Sine al meu Superior, cu iubire îți cer ca începând din acest moment să mă îndrumi în tot ceea ce fac sau intenționez, pentru a cunoaște cele mai corecte soluții în problemele cu care mă voi confrunta în viitor. Îți cer aceasta pentru binele meu cel mai înalt, pentru evoluția ființei mele în Lumină și în afara oricărei interferențe malefice. Vreau să îmi ridic frecvența de vibrației la nivelul cel mai potrivit pentru evoluția spirituală a ființei mele în Lumină. Așa să fie!” (în sprijinul celor interesați)

Totalul afișărilor de pagină

vineri, 31 martie 2017

Persecuția lui Loic Le Ribault, inventatorul siliciului organic G5 (I)


(nota blogger: Calvarul unui mare savant care, prin cercetările sale, a intrat în conflict cu mafia producătorilor de medicamente alopate, controlată de „Îluminați”)

Francezul Loic Le Ribault, geolog şi specialist în medicină legală, a creat un tratament pentru artrită şi pentru multe alte boli bazat pe o formă organică de bioxid de siliciu, dar a fost în mod tragic învins în lupta cu sistemul medical, cu sistemul de justiţie şi cu corporaţiile farmaceutice.
Îmi voi continua acţiunea de a distribui G5 în ciuda întregii opoziţii. O fac pentru toţi acei pacienţi pe care am onoarea să-i îngrijesc, pentru cei care au fost abandonaţi de medicina modernă, incapabilă să le ofere un tratament, pentru cei care au descoperit că tratamentele alopate oferite erau mai rele decât boala în sine.” – Loic Le Ribault (18 aprilie 1947 – 6 iunie 2007)
Loic Le Ribault, cel mai renumit specialist al Franţei în medicină legală, specializat în bioxidul de siliciu, s-a stabilit în împrejurimile întunecoase ale hanului The Flying Fish din portul St. Helier, Jersey (Insulele Canalului). Ridicând din umeri şi exprimându-se într-o engleză poticnită, el a explicat modul în care hanul a ajuns să-i devină casă şi birou.
Cunoştea pe aproape toată lumea din bar, pe şoferii de autobuz, pe vânzătorii din magazine şi pe mulţi dintre proprietarii de ambarcaţiuni din port. Îi cunoştea pentru că îi tratase de „boala cutare sau cutare”. „Pe mulţi i-am vindecat cu G5”, spunea el. Stând la The Flying Fish, Le Ribault nu părea a fi omul care a fost alungat din Franţa pentru că a descoperit şi a distribuit un tratament pentru artrită şi pentru alte afecţiuni comune.
În anul 1985, când lucra ca expert independent în medicină legală pentru justiţia franceză, Le Ribault şi-a unit forţele cu un cercetător chimist extrem de apreciat, profesorul Norbert Duffaut de la Universitatea din Bordeaux.
Cei doi sperau să finalizeze împreună cercetarea asupra bioxidului de siliciu organic, substanţă despre care credeau că are o gamă largă de întrebuinţări terapeutice. După doisprezece ani de eforturi comune, Duffaut a murit, otrăvit în împrejurări suspecte, poate că o consecinţă a activităţii lor, iar Le Ribault a stat două luni în arest într-o închisoare franceză.
Loic Le Ribault era tipul clasic de francez. Era flegmatic, iar atunci când nu râdea blând şi autodezaprobator, pe faţa sa mobilă apărea toată tristeţea lumii, exprimată parcă de un clovn trist. Hainele sale de zi cu zi, ponosite, şuviţele albe de păr ce pluteau în jurul capului său pleşuv şi lipsa unei engleze fluente, pentru care se scuza continuu – toate acestea îl făceau pe Le Ribault să pară înţelept, dar neglijent. Când îl ascultai trebuia să-ţi aduci aminte din când în când că în ultimii ani pierduse totul, cu excepţia minţii sale.
O veche promisiune într-un fir de nisip
Cu treizeci de ani în urmă, la vârsta de douăzeci şi ceva de ani, Loic Le Ribault era un savant precoce, cu lucrări senzaţionale publicate de Academia Franceză de Știinţe. La 24 de ani, în 1971, a descoperit o funcţie nouă a microscopului electronic (ESM), care i-a dat posibilitatea desluşirii istoriei firelor de nisip. Până atunci microscopul electronic, capabil să mărească de 30.000 de ori în vremea aceea, fusese folosit în biologie şi medicină şi nimeni nu-şi imagina că ar putea fi folosit pentru examinarea rocilor.
Le Ribault a descoperit că la ESM putea discerne întreaga istorie a unui fir de nisip: unde şi când a apărut, cum s-a format, unde şi cum a fost transportat, unde a fost dus apoi şi cât a stat în acel loc. La terminarea cercetării avea o listă de 250 de criterii prin care se putea diagnostica istoria nisipului. Domeniul a devenit apoi atât de specializat, încât instruirea unui om de ştiinţă în cunoştinţele tehnice necesare efectuării acestor teste dura trei ani.
Abordarea analizei şi detecţiei nisipului de către Le Ribault avea unele întrebuinţări academice şi comerciale dar, în mod clar, era un ajutor de nepreţuit pentru poliţie. Pe când lucra la universitate, Le Ribault a fost abordat de FBI şi a devenit unul dintre consultanţii lor în probleme de medicină legală.
În ciuda descoperirii unei noi utilizări pentru ESM, după ce s-a specializat în această direcţie, Le Ribault a constatat că era dificil de găsit un post în universităţi. Prin urmare, în anul 1982 şi-a înfiinţat propriul laborator naţional de microscopie electronică, numit CARME, şi a devenit rapid cel mai ilustru specialist în medicină legală al Franţei.
CARME a devenit principalul laborator folosit de poliţie, justiţie şi de Ministerul de Interne al Franţei. Le Ribault a fost primul care a admis că nu era diplomat, ba chiar considera că era anarhist prin viziunea sa asupra societăţii. 
Luptele constante, aparent pentru hegemonie, dintre el şi Ministerul de Interne al Franţei nu l-au făcut să fie îndrăgit de slujitorii statului. Datorită calităţii muncii depuse la CARME, Le Ribault era un personaj recunoscut la nivel naţional, cu o reputaţie de excepţie, cercetând şi comentând unele dintre cele mai şocante cazuri criminale, militare şi politice din Franţa. Întotdeauna popular, era foarte căutat de televiziune, radio şi presă, precum şi de partidele politice franceze.
Când aveam CARME, în fiecare săptămână apăream în presă şi la televiziune iar fiecare partid francez îmi cerea să-i devin membru. La televiziune şi în presă făceam ca informaţia să fie accesibilă. Ţineam foarte des conferinţe în şcoli şi în universităţi.”
În ciuda dosarului său strălucitor de expert solicitat deseori ca martor, Ministerul de Interne al Franţei şi poliţia par să se fi îngrijorat de genialitatea mândră a lui Le Ribault şi de controlul pe care acesta îl exercita în mod tacit asupra specialiştilor în medicină legală ai ministerului. El spunea că funcţionarii de stat se refereau adesea la el prin expresia „savantul lor” şi la laboratorul lui ca „laborator al Ministerului de Interne”.
Cariera celui mai eminent specialist al Franţei în medicină legală, Le Ribault, a ajuns la un sfârşit brusc în anul 1991, când Ministerul de Interne a decis să integreze în propriile structuri laboratoarele regionale de medicină legală echipate cu microscoape electronice.
În dezastrul care a urmat, Le Ribault şi-a pierdut laboratorul, în care lucrau treizeci de angajaţi, precum şi casa, pe care o ipotecase drept garanţie pentru laborator. Caracter optimist, Le Ribault s-a adaptat la această nouă situaţie, s-a mutat în casa familiei sale şi a revenit la prima sa iubire, bioxidul de siliciu.
În anul 1972, când lucra cu nisip la ESM, Ribault făcuse o descoperire interesantă: un strat de bioxid de siliciu amorf, solubil în apă, care conţinea microorganisme, a acoperit suprafaţa unor fire de nisip. El a descoperit că aceste microorganisme şi secreţiile pe care le lăsau pe nisip conţineau bioxid de siliciu organic.
Bioxidul de siliciu organic diferă de cel mineral, care constituie cea mai mare parte a scoarţei Pământului, prin carbonul pe care-l conţine şi prin faptul că poate fi asimilat cu uşurinţă de animale. În preajma anului 1975, Le Ribault crease un proces prin care era posibilă recuperarea acestor depozite de pe suprafaţa nisipului. Toată această muncă a fost acceptată de instituţiile ştiinţifice şi lucrările sale au fost publicate de Academia Franceză de Ştiinţe. În cei cincizeci de ani anteriori a existat o cercetare constantă a bioxidului de siliciu organic, punându-se şi problema folosirii acestei substanţe în scopuri terapeutice.
La începutul activităţii sale ca geolog, Le Ribault nu a fost interesat nici de bioxidul de siliciu şi nici de sănătate. Dar la începutul anilor ’80, în timp ce lucra cu depuneri de bioxid de siliciu organic, şi-a dat seama că psoriazisul său s-a vindecat după ce şi-a introdus mâinile în soluţia de bioxid de siliciu organic. Din acel moment Le Ribault şi-a focalizat munca de cercetare asupra proprietăţilor terapeutice ale bioxidului de siliciu.
