În anul 1920, cunoscutul scriitor Arthur Conan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes, s-a implicat într-o acţiune foarte aparte de cercetare. Ceea ce l-a tulburat foarte mult pe Doyle a fost o scrisoare primită în data de 20 iunie 1920, conţinând două fotografii, una în care o fetiţă atingea delicat mâinile unui gnom care dansa şi alta, în care o altă fetiţă privea spre ceea ce părea a fi un grup de elfi ce dansau în aer, în mijlocul unei păduri.
Ca
prim pas în cercetarea fotografiilor, Doyle l-a rugat pe profesorul
Edward L. Gardner să îi viziteze pe părinţii fetiţelor care apăreau în
poze, soţii Wright, pe a căror proprietate au fost făcute fotografiile.
Astfel, la mijlocul lui iulie 1921, Gardner s-a îndreptat către
Cottingley, un sat aflat în apropiere de Bradford. Acolo le-a cunoscut
pe fetiţele Elsie şi Frances. Elsie i-a mărturisit că, încă de când era
mică, a văzut şi s-a jucat cu tot felul de zâne, elfi, gnomi şi alţi
locuitori tainici ai pădurii. Părinţii nu au dat importanţă acestui
fapt, până când, într-o zi, Elsie le-a cerut aparatul de fotografiat
pentru a le dovedi existenţa zânelor. Aşa au apărut celebrele fotografii
cu zânele de la Cottingley.
Profesorul Gardner
a examinat atent dovezile fizice şi a declanşat al doilea pas în
cercetarea veridicităţii fotografiilor, şi anume implicarea în
investigaţie a maiorului Geoffrey Hodson. La acea vreme, maiorul Hodson
studia budismul, practica yoga şi era un clarvăzător recunoscut. El a
acceptat să participe la investigaţie şi, în august 1921, a mers la
Cottingley. Acolo a descoperit că fetiţele manifestau într-adevăr o
formă de clarviziune, însă destul de limitată. Au admirat totuşi
împreună elfi curioşi cu picioare subţiri şi urechi ascuţite, ondine
alunecoase, gnomi obraznici şi zâne surâzătoare cu plete aurii.
Deşi
povestea fotografiilor de la Cottingley nu a fost niciodată elucidată
pe deplin, Hodson şi-a dedicat întreaga viaţă verificării existenţei
spiritelor naturii şi cercetării lumii în care trăiesc acestea.
Când vezi cu ochii tăi, îţi este mai uşor să crezi
Ocultiştii
spun despre învelişul eteric al fiinţelor că are o formă asemănătoare
trupului, peste care se suprapune, dar pe care îl depăşeşte puţin în
dimensiune. Învelişul eteric este compus dintr-o substanţă ce este mai
rafinată decât materia aflată în stare gazoasă, o substanţă luminoasă şi
fluidică, rozaliu-albăstruie, cu o nuanţă puţin mai închisă decât
floarea de piersic. În loc să aibă organe, învelişul eteric este
străbătut de curenţi subtili divers coloraţi, predominant galbeni şi
portocalii. Atunci când devine mai dens, învelişul eteric poate reflecta
lumina, putând fi astfel vizibil sau chiar tangibil. Toate fiinţele vii
au un înveliş eteric, iar funcţia lui este tocmai aceea de a da „viaţă“
trupului.
Mai
subtilă decât clarviziunea eterică este aşa-numita clarviziune astrală,
care corespunde în realitate învelişului psiho-mental şi învelişului
mental superior. Substanţa din care sunt alcătuite aceste învelișuri
este mai rafinată decât cea eterică, iar ele se întrepătrund atât cu
învelişul eteric, cât și cu cel fizic. Învelişul eteric, cel
psiho-mental şi cel mental superior constituie împreună corpul astral,
care învăluie trupul sub forma unui nimb ovoidal aflat în perpetuă
prefacere şi mișcare. În partea sa inferioară, pe măsură ce se apropie
de sol, pare să se estompeze gradat. Corpul astral are menirea de a face
posibilă apariția senzațiilor, dorințelor, emoțiilor, gândurilor și
face legătura între trup și corpul nostru cauzal. Culorile sale acoperă
întregul spectru cromatic, în funcție de emoţiile şi pasiunile care
animă ființa.
