilor, gândurilor și face legătura între trup și corpul nostru cauzal. Culorile sale acoperă întregul spectru cromatic, în funcție de emoţiile şi pasiunile care animă ființa.

Cel mai uimitor efect care apare atunci când este activă clarviziunea eterică este legat de obiecte, care devin, în marea lor majoritate, transparente. Un zid de cărămidă nu îi apare unei persoane înzestrate cu clarviziune eterică mai consistent decât un văl de ceață, permițându-i celui care priveşte în acest fel să observe ce se petrece într-o cameră alăturată, să descrie exact conținutul unei cutii închise, să citească o scrisoare sigilată sau, cu puțină practică, chiar să citească un anumit mesaj ascuns în paginile unei cărţi închise.

Pentru cel care este înzestrat cu clarviziune eterică, pământul devine, într-o anumită măsură, transparent, permițându-i acestuia să vadă la adâncimi considerabile ca printr-o apă limpede. El poate vedea astfel micile creaturi subpământene săpându-și tunelurile sau poate să descopere un zăcământ de cărbune sau de aur, cu condiția ca acesta să nu se afle la o adâncime foarte mare. Și ființele vii apar altfel în fața clarviziunii eterice: oamenii și animalele devin aproape transparenți, astfel că poate fi observat modul în care funcţionează energetic diversele organe interne și, într-o anumită măsură, pot fi diagnosticate unele boli.

Vederea astrală este un fel de simț cvadri-dimensional care poate percepe un obiect din toate părțile în același timp, inclusiv din interior spre exterior. Pentru a face o comparație între vederea eterică și cea astrală, putem da următorul exemplu: dacă privim, prin intermediul clarviziunii eterice, un cub de lemn inscripționat pe toate fețele, acesta va fi transparent precum un cub de sticlă, iar privitorul va putea citi ușor ce scrie pe partea din față. Pe partea din spate, scrisul va apărea inversat, iar pe părțile laterale el va fi ilizibil. Prin intermediul clarvederii astrale însă, toate fețele cubului pot fi citite simultan, ca și cum întreaga sa suprafață ar fi redusă la o figură plană. Cu toate acestea, structura rămâne intactă, iar fiecare particulă din interiorul cubului este perfect vizibilă ca element de sine stătător. Percepția privitorului poate îngloba cubul din toate direcțiile și sub toate unghiurile în același timp.

Cei care folosesc clarviziunea astrală pot citi fără probleme o carte închisă, pentru că nu este necesar să răsfoiască toate paginile, așa cum ar face dacă ar folosi clarviziunea eterică, ci vor privi în mod selectiv, citind direct pagina care îi interesează.

Spiritele naturii din ordinele inferioare – în această categorie intrând majoritatea zânelor, gnomilor şi spiriduşilor – au trupuri formate din materie eterică mai densă care, deşi nu reflectă lumina spectrului vizibil, poate fi uşor percepută prin intermediul vederii eterice. Vasta împărăţie a spiritelor naturii aparţine însă planului astral.

În tărâmul zânelor

În perioada cuprinsă între anii 1921-1923, marcată de preocupările legate de zânele din Cottingley (1921) și mutarea sa la Londra (1923), maiorul Geoffrey Hodson a studiat spiritele naturii în fiecare zonă rurală din Anglia în care le-a putut găsi. Datorită remarcabilelor sale capacități de clarvăzător pe care le-a folosit pentru a analiza atomii, a diagnostica pacienții, a efectua măsurători psihometrice ale unor vestigii arheologice și a explora sistemul solar, descrierile sale detaliate cu privire la lumea spiritelor naturii capătă o nouă dimensiune, incitantă şi provocatoare totodată.

Într-o frumoasă zi de septembrie a anului 1921, Hodson a găsit la câţiva kilometri de locuinţa sa din Preston un luminiş despre care, prin intermediul percepţiilor sale extrasenzoriale, a descoperit că este dens populat cu zâne, spiriduşi, elfi şi, de asemenea, cu nişte creaturi care trăiau în iarbă, ceva între spiriduşi şi elfi, dar mai mici şi mai puţin evoluate.

În acea perioadă, Hodson era adeptul împărțirii clasice a lumii spiritelor naturii în patru categorii principale, în funcție de elementul subtil care predomina în structura lor – adică Pământ, Apă, Aer sau Foc. El a constatat însă destul de repede că există un număr indefinit de entităţi diverse, de multe ori caracteristicile lor suprapunându-se. Pentru că esența unui spirit provine din planul astral, niciunul dintre exemplarele studiate, spunea Hodson, nu are un corp solid, clar definit. Ele sunt totuşi capabile să-şi creeze vehicule corporale utilizând materie eterică. Ca model folosesc formele-gând, cu care operează conştient sau inconştient, ale țăranilor sau copiilor din partea locului, ori imită unele forme pe care le- au văzut și le-au admirat la un moment dat. Pentru a percepe aceste spirite este necesară trezirea clarviziunii cel puţin la nivelul planului eteric, de preferat fiind clarviziunea în planul astral sau chiar mai sus de acesta.