De la poluant la substanţă nutritivă esenţială
Bioxidul de siliciu este un element esenţial al materiei vii. Se găseşte în ţesuturile trupului, în timus, în pereţii vaselor sanguine, în glandele suprarenale, în ficat, în splină, în pancreas şi, în cantitate considerabilă, în păr. Odată cu îmbătrânirea, trupul îşi pierde depozitul de bioxid de siliciu organic şi este incapabil să îl recupereze din surse exterioare, care conţin predominant bioxid de siliciu mineral. La început s-a crezut că bioxidul de siliciu este în cel mai rău caz o substanţă care contaminează trupul uman sau în cel mai bun caz un element care trece rapid prin trup, fiind apoi eliminat.
Aceste idei se bazau aproape în totalitate pe observaţii asupra bioxidului de siliciu mineral care, sub formă de praf şi particule, era responsabil pentru boli serioase precum silicoza. Bioxidul de siliciu în formă minerală fusese utilizat terapeutic, dar era absorbit ineficient de organismul uman. În mod tradiţional el îşi găsise locul în panteonul remediilor vegetale, fiind prezent în coada-calului şi în unele legume.
O lucrare din anii ’30, referitoare la bioxizii de siliciu mineral şi organic ce pot fi absorbiţi de organism, arăta în mod incontestabil că bioxidul de siliciu organic poate fi descris ca substanţă nutritivă, esenţială atât pentru oameni cât şi pentru animale. El este necesar pentru calcifierea primară a oaselor şi a cochiliilor animalelor şi s-a descoperit că lipsa lui produce modificări şi anomalii în creşterea oaselor. S-a observat de asemenea că bioxidul de siliciu are un rol în procesul de formare a celulelor pereţilor vaselor sanguine.
Cea mai importantă descoperire a fost faptul că bioxidul de siliciu influenţează în mod direct cartilajele şi ţesuturile de legătură, în care se găseşte în cantitate mare, având un rol important în articulaţii şi în bolile lor. În studii efectuate în anii ’70 s-a constatat că suplimentele de bioxid de siliciu ajută la creşterea oaselor şi cartilajelor. În anul 1993 s-a raportat că tratamentul cu bioxid de siliciu poate stimula formarea oaselor. În anii ’90 preparate cu bioxid de siliciu au fost folosite de unele companii farmaceutice pentru pansarea rănilor şi arsurilor deoarece s-a admis faptul că bioxidul de siliciu vindecă mai rapid rănile şi poate stabiliza arsurile.
Norbert Duffaut – „Omul din lună”
În anul 1982, Le Ribault a început să lucreze cu profesorul Norbert Duffaut, chimist şi inginer cercetător în cadrul Universităţii din Bordeaux, la CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique). În 1957 Duffaut sintetizase o moleculă de bioxid de siliciu care putea fi absorbită de organismul uman. Spre deosebire de Le Ribault, Duffaut folosise bioxidul de siliciu organic ca agent terapeutic încă de la primele sale descoperiri din anii ’50. La fel ca Ribault, Duffaut acordase prea puţină atenţie lucrărilor academice despre bioxidul de siliciu organic, fiind convins că era cel mai avansat în domeniu. Când Le Ribault şi Duffaut s-au întâlnit pentru prima dată, Duffaut trata de ani de zile oamenii şi era binecunoscut în sud-vestul Franţei şi chiar în Paris.
Duffaut a creat NDR (Remediul Norbert Duffaut) şi a produs mulţi litri din acest tratament pentru mii şi mii de pacienţi. Fie pentru a evita agenţiile de reglementare din domeniu, fie din spirit de contrazicere, Duffaut a refuzat să-şi înregistreze lucrările. „A refuzat complet să păstreze o evidenţă a ceea ce a făcut”, spunea Le Ribault. „Obişnuia să zică: «Noi avem dreptate, noi vom învinge până la urmă».”
În anul 1958, Duffaut începuse munca clinică cu doctorul gastroenterolog Jacques Jane şi începuse să trateze bolnavii de artrită, cu mare succes. Duffaut era sigur că reglarea funcţiei cardiovasculare şi îmbunatăţirea circulaţiei sanguine sunt cele mai importante scopuri terapeutice ale bioxidului de siliciu organic.
Prin urmare, în anii ’60, Duffaut a lucrat cu Rager, chirurg cardiovascular, care a folosit bioxidul de siliciu organic în recuperarea postoperatorie. În anul 1967 lui Rager i s-a decernat premiul J. Levy Bricker de către Academia Franceză de Medicină pentru folosirea bioxidului de siliciu organic în tratamentul uman. 
Munca lui Rager a stabilit că bioxidul de siliciu organic îi ajută pe pacienţii bolnavi de cancer să reziste la chimioterapie.
Le Ribault şi Duffaut aveau şi alte lucruri în comun în afara pasiunii pentru bioxidul de siliciu organic. Duffaut, trecut de 60 de ani, era considerat de mulţi drept un om deosebit de dificil.
Le Ribault spunea cu tristeţe şi în acelaşi timp cu umorul său obişnuit despre Duffaut: „El era mai puţin diplomat decât mine, cu mult mai puţin diplomat decât mine. Vă puteţi imagina asta? Era un om imposibil. El considera că sistemul era creat din oameni stupizi; avea dreptate, sigur; le-o şi spunea în multe ocazii. Era excentric și foarte individualist. Cred că eram singura persoană capabilă să se înţeleagă cu el.”
La fel ca Le Ribault, Duffaut folosea umorul pentru a se apăra de conflicte mai profunde. „Duffaut era un om foarte, foarte deştept, un adevărat geniu, un chimist de clasă, care cânta, glumea şi zâmbea întotdeauna, toată ziua – în fiecare zi!” Le Ribault îşi amintea cu drag de bărbatul necăsătorit, scufundat complet în munca sa ştiinţifică, atât de îndepărtat de relaţiile plictisitoare ale lumii de zi cu zi încât, după cum glumea Le Ribault, cea mai mare parte a timpului „era pe Lună”. Când l-a întâlnit pe Le Ribault, Duffaut avea deja 15 ani de când îşi testa terapeutic molecula sintetică de bioxid de siliciu organic şi adesea îşi oferise gratuit invenţia statului francez şi instituţiilor sale de cercetare medicală.
Toate propunerile sale au avut parte de o tăcere profundă, aparent premeditată. În anul 1985, Duffaut şi Le Ribault au obţinut un brevet internaţional pentru protejarea utilizării terapeutice a bioxidului de siliciu organic. În anul 1987, asemenea altor savanţi care nu lucrau pentru companiile farmaceutice şi care-şi exprimau public îngrijorarea, cei doi au solicitat ministrului francez al cercetării ca descoperirea lor să fie testată în bolile asociate cu SIDA.
Au fost atât de hotărâţi să forţeze guvernul să recunoască calităţile terapeutice ale bioxidului de siliciu organic încât şi-au formulat cererea şi au prezentat dovezi în sprijinul ei în cel mai legal mod cu putinţă. Duffaut şi Le Ribault nu au primit niciun răspuns.
În noiembrie 1993, Duffaut a fost găsit mort în patul său de către vecini, care au observat că nu ieşise din casă în ziua aceea.
Deşi Duffaut murise în pat, la o vârstă de peste şaptezeci de ani, s-a făcut o autopsie în urma căreia s-a descoperit cianură de potasiu. Cu toate că nu a lăsat nicio scrisoare şi în ciuda faptului că au existat martori care-l văzuseră pe Duffaut într-o stare de spirit bună în noaptea de dinaintea morţii, poliţia a concluzionat că s-a sinucis.
Le Ribault a acceptat iniţial sinuciderea colegului său, dar apoi a început să aibă suspiciuni. Principala sa îndoială era că Duffaut, chimist foarte bine pregătit, ar fi ales cianură de potasiu ca mijloc de sinucidere, ştiind că aceasta produce o moarte incredibil de dureroasă. Din ce a scris Duffaut înainte de a muri se vede o mâhnire clară, produsă de frustrări şi dezamăgiri continue. Ultimele sale notiţe conţin fraza: „Autorităţile mi-au condamnat descoperirea fără măcar să o fi testat.”
Cercetare asupra terapeuticii bioxidului de siliciu organic
Pe măsură ce munca sa cu Duffaut progresa, Loic Le Ribault a descoperit că existau puţine studii academice despre utilizările terapeutice ale bioxidului de siliciu organic. El a fost preocupat de-a lungul anilor ’80 şi la începutul anilor ’90 de încercarea de a produce bioxid de siliciu organic, pe care Duffaut îl folosea pentru comprese şi băuturi. „Una dintre cele mai serioase dificultăţi a fost încercarea de a face ca G5 (preparat ce conţine molecule de bioxid de siliciu organic aflate în suspensie în apă) să poată fi băut. Soluţia pe care o creasem noi era uşor toxică – bună pentru uz extern, dar nu pentru băut. Poate că nu era mai toxică decât vinul roşu, dar eu vroiam să nu fie toxică deloc.”
Când Le Ribault a descoperit efectul bioxidului de siliciu organic asupra psoriazisului său, era sceptic în privinţa valorii terapeutice pe termen lung a descoperirii sale. Totuși, după doi sau trei ani de lucru cu doctori care au aplicat descoperirea sa pe pacienţi şi după ani de lucru cu Duffaut, a decis că era momentul să trimită dosarele Ministerului Sănătăţii, cerând să se efectueze teste, garantând că el va furniza gratuit substanţele. Nu a primit răspunsuri la multele sale solicitări.
Tratarea în particular a pacienţilor nu se potrivea cu ideile despre îngrijirea sănătăţii ale lui Le Ribault şi ale lui Duffaut, aşa că amândoi doreau ca guvernul francez să adopte ideea bioxidului de siliciu organic. La mijlocul anilor ’90 Le Ribault şi Duffaut au tratat cu succes peste 10.000 de oameni, mai întâi cu cataplasme de bioxid de siliciu organic şi apoi cu un tonic de uz intern. Hotărât să-şi facă publice descoperirile, Le Ribault a aranjat în America întâlniri personale cu preşedinţii principalelor laboratoare farmaceutice, a călătorit în Canada pentru a vizita directori şi a străbătut Franţa în lung şi-n lat. Toţi cei cu care s-a întâlnit au arătat interes şi majoritatea i-au spus că îl vor contacta în câteva săptămâni. După cum spunea mai târziu, pe când se afla în Jersey: „De peste cinsprezece ani aştept să primesc un răspuns.” Directorul unei companii farmaceutice i-a oferit un milion de lire sterline doar ca să-şi îngroape descoperirea.
Ordonarea moleculelor
La sfârşitul anului 1994, Le Ribault lucra la soluţia numită de el G5, pe care o producea şi o distribuia celor cu probleme de sănătate. După Le Ribault, nu era cazul ca G5, substanţă naturală netoxică, să aibă nevoie de aprobări; el o considera tonic sau supliment alimentar. În America şi Europa a devenit o problemă serioasă aceea de a stabili cine plăteşte testarea produselor medicale descoperite de cercetători care nu sunt angajaţi ai companiilor farmaceutice. Se duce un război continuu între diferitele tipuri de tratament medical. Comerţul şi practicarea tratamentelor nefarmaceutice sunt atacate constant de marile companii.
Agresorii cei mai comuni în acest război de uzură sunt companiile farmaceutice. Acestea, având ca aliaţi apropiaţi agenţiile de reglementare, departamentele de cercetare universitare, spitalele şi mass-media, au ca strategie micşorarea numărului de plante medicinale legale şi încearcă în mod constant să restricţioneze disponibilitatea vitaminelor şi a suplimentelor alimentare.
Companiile farmaceutice îşi pot permite să concureze între ele, plătind sute de mii sau milioane de lire sterline pentru a-şi face testele, apoi alte mii de lire sterline pentru documentaţia necesară expunerii cazurilor în faţa agenţiilor de reglementare. Când obţin licenţele, folosesc strategii agresive de marketing, măsuri de protecţie şi „trucuri murdare” pentru a-şi asigura ascensiunea.
Vânzătorii de plante medicinale, homeopaţii, terapeuţii care promovează alimentaţia raţională şi acei producători şi practicanţi care folosesc tratamente nefarmaceutice şi care sunt incapabili să angajeze laboratoare pentru a realiza teste sunt forţaţi să-şi vândă şi să-şi folosească tratamentele cu dificultate. Ei sunt incapabili să facă reclamă efectelor pe care le au terapiile lor asupra îmbunătăţirii sănătăţii. Doar puţini inovatori au norocul de a obţine premii speciale de la FDA, în America, sau de la Medicines Control Agency (MCA – schimbat în MHRA) sau MAFF, în Marea Britanie, premii care scutesc terapiile lor naturale de necesitatea de a fi autorizate.
Progresul acestor tratamente alternative este neregulat şi întâmplător, depinzând probabil de existenţa competiţiei cu produsele farmaceutice. Cenzura competitivă, financiară şi profesională desfăşurată de către companiile multinaţionale şi de medici asupra noilor terapii naturale a dat naştere inevitabil la afaceri „ilegale” şi a făcut infractori din unii doctori, savanţi şi terapeuţi.
Dar ceea ce este poate mai important este că regulile de protecţie farmaceutică au transformat în infractori şi mulţi pacienţi. Refuzând pacienţilor libertatea de a-şi alege propriile tratamente, legile şi agenţiile de reglementare i-au împins pe unii bolnavi către o societate subterană de îngrijire a sănătăţii. Acesta este vârtejul protecţiei farmaceutice, al regulilor impuse de corporaţii şi al politicii confuze în care Le Ribault a lansat G5 în anul 1994, obosit de invizibilitatea autorităţilor şi mâniat de moartea ciudată a colegului său. Hotărârea lui Le Ribault de a înfrunta marile companii şi agenţii de reglementare avea să ducă la prăbuşirea vieţii sale.
Publicitate şi conspirație
În iunie 1995, la scurt timp după ce Le Ribault a început să distribuie G5, Jean-Michel Graille, jurnalist la Sud-Ouest Dimanche, l-a abordat şi l-a întrebat dacă poate să scrie despre descoperirea lui. Cu zece ani înainte, Graille scrisese o carte cu titlul Dossier Priore: une nouvelle affaire Pasteur? După ce a obţinut acordul redactorului său, Graille i s-a alăturat lui Le Ribault timp de patru luni, observându-i munca de om de ştiinţă, inovator şi acum întreprinzător. În ciuda unui oarecare scepticism iniţial, Graille s-a convins complet de efectele terapeutice ale descoperirii lui Le Ribault.
În octombrie 1995 Sud-Ouest Dimanche a publicat, pe cinci pagini, o relatare detaliată despre munca lui Le Ribault şi suprimarea descoperirilor sale. Publicarea acestui articol a avut rezultate uluitoare, care l-au târât pe Le Ribault într-un conflict incontrolabil cu justiţia şi cu alte forţe ascunse.
Le Ribault a primit 35.000 de telefoane, scrisori şi pacienţi în zilele care au urmat publicării articolului. A fost obligat să închirieze un hotel şi să cheme savanţi, doctori şi prieteni care să-l ajute la sortarea convorbirilor. Serviciul telefonic local a căzut, iar liniile telefonice ale secţiilor de poliţie şi ale oficiilor poştale au fost blocate zile în şir.
În cele trei luni care au urmat, Le Ribault a făcut tot ce a putut pentru a trata miile de oameni care veneau în zonă căutând ajutor. El a afirmat că farmaciile din acea zonă au pierdut cca. 35% din câştigurile lor în acest „val mareic”.
Articolul a avut şi alte rezultate, mai sinistre. Le Ribault pretindea că, imediat după apariţia articolului, alte publicaţii au fost avertizate să nu publice astfel de articole. A primit numeroase ameninţări cu moartea, casa i-a fost spartă şi colaboratorii săi au fost ameninţaţi. O femeie de vârstă mijlocie, care îl ajutase mulţi ani, a fost atacată, rănită serios şi ţinută ostatică timp de o oră în casa lui Le Ribault. 
El şi colegii săi îl cunoşteau pe atacator, un criminal din Marsilia care încercase să îl forţeze pe Le Ribault să-i acorde autorizaţia de a comercializa G5. Când a fost anunţată, poliţia nu a făcut nimic.
Fie prin conspiraţie, fie din oportunism criminal, au început brusc să răsară companii ce pretindeau că folosesc terapeutic bioxidul de siliciu organic. Multe dintre aceste companii au folosit numele şi fotografiile lui Le Ribault şi Duffaut şi chiar le-au falsificat semnăturile.
Materiale publicitare ilegale au inundat piaţa, folosind citate din articolul lui Graille. Le Ribault a văzut apoi rezultatele analizelor efectuate de laboratoare publice asupra acestor produse, despre care el spunea că erau apă, bioxid de siliciu mineral sau o sinteză instabilă periculoasă a bioxidului de siliciu organic.
Le Ribault nu avea nimic de-a face cu aceste speculaţii, dar în ianuarie 1996, după ce un număr de plângeri aparent autentice fuseseră primite împotriva acestor produse false, Ordinul Medicilor şi Ordinul Farmaciştilor, instituţiile profesionale care protejează interesele medicilor şi farmaciştilor în Franţa, au depus o plângere împotriva lui Le Ribault în faţa unui magistrat, acuzându-l de practică ilegală a medicinei şi farmaceuticii.
Iniţial, cu naivitatea celui care nu are habar de politică, Le Ribault a fost mulţumit de plângerea depusă: „Asta era ceea ce căutam, ceea ce aşteptam. Credeam că acum tribunalul va fi obligat să numească pe cineva să efectueze testele necesare.” Audierile au început după şase luni. În mijlocul acestor asalturi, Le Ribault era incapabil să priceapă că începuse o campanie totală, al cărei obiectiv era stoparea folosirii terapeutice a descoperirii sale. Confuzia şi nefericirea lui au fost accentuate de moartea lui Jean Michel Graille, în aprilie 1996. Graille, probabil cel mai hotărât suporter public al lui Le Ribault, a murit de infarct în mod neaşteptat, în timp ce se relaxa în grădina lui, la vârsta de 50 de ani.
Persecutarea lui Loic Le Ribault
După ce a petrecut un timp în închisoare în aşteptarea procesului, unul dintre cei mai mari specialişti ai Franţei în medicină legală a fugit în Jersey, unde liniştea sa sufletească a fost zdruncinată din nou datorită reimplicării sale în cazul unui asasin francez.

yogaesoteric
24 martie 2017

Persecuția lui Loic Le Ribault, inventatorul siliciului organic G5 (II)


(nota blogger: nu vi se pare asemănător cu un caz din istoria recentă a justiției românești, în care a fost implicată și justiția franceză?)

Când Loic Le Ribault a sosit în Irlanda, în octombrie 1998, s-a simţit în siguranţă, în ciuda faptului că nu avea paşaport şi fusese urmărit recent de către persoane anonime, aparent agenţi ai serviciului secret. A intrat în Irlanda după ce mai întâi se furişase în Anglia pentru a locui la nişte prieteni, care mai apoi l-au condus în Irlanda prin Rosslare Ferry. Loic a ales Irlanda deoarece ea este „singura ţară celtică independentă din lume”. După ce a petrecut un timp într-un hotel din ţinutul Mayo, a mers să locuiască în Ross, unde, în iunie 1999, în laboratorul pe care l-a amenajat a început să producă G5 – bioxidul de siliciu organic despre care se demonstrase că este eficace în tratarea oamenilor bolnavi de artrită şi de alte afecţiuni.
Din momentul exilului său din Franţa (fiind hăituit de autorități, a fugit din țară în țară, ajungând la un moment dat și în Irlanda, unde și-a amenajat un laborator), realizând că publicitatea era probabil singurul lucru care l-ar putea ţine în viaţă, Loic şi-a scris în mod constant povestea şi a contactat diferite ziare şi mulți jurnalişti cărora le-a descris situaţia sa dificilă. În anul 2003 a publicat o lucrare cuprinzătoare, în limba engleză, numită The Cost of A Discovery – Letter to my Judge.
În Irlanda, Loic a continuat campania de demascare a fraudelor comise de Ministerul de Inteme al Franţei atunci când autoritățile i-au copiat echipamentul de medicină legală. Prin anii ’80, Le Ribault era cel mai important şi renumit specialist în medicină legală din Franţa. A rezolvat numeroase cazuri de asasinat pentru jandarmerie şi magistratură. Echipamentul pe care îl dezvoltase, bazat în principal pe colectarea de mostre specifice medicinei legale şi pe examinarea acestora sub un microscop electronic, ar fi trebuit să plaseze poliţia franceză în avangarda instituţiilor ce luptă pentru rezolvarea cazurilor de crimă.
În loc de aceasta, Loic Le Ribault a devenit un om vânat. Forţe puternice nu au vrut să se acorde credit muncii şi tehnicii individuale în detrimentul celor instituţionalizate. Demonstraţiile sale de competenţă judiciară, din ce în ce mai pline de succes, au dezvăluit frecvent faptul că munca de rutină a poliţiei judiciare din Franţa avea vicii de procedură şi era ineficientă. În ciuda împotrivirii manifestată de către poliţie şi guvern de a continua să se folosească de Loic în rezolvarea cazurilor de crimă, admiratori ai acestuia, judecători independenţi, magistraţi şi unii dintre avocaţii victimelor îi solicitau încă ajutorul la sfârşitul anilor ’80.
Unul dintre cazurile care i-au fost repartizate a fost acela al tânărului excursionist irlandez Trevor O’Keeffe, care fusese ucis şi apoi îngropat în Franţa, în august 1987. Acest caz urma să fie unul dintre ultimele cu care Loic a avut de a face, înainte ca piedicile continue şi presiunea exercitată de diferite forţe să îl determine să îşi închidă laboratoarele independente şi să se orienteze spre cealaltă mare pasiune a lui, cercetarea bioxidului de siliciu organic.
Controversă în Irlanda
Când a ajuns în Irlanda, Loic îşi propusese o viaţă liniştită, dar nu a durat mult până ce a atras atenţia. În toamna anului 1988, ziarul Sunday Tribune a publicat un articol lung, scris de către Hany McGee, despre munca desfăşurată de Loic în cazul lui Trevor O’Keeffe. După publicarea acestui articol, jurnalistul l-a pus pe Loic în legătură cu mama lui Trevor, Eroline, pe care Loic încercase fără succes să o contacteze încă de când a fost chemat să facă un raport referitor la acest asasinat, în urmă cu zece ani. Când Loic i-a fost prezentat acesteia, în noiembrie 1998, el i-a înmânat raportul judiciar pe care îl pregătise pentru judecătorul de instrucţie în anul 1997 şi la care doamna O’Keeffe nu a avut acces.
Raportul lui Loic dovedea că Pierre Chanal, un soldat francez, era un criminal în serie şi suspectul principal în uciderea lui Trevor şi a altor bărbaţi. Loic nu a putut preciza câţi oameni a ucis Chanal, deşi bănuia că era posibil ca numărul acestora să fie în jur de cincizeci. Autorităţile franceze au avut un comportament ciudat în privinţa acuzării lui Chanal şi a demonstrării legăturii sale cu o serie întreagă de crime, aducându-i doar acuzaţii minore, legate de răpirea unui tânăr, pe care poliţia l-a găsit întemniţat dar viu în momentul în care l-a arestat pe Chanal. Soldatul a fost închis fără a avea loc o audiere completă în privinţa crimelor de care era suspectat. Abordarea autorităţilor franceze nu a făcut dreptate rudelor victimelor ucise de Chanal. A ascuns însă incompetenţa, incapacitatea şi confuzia poliţiei franceze şi a Ministerului de Interne, instituţii preocupate în special de imaginea forţelor armate. În anii 1998 şi 1999, Loic şi Eroline au început campania de dezvăluire completă a dovezilor în cazul lui Trevor O’Keeffe.
Cam în aceeaşi perioadă, Loic a dus mai departe cazul său împotriva guvernului francez, pe care avocaţii săi îl pregăteau încă din 1997 pentru a fi prezentat în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În anul 1995, anul în care Loic a părăsit Franţa, la şapte ani după arestarea lui Chanal, un nou judecător a preluat cazul lui Chanal şi a ordonat, pentru prima dată, realizarea unor expertize de medicină legală care înainte fuseseră refuzate atât lui Loic, cât şi avocaţilor familiei victimei.
În ianuarie 1999, analiza ADN a unor fire de păr găsite de Loic cu aproape zece ani mai devreme în maşina lui Chanal a demonstrat că acesta era în mod sigur ucigaşul a cel puţin doi tineri autostopişti. Un raport independent de medicină legală a ajuns la aceeaşi concluzie ca Ribault – că pământul de pe cazmaua găsită în maşina lui Chanal în momentul în care a fost arestat era la fel cu cel descoperit în locul în care fusese îngropat Trevor O’Keeffe. Ca o consecinţă a investigaţilor independente realizate de noul judecător şi datorită campaniei desfăşurate de Loic şi de familia lui Trevor O’Keeffe, Chanal urma în sfârşit să fie pus sub acuzaţie într-un proces în luna octombrie 2003 în Reims. După stabilirea datei de desfăşurare a procesului lui Chanal, autorităţile au cerut ca Loic să revină în Franţa şi să asiste la proces.
Eliminarea lui Chanal
Când Loic a fost solicitat să apară în faţa Curţii de Apel din Franţa, pe data de 16 octombrie 2003, ca martor expert, el a început să ducă tratative pentru a putea să depună mărturie fără teama că va fi arestat. În final s-a convenit ca el să îşi prezinte mărturia prin intermediul unei videoconferinţe. Probabil că Loic nu a trebuit să lupte prea mult pentru a se ajunge la această soluţie, deoarece, chiar dacă el ar fi avut probleme în Franţa, acestea ar fi fost mici, comparativ cu problemele pe care prezenţa sa le-ar fi cauzat statului francez. Guvernul francez şi serviciile secrete lucrau din greu pentru a se asigura că procesul nu va avea loc niciodată. Îngrijorate de faptul că apariţia lui Loic înaintea Curţii de Apel îi va aduce acestuia un nou prestigiu în ochii publicului francez, pe data de 23 august elemente din sistemul judiciar francez şi Ministerul de Interne au emis un mandat de arestare internaţional împotriva lui.
Cu ajutorul câtorva ziare irlandeze, care au conspirat pentru a-i publica adresa personală din Irlanda, autorităţile franceze sperau să obţină cel puţin arestarea lui Ribault, dacă nu chiar ceva mai serios.
Ca urmare a destăinuirii adresei sale, Loic a început să primească ameninţări cu moartea. Pe data de 2 octombrie 2003, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la care Loic îşi pregătise acţiunea împotriva statului francez, i-a informat pe avocaţii lui că petiţia era de neacceptat. Tribunalul „independent” a hotărât că decizia este definitivă, că nu se va mai răspunde la nicio scrisoare a lui Loic şi că dosarul său va fi distrus.
Pe când Loic se pregătea pentru apariţia sa în faţa curţii de judecată, în noaptea de 14 octombrie 2003 (ziua de dinaintea procesului) Chanal s-a sinucis în celula sa. Până în momentul în care a murit, se spune că acesta era sub supravegherea continuă a trei ofiţeri de poliţie şi i se făcea un control medical la fiecare 15 minute.
În prima săptămână a lunii octombrie, înainte de proces, Loic călătorise din Irlanda în Elveţia, unde pregătea înfiinţarea unui laborator de cercetare. Nu se ascundea, ci îşi folosea propriul nume împreună cu un paşaport francez legal, recent acordat. La patru săptămâni după moartea lui Chanal, după ce riscul ca Le Ribault să depună mărturie a fost eliminat, la ora 8.25 a.m., pe data de 21 noiembrie, acţionând în concordanţă cu mandatul internaţional de arestare emis împotriva lui, patru ofiţeri ai poliţiei elveţiene au pătruns în camera de hotel a lui Loic.
I s-a comunicat că justiţia franceză a cerut extrădarea sa imediată din Elveţia şi prezentarea sa în faţa unui tribunal francez. Aşa cum Loic avea să afle curând, poliţiştii care îl luaseră în custodie nu ştiau nimic despre lupta pe care el o ducea împotriva guvernului francez sau despre acuzaţiile născocite împotriva lui.
Poliţiştii elveţieni au fost uluiţi în momentul în care au aflat că acuzaţiile formulate împotriva lui Loic erau legate de practicarea fără autorizaţie a medicinei. Poliţia elveţiană, la îndemnul lui Loic, a primit prin fax mandatul de arestare emis împotriva lui. Mandatul era însoţit de un document confidenţial cu menţiunea: „Acest document nu conţine decât informaţii care ar putea fi folosite pentru a ajuta ancheta. Nu pot fi luate în considerare din punct de vedere legal decât după verificarea lor”. În secţiunea din document intitulată „Istoric” era scris „nimic”, în paragraful ce purta numele de „Educaţie” nu era trecută nici o profesie, iar la ultima adresă cunoscută era înregistrată închisoarea din Gradignan, în anul 1997.
Dintr-un om cu o listă de diplome universitare la fel de lungă ca oricare dintre braţele sale şi autor al unor numeroase lucrări ştiinţifice citate pretutindeni, această descriere îi reducea dintr-o singură lovitură statutul social şi academic, transformându-l în „non-persoană”. Acuzaţiile care urmau şi care erau considerate ca fiind trecutul criminal al lui Le Ribault, nebazate pe vreo dovadă, includeau şi un caz incredibil care implica „emiterea unui cec de pe un cont anulat”. Se presupunea că Loic ar fi făcut acest lucru în data de 7 ianuarie 1997, în oraşul Arcachon. La data menţionată mai sus, Loic era însă prizonier în închisoarea Gradignan, executând o condamnare de trei luni. Loic a remarcat mai târziu ironic: „Eram chiar mai viclean decât Arsene Lupin…
A doua detenţie a lui Loic Le Ribault
După ce a petrecut un scurt timp în custodia poliţiei, în timpul ultimei săptămâni a lunii noiembrie 2003, Loic a fost închis la Champ-Dollon, închisoare situată la marginea Genevei. Comparând această celulă cu cea din Franţa, el a scris: „Comparată cu celula mea franceză, nr. 124, din anii 1996-1997, sora sa elveţiană, celula cu nr. 258, mi s-a părut a fi de un lux nesperat: o celulă privată de aproximativ 12 mp, curată, cu o toaletă şi o fereastră fără bare, cu vedere spre Mont Blanc. Pe măsură ce zilele treceau am descoperit şi apreciat curtoazia perfectă a personalului închisorii. Mâncarea era excelentă (aveam de ales dintre patru meniuri), mi s-a permis să mă plimb timp de o oră pe zi într-un spaţiu înconjurat de o plasă, amenajat pe acoperişul închisorii, să fac un duş în fiecare zi, să am acces la articole suplimentare (produse alimentare, ziare etc.) oferite de către administraţia închisorii (prin intermediul unui catalog de cca. treizeci de pagini) şi la un televizor color. Toate, lucruri care fac detenţia relativ suportabilă.
Luxul lui Loic nu a durat prea mult deoarece în mod misterios a fost brusc transferat în detenţie solitară programată să dureze până în 22 decembrie. Nu i s-a permis niciun vizitator, nici să trimită scrisori şi nici chiar să se întâlnească cu avocatul său elveţian. În ciuda numărului mic de dovezi împotriva lui, autorităţile franceze exercitau presiuni pentru a fi extrădat. Autorităţile franceze au confirmat rapid acuzaţiile aduse împotriva lui Loic, la care au adăugat escrocherie şi fabricarea şi distribuirea unui produs toxic.
După o lună condiţiile de detenţie ale lui Loic s-au îmbunătăţit. I s-a permis să fie vizitat şi să primească scrisori, deşi nu-i era permis să-şi utilizeze laptop-ul, element esenţial pentru pregătirea apărării. Pentru a adăuga o povară în plus la statutul de „urmărit general” al lui Loic şi în ciuda faptului că era deja în închisoare, autorităţile judiciare din Bordeaux au emis un alt mandat internaţional de arestare pe numele său. Cu toate acestea, când avocatul său elveţian a întrebat în Franţa despre noul mandat, judecătorul care pregătea cazul împotriva lui Loic i-a comunicat că nu ştie nimic despre acesta.
Pe măsură ce se apropia data de începere a procesului, 5 februarie, Loic s-a decis să renunţe la lupta sa împotriva extrădării şi să facă faţă situaţiei. În seara zilei de 3 februarie, Loic a fost predat cu mâinile încătuşate poliţiei franceze. Având la el laptop-ul şi trei genţi de călătorie, a fost transportat la închisoarea Bonneville. Acolo, în condiţii de suprapopulare, şi-a petrecut prima noapte dormind pe podea, fără măcar să fi mâncat ceva. În ziua următoare poliţia franceză l-a escortat, tot cu cătuşe la mâini – dar fără bagaje, acestea fiind lăsate la Bonneville – la închisoarea Gradignan, unde fusese încarcerat cu opt ani înainte. Când a ajuns era ora 8 dimineaţa, 5 februarie, ziua procesului său. Din nou, nu mâncase nimic.
Loic avea să rămână închis în închisoarea Gradignan timp de 20 de zile. Ceilalţi prizonieri şi paznicii închisorii, când l-au văzut au reacţionat parţial cu sentimente de simpatie şi parţial cu scepticism. „Noi suntem aici pe bună dreptate” aveau ei să spună „ Dar tu, ce naiba faci aici?! Este dezgustător!
Era ora 2.30 p.m. când Loic a ajuns la Curtea de Justiţie din Bordeaux. Mai târziu, Loic a consemnat în scris următoarea descriere a „procesului” său. Păstrând tradiţia tuturor scrierilor sale anterioare, descrierea sa nu este numai o proză reuşită, ci şi plină de sarcasm: „Am fost primit cu căldură de către ofiţerii de poliţie care erau indignaţi de tratamentul la care eram supus. Au insistat să îmi ofere nişte apă cu zahăr pentru a mă ajuta să fac faţă şocului. De asemenea mi-au dat o bucată de sfoară pentru a o folosi ca pe o curea, pentru a-mi ţine pantalonii. Apoi am fost azvârlit în arenă, sau mai degrabă cuşcă cu geam antiglonţ. Că doar, nu eram eu oare un prizonier periculos? Locurile rezervate publicului erau toate ocupate, şi în momentul în care am intrat s-a declanşat un val de aplauze, rapid înăbuşite de către doamna judecător.
Completul de judecată era compus aproape exclusiv din femei – un coşmar pentru orice acuzat de sex masculin. Judecătoarea era însoţită de către două asistente marionete, care nu au deschis gura deloc. Pe de altă parte, Maud Vignau, procurorul public, a deschis gura prea mult. Ce ar fi de spus despre procesul meu în afară de faptul că a fost o parodie de justiţie? Fusesem deja condamnat la cinci luni de detenţie, aşa că pedeapsa care mă aştepta nu putea fi mai mică de şase luni. De fapt, de abia am auzit-o pe judecătoare, a cărei întrebări au dezvăluit o totală necunoaştere a cazului şi o flagrantă ignoranţă ştiinţifică.
Cel mai interesant lucru a fost însă comportamentul lui Maud Vignau, delegatul procurorului (era doar un suplinitor al acestuia). În timpul întregii mele cariere de expert, am întâlnit numai magistraţi integri, interesaţi numai de dezvăluirea adevărului. În acest caz însă, am fost forţat brutal să fiu spectator la o faţă complet diferită a justiţiei: cea a unui magistrat care nu stătea în picioare, nici aşezat, ci care stătea tolănit într-un mod sadic. Vorbind în numele poporului francez, în discursul ei final din partea acuzării, Maud Vignau s-a făcut vinovată de următoarele lucruri:
- minciuni – a afirmat că am furat invenţii de la poliţia franceză;
- ignoranţă – G5 era un pahar cu «apă» (sic) în care se arunca o cantitate mică de nisip;
- cruzime – eram un şarlatan;
- insulte – m-a comparat cu doctorul miraculos din desenele animate pentru copii Lucky Luke;
- dezonorare – o scrisoare de felicitare primită din partea lui Jacques Chaban-Delmasii a fost transformată într-un exemplu al modului în care «am făcut cadavrele să vorbească»;
- stupiditate şi aroganţă – pacienţii mei erau nişte «fraieri».
La sfârşitul acestui râu de venin a cerut în sfârşit o amendă gigantică şi doi ani de închisoare. Pentru a se purta într-un mod atât de dezonorant, Maud Vignau trebuie să fie într-adevăr o persoană foarte tristă. Verdictul fiind amânat pentru deliberare, am fost dus înapoi pentru o săptămână de detenţie, iar apoi, aşa cum era de aşteptat, am fost condamnat la plata unei amenzi de 8.000 de euro şi la executarea unei sentinţe de un an de închisoare cu şase luni suspendare, pentru practica ilegală a medicinei şi farmaceuticii.
Am fost bineînţeles achitat de acuzaţia de escrocherie şi de vânzare a unui produs toxic. În dimineaţa zilei de 24 februarie, la o săptămână după desfăşurarea «procesului» meu, uşile centrului de detenţie s-au deschis în sfârşit şi am părăsit închisoarea, însoţit de ovaţiile enorme a 600 de prizonieri ce aplaudau eliberarea mea şi îmi urau mult noroc.
Distrugerea profesională a unui mare savant şi detectiv
Loic Le Ribault a trecut în ultimii ani de viață prin experienţe bizare pentru un om care a fost întotdeauna un lider în domeniul său de cercetare, cu calificări academice considerabile, un om care îşi petrecea timpul în compania preşedinţilor şi unul dintre cei mai mari detectivi ai Europei moderne. Examinând de aproape povestea vieţii sale, sunt uşor de înţeles cauzele a toate acestea.
Loic se lupta nu în numele clasei muncitoare, ci împotriva Republicii Franceze. Cunoştinţele sale în domeniul medicinii legale şi integritatea sa ştiinţifică l-au condus către un compromis cu statul francez pe o perioadă de 12 ani, compromis care, pe termen lung, s-a dovedit a-i fi aproape fatal. Loic era un individualist cu mare curaj şi îndemânare. Probabil că nu există ceva mai periculos pentru un stat decât un individualist adevărat.
În mod inevitabil, elementele războiului purtat de către Statul Francez împotriva lui Loic Le Ribault sunt dificil de clarificat. A fost el persecutat deoarece a dezvăluit haosul din medicina legală franceză? A fost el vânat fiindcă a produs şi distribuit medicamente fără licenţă? A devenit el un pericol real pentru forţele armate franceze şi, în consecinţă, pentru stat, când a arătat că soldatul Chanal era un criminal în serie? Deşi ar putea părea că Loic a fost urmărit de către agenţiile guvernamentale franceze doar (sau în special) pentru că mărturiile aduse de el în cazul lui Chanal ar fi stingherit poliţia franceză şi Ministerul de Interne, totuşi faptul că a fost urmărit de către instituţiile medicale franceze trebuie să fie considerat ca fiind extraordinar.
În cartea sa The Cost of a Discovery – Letter to my Judge publicată în anul 2003, Loic spune: „Le-am explicat lui Eroline O Keeffe şi surorii sale, Noeleen, faptul că a fost emis împotriva mea un mandat internaţional de arestare, oficial pentru practica ilegală a medicinii, dar în realitate, datorită colaborării mele cu serviciile de medicină legală ale poliţiei şi în principal în urma cazului Chanal, pentru care am dovezi oficiale şi consemnate în scris, care arată că rapoartele de expertiză efectuate de către laboratorul poliţiei din Lille au fost falsificate complet, în mod deliberat.”
Această explicaţie sugerează faptul că procesul deschis împotriva lui Loic de către autorităţile din medicină a fost mai degrabă o faţadă decât o realitate. Adevărul este că datorită dezvoltării, producerii şi distribuirii de către Loic a bine-cunoscutului bioxid de siliciu organic, acesta a devenit într-adevăr o ameninţare pentru instituţiile medicale şi companiile farmaceutice din Franţa.
În mod ironic, Loic a fost etichetat ca dizident de unele straturi ale societăţii franceze, fiind extrem de probabil ca acestora să li se datoreze atât exilul în care a trăit mai bine de un deceniu, cât şi faptul de a fi fost urmărit asiduu de către forţe sinistre. Este în însăşi natura conspiraţiei ca cei împotriva cărora se conspiră să aibă adesea dificultăţi în definirea clară a cauzei exacte a persecutării lor. Oricum, un lucru poate fi spus cu o anumită certitudine: Republica Franceză are la activ o istorie neliniştitoare de comploturi ascunse şi conspiraţii întunecate de genul celor care l-au urmărit pe Loic asemenea unei pisici ce se joacă cu un şoarece.
Uniunea Europeană doar a întărit astfel de puteri secrete şi, după câte se pare, le-a făcut chiar mai greu de depistat. Loic Le Ribault a devenit unul din primii dintre ceea ce se va dovedi probabil a fi numărul mare de exile datorate unei Noi Ordini Europene din ce în ce mai represive. Contează prea puţin dacă aceste exiluri sunt provocate aparent de către instituţiile medicale, industriale, militare sau poliţieneşti.
După cea de-a doua perioadă de detenţie, Loic şi-a exprimat sentimentele pe care le are în mod normal un exilat politic, la fel cum a făcut şi după prima sa detenţie: „Nu am păstrat niciun resentiment împotriva Elveţiei, unde m-am simţit bine. Din puşcărie puteam vedea celălalt ţărm al lacului Leman şi priveam munţii francezi cu o indiferenţă totală. Dar Franţa este o ţară în care nu voi mai pune piciorul niciodată.” 

Citiți și:
  
yogaesoteric
31 martie 2017

joi, 30 martie 2017

Revoluția Francmasonică și Noua Ordine Mondială (I)


Marxism, internaționalism, ateism, satanism, anarhism, Big Brother, 666 microcip RFID, dictatură, nicio proprietate și distrugerea familiei

„Contribuţia” masoneriei în Rusia Sovietică
Mulţi francmasoni erau încântaţi să lucreze pentru bolşevici. Mikhail Skobelev a fost francmason şi membru al guvernului provizoriu în anul 1917. În 1922 el a devenit bolşevic şi a început să lucreze pentru guvernul sovietic. Unul dintre liderii de dreapta din Partidul Cadeţilor, Nikolai Nekrasov (1879-1940) a fost ministru de transport în guvernul provizoriu. Înainte de aceasta el a fost secretar general al Consiliului Suprem al Marelui Orient. După demisia lui Nekrasov, Alexander Kerensky, francmason de gradul 32, a fost numit secretar general în vara anului 1916. Ceva mai târziu, în acelaşi an, el a câştigat această poziţie în competiţia cu Alexander Galpern. Kerensky a primit gradul 33 în Statele Unite. El a fost de asemeni şi membru al B’nai B’rith.
În 1918, Nikolai Nekrasov şi-a schimbat numele în Golrofsky, şi a început să lucreze pentru bolşevici. El a devenit unul dintre liderii Uniunii Cooperatiste. El a predat, de asemenea, şi la Universitatea din Moscova. În 1921, el a fost arestat de către securitate, însă în mod surprinzător, a fost eliberat. Şeful securităţii Cheka, Felix Dzerzhinsky, a dat ordinul: „Investigaţia trebuie oprită imediat”. El a început să lucreze pentru Uniunea organizaţiilor centrale comerciale din Rusia în acelaşi an (Viktor Ostretsov Platonov – Istoria secretă a francmasoneriei, Moscova, 1996, p. 364).
Francmasonul Serghei Urusov a fost ministru de interne în guvernul ţarist, şi ulterior şi în guvernul provizoriu. După preluarea puterii de către bolşevici el a deţinut o funcţie importantă în cadrul Băncii Naţionale (Marea Enciclopedie Sovietică, Volumul 56, Moscova, 1936, p. 301). El a fost emisarul francmasonilor francezi.
Alexander Manuilov a fost decanul Universităţii din Moscova. El a devenit unul dintre conducătorii Băncii Naţionale. Cunoscutul economist Vladimir Groman a fost membru al Partidului Muncitoresc Social Democrat Rus, aripa non-leninistă. A devenit ulterior francmason, preferând să lucreze pentru bolşevici. Maximilian von Mekk a urcat treptele ierarhiei devenind un important oficial în cadrul Comisariatului pentru Transporturi. Istoricul Mikhail Lemke a devenit bolşevic şi a început să falsifice istoria. Deputatul ţarist din cadrul Ministerului de Finanţe Nikolai Kutler şi deputatul Ministerului de Interne, generalul Vladimir Dzhunkovsky, doi dintre francmasonii de grad foarte înalt care serveau interesele comunismului, lucrau pentru securitatea Ceka. Chiar şi purtătorul de cuvânt al Dumei, francmasonul Fiodor Golovin, a urmărit să ocupe şi el o poziţie înaltă în Rusia Sovietică.
Ministrul de război al ţarului, francmasonul Alexei Polivanov, s-a alăturat şi el bolşevicilor şi a servit Armata Roşie. Grigori Petrovsky, un alt francmason, a devenit comisarul poporului pentru afaceri interne. El a continuat să lucreze pentru guvern până în anii 1950. Gleb Boky, şeful securităţii din Petrograd, i-a protejat pe fraţii săi masoni. În 1919, Boky a devenit membru al Frăţiei. Pe la mijlocul anului 1920, francmasonii erau întâlniţi peste tot în administraţia sovietică (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei între 1731-1996, Moscova, 1996, p. 292). Dmitri Navashin, francmason de mare grad, era consilier pentru planificarea economiei în guvernul sovietic. Francmasonii erau bine plasaţi printre bolşevici. Înainte de anul 1925, părea că nimic rău nu li se poate petrece.
În 1925, generalul Boris Astromov, secretar general al Francmasoneriei Ruse Autonome a contactat poliţia politică GPU. Printr-o scrisoare, el a făcut cunoscute scopurile comune ale francmasonilor şi ale bolşevicilor. El dorea să colaboreze la consolidarea comunismului (ibid, p. 293). Astromov a subliniat faptul că simbolul comunist, cele cinci stele roşii erau simboluri masonice, la fel ca şi secera şi ciocanul. Comuniştii susţineau de asemeni frăţia cu francmasonii, la fel ca şi aceştia. Însă francmasonii sunt cetăţeni universali, fără loialitate faţă de vreun partid. Confiscarea proprietăţilor private de către comunişti a fost o idee masonică. Francmasoneria, ca şi comunismul, erau pricepuţi în „mişcările” clasei muncitoare, iar organizaţia pionierilor a fost copiată după mişcarea cercetaşilor din Vest.
Poporul rus, la cheremul francmasonilor
Astromov, liderul Francmasonilor Autonomi, a realizat faptul că dacă francmasoneria este legalizată în Rusia Sovietică, mişcarea nu va fi suficient de eficientă. Acţionarea în secret ar fi fost preferabilă. Uniunea Francmasonilor Autonomi era o uniune a unui număr mare de loji. Astromov a preluat conducerea după Marele Maestru Vladimir Telyakovsky, care a murit în anul 1924.
În ianuarie 1925 a început restructurarea Lojii Steaua Nordului în Franţa, pentru francmasonii ruşi, un număr de membri fiind transferaţi de la Marele Orient al Franţei. Loja a fost de fapt fondată înainte de anul 1917. Mulţi terorişti notorii activau în această lojă, inclusiv Nikolai Avksenchev, care a fost lider în perioada 1925-1927 şi 1931 şi Pavel Pereverzev (1929-1930), fost membru al unor organizaţii teroriste (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei între 1731-1996, Moscova, 1996, p. 307). Avksenchev s-a alăturat mai târziu guvernului provizoriu, ca ministru de externe. Pavel Pereverzev a fost ministru de finanţe în acelaşi cabinet. Northern Star a devenit principala lojă pentru ruşii exilaţi în Franţa. Marele Orient al Franţei permitea membrilor săi să se întâlnească la cartierul său general din Paris.
Pe data de 10 februarie 1927, Consistoriul rus a devenit centrul administrativ al francmasoneriei. Iar din 1930, centrul a primit asistenţă financiară de la Paris. Mulţi membri ai marelui Orient, inclusiv Teplov, Lobolensky şi contele Alexander Orlov-Davydov nu s-au alăturat, deoarece în opinia lor, activităţile noii loji erau mult prea publice. Loja rusă, fondată la data de 9 noiembrie 1931, a avut contacte frecvente cu organizaţiile masonice internaţionale. Vladimir Jabotinsky, un rusofob radical, aparţinea acestei loji (ibid, p. 308). Organizaţiile de refugiaţi erau de asemeni sub control masonic. Doar masonii determinau cine era refugiat politic în Rusia.
Francmasonii nu erau pregătiţi să elibereze Rusia nici chiar după căderea comunismului. Jurnalistul francmason Lev Lyubimov a expus planurile sale în anul 1934: „După căderea bolşevicilor, francmasonii vor fi cei care se vor ocupa de educaţia poporului rus” (Vozrozjdenije, 3 octombrie 1934).
După cel de al Doilea Război Mondial, un grup de francmasoni ruşi aflaţi în exil au vizitat Ambasada Rusiei de la Paris, pentru a-şi exprima dorinţa de a susţine Rusia Sovietică. Delegaţia a fost condusă de către Vasili Maklakov (francmason de gradul 33), cel care a organizat uciderea lui Grigori Rasputin. Francmasonii au plătit tribut lui Stalin şi au încercat să-i atragă ideologic pe emigranţii ruşi mai aproape de Uniunea Sovietică.
Lupta lui Stalin împotriva francmasoneriei
În perioada lui Stalin, francmasonii au avut de suferit serioase pierderi. Cu toate că ei erau cei care îl încurajau pe Stalin să lovească în biserică, acest rival şi duşman al francmasoneriei şi al forţelor naţionale a făcut din francmasoni victime ale persecuţiei la sfârşitul anului 1920 şi până la începutul anului 1930. Dictatorul sovietic Josef Stalin s-a săturat de francmasonerie şi a început o luptă intensă împotriva societăţilor secrete la mijlocul anului 1930, cu toate că francmasoneria sovietică fusese legalizată cu câţiva ani mai devreme. Începând cu anul 1926, în mod sistematic Stalin a executat francmasoni, deoarece el nu avea încredere în conspiratori. Aceştia au servit scopului său, iar acum, după părerea lui, nu mai era nevoie de ei.
Leningradskaya Pravda a declarat pe data de 5 ianuarie 1928 faptul că „nu demult, în Leningrad erau active patru loje masonice”. Stalin le-a închis pe toate. În 1931, loja Cavalerii Templieri din Uniunea Sovietică a fost lichidată (Anton Pervushin – Secretele oculte ale KGB şi SS, Moscova, 1999, p. 153). În Veneţia a fost planificată o „revoluţie” pentru data de 25 mai 1937, de către doi francmasoni italieni stalinişti, Carlo şi Nelli Rosselli, care şi-au propus să conducă 2.600 de terorişti într-un atac care să producă un război civil. Brusc, Stalin a dorit să anuleze operaţia şi să oprească orice activitate a fraţilor Rosselli împotriva Italiei. Cei doi fraţi au ignorat însă acest ordin. Atunci, KGB-ul, cu ajutorul unei organizaţii de dreapta, a pus la cale omorârea celor doi fraţi (Franco Bandini – Conul de umbră: Cine i-a înarmat pe asasinii fraţilor Rosselli, Roma, 1990). Carlo Rosselli a fost membru al lojii Noua Italie din Paris.
În acel moment, francmasoneria internaţională a luat o decizie importantă: Uniunea Sovietică trebuie să fie angajată într-un război sângeros împotriva Germaniei (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei între 1731-1996, Moscova, 1996, p. 298). Francmasonii s-au asigurat de faptul că nu vor exista sancţiuni economice împotriva Germaniei. Ei au dorit ca Hitler să fie cel care ameninţă Uniunea Sovietică. În anul 1948, francmasonul de grad 32, Igor Krovoshein, membru al guvernului rus în exil, s-a întors în Uniunea Sovietică. Pentru că Securitatea a dat în vileag misiunea acestuia de subminare a statului, a fost arestat şi trimis într-un lagăr de muncă. În 1957, fraţii francezi l-au ajutat să se întoarcă înapoi în Franţa. Scriitorul mason Bronislaw Sosinsky s-a întors de asemeni în Rusia în anul 1960.
Arhivele secrete masonice
La sfârşitul anului 1930, Departamentul de Stat al Statelor Unite a început o cooperare strânsă cu Marele Orient al Franţei, aşa cum arată documentele incluse în arhivele Marelui Orient, documente care au fost confiscate şi plasate în arhivele speciale din Moscova în anul 1945.
În legătură cu ocupaţia germană din timpul celui de al Doilea Război Mondial, francmasonii din Franţa au avut serioase probleme. Guvernul de la Vichy, în care Marshal Henri Philippe Petain a jucat un rol important, era împotriva francmasoneriei şi a închis Marele Orient în anul 1940. Pe data de 13 august 1940, Marshal Petain a forţat prin legislaţie dizolvarea tuturor societăţilor secrete. Funcţionarii civili care aparţineau francmasoneriei au fost forţaţi să demisioneze chiar din posturile sau din lojile lor. Petain i-a arestat pe francmasonii mai importanţi (în jur de 500) şi i-a trimis în lagăre de concentrare. Oricum, conspiratorii şi-au continuat activităţile lor în lagăre.
Petain a profitat de ocazie şi a confiscat arhivele francmasonilor, care au fost predate germanilor. Francmasonii s-au răzbunat pe Petain în anul 1945, atunci când a fost mai întâi condamnat la moarte, apoi la închisoare pe viaţă. 96 de membri ai francmasoneriei au votat în favoarea lui Petain, pentru a-i încredinţa acestuia autoritatea de a guverna Vichy-Franţa (Ghislaine Ottenheimer, Renaud Lecadre – Fraţii invizibili, Paris, 2001, p. 63).
În anul 1945, Armata Roşie a transportat la castelul lui Altan din Nieder-Schlesien, 25 de vagoane cu materiale preţioase de arhivă, inclusiv documente ale diferitelor loji din Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Polonia şi Cehoslovacia (Platonov, op. cit. Vol. 1, p. 3).
Documentele au dat o imagine cuprinzătoare a puterii secrete exercitată de francmasoneria internaţională. Toate materialele au fost duse la Moscova, acolo unde au format baza pentru Arhivele Speciale ale Uniunii Sovietice (Osoby Arkhiv, 0A). Preşedintele Cehoslovaciei de dinaintea războiului, Edvard Benes (1884-1948) s-a dovedit a fi un francmason de grad înalt. Un alt membru important al Marelui Orient a fost Emile Vandervelde (1866-1938), ministrul de externe socialist al Belgiei, care a reprezentat ţara sa la Liga Naţiunilor în perioada 1925-1927. El a fost preşedinte al Biroului Socialist Internaţional (1900-1920) şi al Muncitorilor Socialişti Internaţionali (1929-1935). Cu ajutorul arhivelor secrete masonice, Stalin a putut să şantajeze de câteva ori pe unii politicieni masoni occidentali, care se temeau să îşi dezvăluie activităţile suspecte.
Extremistul mason Andrei Kozyrev (pe numele real Aaron Friedman), care după căderea comunismului a devenit ministru de externe al Rusiei, a organizat restituirea documentelor secrete masonice la sediul masonic de la Paris. Pe data de 20 mai 1994, Rusia a predat Franţei un milion de documente secrete. Potrivit lui Pierre Mollier, bibliotecarul Marelui Orient, aceasta a fost „ca un adevărat dar de Crăciun”. Aceste documente conţineau informaţii importante despre conspiraţia masonică globală. Istoricul rus Oleg Platonov a reuşit să facă copii ale câtorva documente, înainte ca acestea să părăsească Rusia. În ianuarie 2002 francmasoneria scria despre aceste documente: „Pe data de 14 iunie 1940, armata Germaniei a intrat la Paris, şi în aceeaşi zi a preluat controlul asupra clădirilor Marelui Orient al Franţei din strada Cadet, situată în centrul oraşului… Pe data de 1 iulie 1940, ministrul de externe german, Alfred Rosenberg, l-a informat pe Martin Borman că au fost descoperite mari bogăţii în sediile masonice ocupate. Au fost stabilite echipe care au pus mâna pe documente în legătură cu activitatea Marelui Orient, cel mai mare corp organizat al francmasoneriei franceze. Ei au confiscat valoroase documente istorice, în special dosare care se refereau la relaţiile externe ale Marelui Orient, la mijlocul secolului 19, şi o atenţie specială a fost acordată anilor care au precedat imediat izbucnirea războiului din 1939. Arhivele au fost transportate în Germania.”
Istoria ordinului așa-zișilor „Iluminaţi”
Francmasonii au avut acelaşi rol în societatea occidentală ca cel pe care Partidul Comunist l-a avut în Uniunea Sovietică. Dacă nu aparţineai francmasoneriei, nu aveai şansa rezonabilă a unei cariere rapide, indiferent de talentul celui în cauză.
Francmasonii controlează ştiinţa şi influenţează viaţa culturală şi orientarea ei (Robert Lomas – Francmasoneria şi naşterea ştiinţei moderne, Gloucester, Massachusetts, 2002). Astfel că astăzi, viaţa culturală a devenit efectiv inconştientă. Am fost martorii unui început de senilitate culturală. Mulţi producători mediocri de filme au avut ocazia de a-şi face o carieră numai datorită apartenenţei lor la masonerie: John Ford, John Houston, William Wyler, Peter Sellers, Charlie Chaplin şi alţii. Serghei Eisenstein, regizor sovietic şi falsificator al istoriei, a fost şi el francmason, aparţinea Lojii Stella, care a fost fondată în anul 1920, în timpul erei sovietice. Potrivit proeminentului regizor rus de film Andrei Tarkovsky, Eisenstein nu cunoştea nimic despre limbajul filmului.
Pe data de 20 martie 1936, toate documentele care aparţineau așa-zișilor „Iluminaţi” au fost confiscate de către socialiştii naţionalişti germani. Toate materialele din arhivă au fost transferate la Moscova în anul 1945. Aproape 1.400 de metri de material de arhivă au fost mai târziu returnate Germaniei de Est şi poliţiei Stasi. Din 1989, documentele masonice din Arhivele Speciale din Moscova au fost disponibile pentru studiu. Arhivele mai conţineau de asemenea şi aşa numitul cufăr suedez – Schwedenkiste, care a jucat un mare rol în istoria francmasoneriei. Cutia conţinea scrisori şi documente care aparţineau ordinului așa-zișilor „Iluminaţi” care a fost fondat de către Adam Weishaupt în anul 1776, ordin care în mod sistematic s-a infiltrat în lojile masonice ale timpului. Mulţi francmasoni proeminenţi făceau parte din „Iluminaţii”, iar istoria acestui ordin este considerată o parte importantă a istoriei francmasoneriei.
Cufărul suedez este de o mare însemnătate. Liderul așa-zișilor „Iluminaţi”, fratele Johann Christoph Bode a murit în decembrie 1793. Bode a fost recrutat de către Knigge în Wilhelmsbad în vara anului 1782. Bode a avut de asemenea acces la cea mai mare parte din corespondenţa „Iluminaţilor” în Gotha şi Weimar. Aceste documente se încheie cu „iluminatul” de mare rang Ernst Duke von Gotha. După moartea sa în anul 1804, atât documentele sale cât şi arhiva lui Boda s-au întors în arhiva Marii Loji din Suedia, deoarece Duke von Gotha nu a fost sigur că documentele ar fi fost păstrate secrete şi nu ar fi devenit publice, dacă ar fi fost păstrate într-o lojă din Germania.
Francmasonul de rang înalt, regele Charles al XIII-lea al Suediei l-a asigurat că documentele nu vor fi făcute niciodată publice. În anul 1880 ducele Ernst al II-lea (nepot al lui Ernst von Gotha) a cerut ca documentele „Iluminaţilor” să fie înapoiate în Germania. Trei ani mai târziu, arhiva conţinând 20 de volume de documente clasificate au intrat în proprietatea Lojii Ernst zum Kompass din Gotha.
În 1909, istoricul Carl Lepp a numit aceste documente Schwedenkiste. Leopold Engel, marele maestru al așa-zișilor „Iluminaţi”, a folosit documentele Schwedenkiste atunci când a publicat cartea sa despre ordinul „Iluminaţilor”. Rene le Forrestrier, care nu era francmason, s-a referit de asemenea şi el la aceste documente. Ceva mai târziu, în anii 1920 şi 1930, instrucţiunile ducelui au fost urmate şi documentele secrete nu au fost publicate. Nicio informaţie nu a ajuns în presă, pentru că masoneria era cea care controla presa încă din acele timpuri.
(va urma)
Fragment din cartea Arhitecții Înșelăciunii, de Juri Lina.
 yogaesoteric
30 martie 2017