Cel mai uimitor efect care apare
atunci când este activă clarviziunea eterică este legat de obiecte, care
devin, în marea lor majoritate, transparente. Un zid de cărămidă nu îi
apare unei persoane înzestrate cu clarviziune eterică mai consistent
decât un văl de ceață, permițându-i celui care priveşte în acest fel să
observe ce se petrece într-o cameră alăturată, să descrie exact
conținutul unei cutii închise, să citească o scrisoare sigilată sau, cu
puțină practică, chiar să citească un anumit mesaj ascuns în paginile
unei cărţi închise.
Pentru cel care este înzestrat cu clarviziune eterică, pământul devine, într-o anumită măsură, transparent, permițându-i acestuia să vadă la adâncimi considerabile ca printr-o apă limpede. El poate vedea astfel micile creaturi subpământene săpându-și tunelurile sau poate să descopere un zăcământ de cărbune sau de aur, cu condiția ca acesta să nu se afle la o adâncime foarte mare. Și ființele vii apar altfel în fața clarviziunii eterice: oamenii și animalele devin aproape transparenți, astfel că poate fi observat modul în care funcţionează energetic diversele organe interne și, într-o anumită măsură, pot fi diagnosticate unele boli.
Pentru cel care este înzestrat cu clarviziune eterică, pământul devine, într-o anumită măsură, transparent, permițându-i acestuia să vadă la adâncimi considerabile ca printr-o apă limpede. El poate vedea astfel micile creaturi subpământene săpându-și tunelurile sau poate să descopere un zăcământ de cărbune sau de aur, cu condiția ca acesta să nu se afle la o adâncime foarte mare. Și ființele vii apar altfel în fața clarviziunii eterice: oamenii și animalele devin aproape transparenți, astfel că poate fi observat modul în care funcţionează energetic diversele organe interne și, într-o anumită măsură, pot fi diagnosticate unele boli.
Vederea
astrală este un fel de simț cvadri-dimensional care poate percepe un
obiect din toate părțile în același timp, inclusiv din interior spre
exterior. Pentru a face o comparație între vederea eterică și cea
astrală, putem da următorul exemplu: dacă privim, prin intermediul
clarviziunii eterice, un cub de lemn inscripționat pe toate fețele,
acesta va fi transparent precum un cub de sticlă, iar privitorul va
putea citi ușor ce scrie pe partea din față. Pe partea din spate,
scrisul va apărea inversat, iar pe părțile laterale el va fi ilizibil.
Prin intermediul clarvederii astrale însă, toate fețele cubului pot fi
citite simultan, ca și cum întreaga sa suprafață ar fi redusă la o
figură plană. Cu toate acestea, structura rămâne intactă, iar fiecare
particulă din interiorul cubului este perfect vizibilă ca element de
sine stătător. Percepția privitorului poate îngloba cubul din toate
direcțiile și sub toate unghiurile în același timp.
Cei
care folosesc clarviziunea astrală pot citi fără probleme o carte
închisă, pentru că nu este necesar să răsfoiască toate paginile, așa cum
ar face dacă ar folosi clarviziunea eterică, ci vor privi în mod
selectiv, citind direct pagina care îi interesează.
Spiritele
naturii din ordinele inferioare – în această categorie intrând
majoritatea zânelor, gnomilor şi spiriduşilor – au trupuri formate din
materie eterică mai densă care, deşi nu reflectă lumina spectrului
vizibil, poate fi uşor percepută prin intermediul vederii eterice. Vasta
împărăţie a spiritelor naturii aparţine însă planului astral.
În tărâmul zânelor
În
perioada cuprinsă între anii 1921-1923, marcată de preocupările legate
de zânele din Cottingley (1921) și mutarea sa la Londra (1923), maiorul
Geoffrey Hodson a studiat spiritele naturii în fiecare zonă rurală din
Anglia în care le-a putut găsi. Datorită remarcabilelor sale capacități
de clarvăzător pe care le-a folosit pentru a analiza atomii, a
diagnostica pacienții, a efectua măsurători psihometrice ale unor
vestigii arheologice și a explora sistemul solar, descrierile sale
detaliate cu privire la lumea spiritelor naturii capătă o nouă
dimensiune, incitantă şi provocatoare totodată.