Pentru Hodson, care avea foarte bine dezvoltate vederea eterică şi vederea astrală, zânele întâlnite pe câmpul din apropierea localității Preston, care în multe privințe se asemănau cu cele văzute împreună cu fetele din Cottingley, se numărau printre favoritele sale, deoarece ele exprimau „voioșie, bună dispoziție și bucurie de a trăi“. Le privea cu o deosebită plăcere cum zburau zglobii dintr-un loc într-altul. Înfățișarea lor era feminină, delicată şi păreau înveșmântate într-un material aderent, foarte fin, alb-strălucitor. „Duceau de fiecare dată cu ele un anumit fluid eteric şi, la fiecare oprire, atingeau cu mâna iarba sau florile, făcând un gestca şi cum ar aplica această substanţă.“

În grădina din Preston, în luna octombrie a anului 1921, Hodson a reperat o zână deosebit de frumoasă, înveșmântată într-o lumină strălucitoare iridescentă. „Categoric avea o culoare foarte frumoasă”, nota Hodson. „Era plină de veselie și fericire, foarte deschisă și curajoasă în exprimare şi părea învăluită într-o aură aurie strălucitoare, în care puteau fi zărite contururile aripilor. În atitudinea și expresia ei exista o anume năstruşnicie, de parcă ar fi savurat o şotie făcută pe seama sărmanilor muritori care încearcă să o studieze.“

Deodată, comportamentul ei s-a modificat și a devenit brusc serioasă, dându-i lui Hodson posibilitatea să își facă o idee mai clară despre funcția ei. Zâna și-a întins brațele și s-a concentrat, ceea ce a avut ca efect contracţia și resorbţia în interior a aurei sale energetice. După aproximativ 15 secunde, „ea a eliberat întreaga energie acumulată prin concentrare, care a țâșnit în toate direcțiile în fluxuri de energie aurie, influenţând toate plantele din raza sa de acțiune“.

Când zâna a ajuns în centrul unui tufiş de crizanteme, Hodson a perceput că ea amplifica o vibrație deja existentă, rezultatul unor activități similare desfășurate anterior, credea el. „Un alt efect al acestei operațiuni a fost amplificarea strălucirii dublului astral al întregului grup de crizanteme, efect observabil până la nivelul rădăcinilor.”

Pe un câmp din apropiere, Hodson a descoperit multe alte spirite ale pământului, mai puțin atrăgătoare, dar totuși interesante. Printre ele se numărau spiriduși, gnomi, elfi și pitici. Despre spiriduşi, Hodson menţiona în însemnările sale că au înălțimi variabile, între 10 și 30 de centimetri, şi de multe ori iau înfăţişarea unor omuleți bătrâni, scunzi și îndesați, înveșmântaţi în stil medieval: haină maronie cu nasturi strălucitori, căptuşeală verde, pantaloni până la genunchi, ciorapi groși, ghete solide în picioare sau pantofi cu vârf alungit, iar pe cap o tichie țuguiată din piele de căprioară, asemănătoare cu bonetele de noapte de demult.

Hodson a observat că acești spiriduși rustici, cu pielea roșcată, sprâncene și bărbi cenușii, cu ochii mici, rotunzi și strălucitori, erau lucrători ai pământului. Un grup ce purta șorțuri precum fierarii săpa cu cazmale și târnăcoape pământul, dar judecând după expresia de seriozitate comică de pe fețele lor, Hodson nu s-a putut decide dacă ei considerau strădania lor muncă sau joacă.

Câteva luni mai târziu, aflându-se pe malul apusean al lacului Thirlmere din Lake District, într-o pădure deasă de stejari, aluni și fagi, Hodson a găsit mișunând pe latura abruptă a unui colț de stâncă un grup mare de spiriduși care se diferenţiau foarte puțin unii de alţii. Sub nivelul solului, printre rădăcini și pietre, el a putut distinge câteva case minuscule având o formă aproape perfectă, construite în mare parte din lemn, având uși, ferestre și acoperiș de paie. Atunci când intrau în case, Hodson a observat că spiriduşii renunţau la forma cunoscută de spiriduși, coborând în adâncul pământului fără să aibă o formă concretă.

Folosindu-se de clarviziunea eterică, Hodson a pătruns într-una dintre aceste case pitorești, dar de îndată ce a trecut de ușă, iluzia casei a dispărut, rămânând doar întunericul, străbătut pe ici și colo de linii fine de „magnetism energetic“. Casele nu păreau să aparțină vreunui individ sau grup. Membrii coloniei intrau și ieșeau după voie pe uși, imitând viața domestică. Printre ei, Hodson nu a zărit niciun exemplar de gen feminin, ci doar exemplare masculine. Toți erau foarte focalizați asupra propriei lor fiinţe, în aparență necomunicând unul cu altul.

La un moment dat, Hodson a devenit conștient de prezența în casa lui a unui spirit al naturii din familia spiridușilor, înalt de aproximativ 12-15 centimetri, de culoare maro-închis, cu ochi rotunzi și negri. L-a observat prima dată în bucătărie, pe un raft aflat deasupra sobei, iar mai târziu în antreu și în sufragerie. Ceea ce l-a dat de gol au fost licăririle de lumină eterică ce îi însoțeau mișcările rapide. Hodson spune că spiridușul se comporta ca şi cum el, Hodson, i-ar fi adoptat familia. Spre deosebire de alţii din specia sa, el era tânăr, isteţ și proaspăt bărbierit. De obicei intra din grădină în casă și alerga de colo până colo fără haine, trupul său căpătând din când în când o culoare verde-închis. Îi plăcea foarte mult să stea în aura lui Hodson, comportându-se de parcă ar fi primit „un duș eteric“. Când, în cele din urmă, a căpătat curajul să se caţere pe genunchiul lui, Hodson a simțit un tremur, o senzație distinctă de rece, și o apăsare foarte ușoară. El a descris fragila constituție eterică a micuțului său vizitator ca fiind „mai inconsistentă decât o adiere de vânt“. Cu toate acestea, forma sa era perfect delimitată, iar detaliile clar definite.

Autor: Gregorian Bivolaru

 

SURSA:
yogaesoteric din 9 ianuarie 2014