Într-o
frumoasă zi de septembrie a anului 1921, Hodson a găsit la câţiva
kilometri de locuinţa sa din Preston un luminiş despre care, prin
intermediul percepţiilor sale extrasenzoriale, a descoperit că este dens
populat cu zâne, spiriduşi, elfi şi, de asemenea, cu nişte creaturi
care trăiau în iarbă, ceva între spiriduşi şi elfi, dar mai mici şi mai
puţin evoluate.
În acea perioadă, Hodson era
adeptul împărțirii clasice a lumii spiritelor naturii în patru categorii
principale, în funcție de elementul subtil care predomina în structura
lor – adică Pământ, Apă, Aer sau Foc. El a constatat însă destul de
repede că există un număr indefinit de entităţi diverse, de multe ori
caracteristicile lor suprapunându-se. Pentru că esența unui spirit
provine din planul astral, niciunul dintre exemplarele studiate, spunea
Hodson, nu are un corp solid, clar definit. Ele sunt totuşi capabile
să-şi creeze vehicule corporale utilizând materie eterică. Ca model
folosesc formele-gând, cu care operează conştient sau inconştient, ale
țăranilor sau copiilor din partea locului, ori imită unele forme pe care
le- au văzut și le-au admirat la un moment dat. Pentru a percepe aceste
spirite este necesară trezirea clarviziunii cel puţin la nivelul
planului eteric, de preferat fiind clarviziunea în planul astral sau
chiar mai sus de acesta.
Pentru Hodson, care
avea foarte bine dezvoltate vederea eterică şi vederea astrală, zânele
întâlnite pe câmpul din apropierea localității Preston, care în multe
privințe se asemănau cu cele văzute împreună cu fetele din Cottingley,
se numărau printre favoritele sale, deoarece ele exprimau „voioșie, bună dispoziție și bucurie de a trăi“.
Le privea cu o deosebită plăcere cum zburau zglobii dintr-un loc
într-altul. Înfățișarea lor era feminină, delicată şi păreau
înveșmântate într-un material aderent, foarte fin, alb-strălucitor. „Duceau de fiecare dată cu ele un anumit fluid eteric şi, la fiecare oprire, atingeau cu mâna iarba sau florile, făcând un gestca şi cum ar aplica această substanţă.“
În grădina din Preston, în luna octombrie a anului 1921, Hodson a reperat o zână deosebit de frumoasă, înveșmântată într-o lumină strălucitoare iridescentă. „Categoric avea o culoare foarte frumoasă”, nota Hodson. „Era plină de veselie și fericire, foarte deschisă și curajoasă în exprimare şi părea învăluită într-o aură aurie strălucitoare, în care puteau fi zărite contururile aripilor. În atitudinea și expresia ei exista o anume năstruşnicie, de parcă ar fi savurat o şotie făcută pe seama sărmanilor muritori care încearcă să o studieze.“
În grădina din Preston, în luna octombrie a anului 1921, Hodson a reperat o zână deosebit de frumoasă, înveșmântată într-o lumină strălucitoare iridescentă. „Categoric avea o culoare foarte frumoasă”, nota Hodson. „Era plină de veselie și fericire, foarte deschisă și curajoasă în exprimare şi părea învăluită într-o aură aurie strălucitoare, în care puteau fi zărite contururile aripilor. În atitudinea și expresia ei exista o anume năstruşnicie, de parcă ar fi savurat o şotie făcută pe seama sărmanilor muritori care încearcă să o studieze.“
Deodată,
comportamentul ei s-a modificat și a devenit brusc serioasă, dându-i
lui Hodson posibilitatea să își facă o idee mai clară despre funcția ei.
Zâna și-a întins brațele și s-a concentrat, ceea ce a avut ca efect
contracţia și resorbţia în interior a aurei sale energetice. După
aproximativ 15 secunde, „ea a eliberat întreaga energie acumulată
prin concentrare, care a țâșnit în toate direcțiile în fluxuri de
energie aurie, influenţând toate plantele din raza sa de acțiune“.
Când
zâna a ajuns în centrul unui tufiş de crizanteme, Hodson a perceput că
ea amplifica o vibrație deja existentă, rezultatul unor activități
similare desfășurate anterior, credea el. „Un alt efect al acestei
operațiuni a fost amplificarea strălucirii dublului astral al întregului
grup de crizanteme, efect observabil până la nivelul rădăcinilor.”
Pe
un câmp din apropiere, Hodson a descoperit multe alte spirite ale
pământului, mai puțin atrăgătoare, dar totuși interesante. Printre ele
se numărau spiriduși, gnomi, elfi și pitici. Despre spiriduşi, Hodson
menţiona în însemnările sale că au înălțimi variabile, între 10 și 30 de
centimetri, şi de multe ori iau înfăţişarea unor omuleți bătrâni,
scunzi și îndesați, înveșmântaţi în stil medieval: haină maronie cu
nasturi strălucitori, căptuşeală verde, pantaloni până la genunchi,
ciorapi groși, ghete solide în picioare sau pantofi cu vârf alungit, iar
pe cap o tichie țuguiată din piele de căprioară, asemănătoare cu
bonetele de noapte de demult.
Hodson a observat
că acești spiriduși rustici, cu pielea roșcată, sprâncene și bărbi
cenușii, cu ochii mici, rotunzi și strălucitori, erau lucrători ai
pământului. Un grup ce purta șorțuri precum fierarii săpa cu cazmale și
târnăcoape pământul, dar judecând după expresia de seriozitate comică de
pe fețele lor, Hodson nu s-a putut decide dacă ei considerau strădania
lor muncă sau joacă.
Câteva
luni mai târziu, aflându-se pe malul apusean al lacului Thirlmere din
Lake District, într-o pădure deasă de stejari, aluni și fagi, Hodson a
găsit mișunând pe latura abruptă a unui colț de stâncă un grup mare de
spiriduși care se diferenţiau foarte puțin unii de alţii. Sub nivelul
solului, printre rădăcini și pietre, el a putut distinge câteva case
minuscule având o formă aproape perfectă, construite în mare parte din
lemn, având uși, ferestre și acoperiș de paie. Atunci când intrau în
case, Hodson a observat că spiriduşii renunţau la forma cunoscută de
spiriduși, coborând în adâncul pământului fără să aibă o formă concretă.
Folosindu-se de clarviziunea eterică, Hodson a
pătruns într-una dintre aceste case pitorești, dar de îndată ce a
trecut de ușă, iluzia casei a dispărut, rămânând doar întunericul,
străbătut pe ici și colo de linii fine de „magnetism energetic“.
Casele nu păreau să aparțină vreunui individ sau grup. Membrii coloniei
intrau și ieșeau după voie pe uși, imitând viața domestică. Printre ei,
Hodson nu a zărit niciun exemplar de gen feminin, ci doar exemplare
masculine. Toți erau foarte focalizați asupra propriei lor fiinţe, în
aparență necomunicând unul cu altul.
La un
moment dat, Hodson a devenit conștient de prezența în casa lui a unui
spirit al naturii din familia spiridușilor, înalt de aproximativ 12-15
centimetri, de culoare maro-închis, cu ochi rotunzi și negri. L-a
observat prima dată în bucătărie, pe un raft aflat deasupra sobei, iar
mai târziu în antreu și în sufragerie. Ceea ce l-a dat de gol au fost
licăririle de lumină eterică ce îi însoțeau mișcările rapide. Hodson
spune că spiridușul se comporta ca şi cum el, Hodson, i-ar fi adoptat
familia. Spre deosebire de alţii din specia sa, el era tânăr, isteţ și
proaspăt bărbierit. De obicei intra din grădină în casă și alerga de
colo până colo fără haine, trupul său căpătând din când în când o
culoare verde-închis. Îi plăcea foarte mult să stea în aura lui Hodson,
comportându-se de parcă ar fi primit „un duș eteric“. Când, în
cele din urmă, a căpătat curajul să se caţere pe genunchiul lui, Hodson a
simțit un tremur, o senzație distinctă de rece, și o apăsare foarte
ușoară. El a descris fragila constituție eterică a micuțului său
vizitator ca fiind „mai inconsistentă decât o adiere de vânt“. Cu toate acestea, forma sa era perfect delimitată, iar detaliile clar definite.
Autor: Gregorian Bivolaru
yogaesoteric din 9 ianuarie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu