Pentru a ajuta procesul ascensionării, propum cititorilor ca în fiecare DUMINICĂ, ora 22,30, timp de 10 minute, să facem următoarea invocație: Cu credință, umilință și iubire, cer Matricei-Dumnezeu să retragă de pe Pământ toate ființele care, prin alegerile, acțiunile și gândurile lor, se opun ASCENSIUNII planetei și umanității în dimensiuni superioare. Eu sunt pregătit(ă) și vreau să ascensionez. Eu sunt sănătos(-oasă) și plin(ă) de iubire ; eu sunt nemuritor (-are). Amin.


Totalul afișărilor de pagină

luni, 19 decembrie 2016

Școala suferinţei

Suferinţa este, până la urmă, ceva firesc. Nimeni nu se poate lăuda că nu a suferit în viaţă, deşi un obiectiv principal al societăţii moderne este să alunge spectrul suferinţei din viaţa omului. Durerea, suferinţa trebuie îndepărtate nu numai pentru a nu strica distracţia culturii divertismentului şi de consum, ci mai ales pentru a demonstra că ştiinţa şi tehnologia au reuşit ceea ce religia nu a fost în stare, aşa încât să se poată trage concluzia că nu există Dumnezeu.

Acesta este motivul pentru care, încă din primii ani de viaţă, cultura în care trăim, societatea de consum elimină orice experienţă negativă din viaţa omului. Astfel că poţi să întâlnești tot mai des adolescenţi care nu au răbdat nici măcar o zi în viaţa lor de foame, nu au stat nici măcar o noapte în frig, nu au muncit niciodată până la epuizare şi nu s-au julit niciodată la un picior. Nici febra nu au cunoscut-o, că nu le-au permis antitermicele, nici durerea nu i-a deranjat prea tare, căci li s-au administrat analgezice. De greutăţi nu au avut parte, în afară de sâcâielile părinţilor care-i îndemnau să pună mâna pe carte. Adolescenţa vine şi mai relaxat, căci distracţiile sunt mult mai mari ca înainte. Şi aşa își începe un tânăr de astăzi viaţa. Nu a avut când să dobândească şi să depăşească experienţa durerii şi a suferinţei, i s-a furat prilejul de către cei care i-au vrut, chipurile, binele.

Dar încercările nu au cum să fie ocolite la nesfârşit. Durerea nu poate fi decât amânată, și asta până când nu mai poate fi evitată în niciun fel. Rezultatul? Tot mai mulţi tineri (sau adulţi formaţi în acest spirit) dezertează din faţa asumării greutăţilor şi responsabilităţii în viaţă. Acesta este unul dintre motivele principale ale concubinajului şi divorţului astăzi; acesta este motivul renunţărilor şi al eşecurilor, al frustrărilor fără sfârşit şi al anxietăţii. Căci fuga aceasta de durere şi de suferinţă devine simptomatică pentru omul lipsit complet de şcoala suferinţei. 

Apare o frică aparent fără obiect, care devine unul din motoarele motivaţionale pentru alegerea divertismentului, a consumului, a spectacolului sau a tot ceea ce poate aduce uitarea unei obsesive temeri, internalizate tot mai mult. Frica de conflicte, frica de greutăţi, frica de necunoscut sau de nesiguranţă – şi, până la urmă, frica de moarte sunt tiranii, daimonii sau zeii înfricoşători ai tot mai multor oameni astăzi.

„O suferinţă continuă, ascunsă în spatele unui zâmbet de convenienţă”

De fapt, această anxietate, această suferinţă mută nu a lipsit niciodată din viaţa omului modern, fiind chiar cu mult mai intens trăită astăzi decât acum o sută de ani. Și asta pentru că, deşi a fost lipsit de durerea fizică, exterioară, omul de astăzi a acumulat înlăuntrul său o mulţime de întristări şi frustrări, de dureri şi de nefericiri, prilejuite de faptul că, încă din primii ani de viaţă, i-au lipsit dragostea şi atenţia părinţilor, prezenţa lor, şi mai ales pentru că nu a avut şansa să-L cunoască pe Dumnezeul cel Viu. Căci nu durerea în sine este problema omului, aşa cum ar vrea să ne facă să credem puternicii zilei de astăzi, căci fără ea nu putem trăi deplin nici bucuria, ci purtarea de unul singur a acesteia. Când un copilaş se loveşte şi începe să plângă de durere, iar mama lui îl ia în braţe, sau oricine altcineva îl compătimeşte și îl înconjoară cu afecțiune, imediat intensitatea durerii scade şi copilul îşi revine uşor la joaca de mai-nainte. Dacă nu găseşte însă această alinare prin compasiune, suferinţa se poate accentua şi strigătul va fi tot mai jalnic.

Aici se vede cel mai bine care este sensul durerii şi al suferinţei, nu altul decât cel de a te îmbogăţi, a te învăţa ceva foarte important în viaţă. A te învăţa cu durerea şi suferinţa, pentru a le putea înfrunta cu uşurinţă, nu este, bunăoară, decât una dintre raţiunile secundare ale lecţiei suferinţei în viaţa noastră. Sensul profund nu este însă altul decât a căuta şi primi alinarea unui alt om, de a experimenta compasiunea şi dragostea aproapelui şi, mai mult decât toate, a câştiga ajutorul şi mângâierea de la Dumnezeu. Căci dacă părinţii sau fraţii, prietenii, soţii sau soţiile, copiii sau nepoţii ne pot dezamăgi, dacă oameni între oameni ne vom trezi într-o zi în necazul cel mai mare singuri, Dumnezeu niciodată nu-l părăseşte pe cel care-şi pune nădejdea în El.

Lumea însă, să nu ne amăgim, în afara asigurărilor de sănătate, şi acelea aşa cum sunt, în afara medicamentelor şi a ofertei nesfârşite de droguri mai mult sau mai puţin instituţionalizate, nu ne poate ajuta. Astfel că devine o realitate faptul că o tot mai mare parte a populaţiei ţărilor dezvoltate cumulează astăzi în adâncul sufletului o suferinţă continuă, în faţa căreia nu poate face mai mult decât să o ascundă în spatele unui zâmbet de convenienţă şi, până la urmă, foarte trist. 

Aceasta explică strigătul de durere al unui tânăr care, în cadrul manifestărilor TED cheamă lumea la sinceritate, la recunoaşterea dramei interioare care-i aruncă pe mulţi pe marginea prăpastiei deznădejdii şi a sinuciderii.

Societatea, însă, atentă la orice îi poate pune în criză stabilitatea – de fapt, edificiul babilonic al ateismului, disimulat mai mult sau mai puţin în cultură seculară –, pregăteşte o nouă soluţie, poate cea mai eficientă în termeni lumeşti: pregăteşte ghilotina. Desigur, vorbim de o variantă modernă, ştiinţifică şi chiar medicală a acesteia, numită eutanasie. Recent, în Olanda, una dintre ţările care dau tonul legislaţiei adiacente culturii morţii, se pregăteşte o nouă abordare a eutanasierii, în sensul de a o rezerva nu numai celor bătrâni şi grav bolnavi, ci şi tuturor celor care consideră că viaţa lor s-a sfârşit.

Vedeţi cum vine statul modern în întâmpinarea „nevoilor” cetăţenilor lui? Cu alte cuvinte, ferească Dumnezeu de o depresie mai dură, de disperarea trecătoare a nevoii de a scăpa de toate, că, până să-ţi dai bine seama, călăul inteligent ţi-a şi luat viaţa. De regrete nu mai este loc. Dar ce vorbim de Olanda? În România, guvernanţii actuali, înainte de părăsirea mandatului, sunt foarte preocupaţi de impunerea unei legi care să deschidă şi la noi porţile legalizării eutanasiei, ca o încununare a impunerii de tip fascist a administrării cu forţa a oricărei proceduri medicale sau tratament medicamentos.

Desigur, eutanasia este cea mai simplă, mai logică şi mai eficientă soluţie la criza la care ateismul culturii contemporane l-a adus pe om. Cuvinte precum „responsabilitate” şi „demnitate”, „calitate a vieţii” şi „alegere liberă” vor prefaţa mediatic în următorii zece ani posibilitatea eutanasiei ca mijloc de a ieşi din joc. Căci, pentru atei, un om nu e cu mult mai de preţ decât un porc, atâta timp cât nu te poţi folosi de el.

„În Hristos, toate se pot transforma în mângâiere”

În fine, de ce nu fugim, de ce nu se eliberează omul modern de această condiţie sinucigaşă la care l-a adus cultura de consum?

Îmi vine în minte o întâmplare trăită de Părintele Cosma Grigoriatul undeva în Zair, înainte de 1990. Trecând cu maşina pe lângă o clădire fără uşi şi ferestre, a sesizat că în fiecare cameră stătea câte o persoană, deşi clădirea nu părea a fi casa lor. Întrebându-l pe însoţitor care este motivul pentru care oamenii aceia stau acolo, i s-a răspuns că sunt la puşcărie. „Dar”, zice Părintele, „nu sunt uşi şi ferestre, de ce nu pleacă?!”. „Pentru că nu-i lasă magia, condamnaţi fiind chiar de stăpânul comunităţii, care este un mare vrăjitor!”.

Tot aşa, astăzi, mulţi dintre oameni, deşi suferă psihic îngrozitor, se dovedesc incapabili să părăsească condiţionările la care i-a supus societatea modernă pentru a-şi recăpăta libertatea interioară. Se comportă de parcă ar fi vrăjiţi. Pentru ei, libertatea proprie este un jug, şi viaţa o sursă permanentă de deprimare şi anxietate. În schimb, pentru cei care L-au cunoscut pe Hristos, suferinţele, oricât de multe, pot fi purtate cu bucurie, atâta timp cât prin ele ne purtăm propria cruce, următori fiind ai lui Hristos.

Deşi vremurile sunt grele, deşi ni se pregătesc şi mai multe dureri şi suferinţe, să avem în minte acest fapt, că, în Hristos, toate se pot transforma în mângâiere, căci nemincinos este Domnul, Cel care spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11:28-30)..

Sensul suferinţei

Ieromonahul Ilarion de la Crucea


Părintele Ilarion, duhovnic al Mănăstirii Crucea din Dobrogea, a fost rugat să vorbească despre taina suferinţei și a Crucii. Nu întâmplător a ajuns duhovnic la această mănăstire – Părintele, atât din propria experienţă, cât şi din cea a ucenicilor săi, ştie şi ne mărturiseşte puterea şi lucrarea mântuitoare a suferinţei în viaţa noastră. Dar iarăşi, nu întâmplător, Părintele Ilarion a fost un ucenic apropiat al Părintelui Arsenie Papacioc, cel ce şi-a luat „doctoratul” pe tema Crucii în anii petrecuţi în puşcăriile comuniste, ca mărturisitor al lui Hristos.

„Dacă nu aş fi trecut prin suferinţă, nu m-aş fi întors…”

Dar vă spuneam că am cunoscut oameni care au trecut prin suferinţe grave, prin boli cumplite, oameni care au fost chiar în pragul morţii trupeşti, și Dumnezeu i-a ocrotit și i-a păzit, i-a trecut peste, și unii şi-au schimbat total modul de viaţă, înţelegând că au greşit. Și-au schimbat modul de viaţă! Au înțeles: „Da, am ajuns în acel punct în care puteam să-mi pierd viaţa din cauza greșelilor mele, a felului în care am trăit, în excese, departe de Dumnezeu…”. Sunt foarte multe exemple de acest fel, al întoarcerii şi al regăsirii de sine, trecând prin suferinţă, prin suferinţă concretă, boli în fază terminală. Și omul se vindecă, nu există boli nevindecabile, dar totul depinde de credința lui, pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui. Unii trebuie să treacă prin experienţe teribile, alţii prin experienţe mai puţin dureroase, dar tot așa, dramatice – suferinţa îi transformă radical, și sunt oameni care dau slavă lui Dumnezeu pentru suferința prin care au trecut: „Dacă nu aş fi trecut prin suferinţă nu m-aş fi întors, nu aş fi înţeles că sunt într-o greşeală totală, că-mi irosesc viaţa…”. Sunt şi oameni mai în vârstă, sunt şi tineri care nu au o experienţă duhovnicească deosebită, dar pur şi simplu suferinţa i-a trezit la realitate. Nu s-au răzvrătit: și-au înţeles greşeala, s-au întors la Dumnezeu – pentru că trebuie şi o pocăinţă! – și acum sunt aproape de Dumnezeu.

Acum, această întoarcere nu este posibilă fără o legătură concretă cu un sfătuitor, cu un duhovnic care să-i ajute să treacă peste momentele grele, să-i sfătuiască în fiecare clipă, să fie aproape de ei. Prezenţa unui duhovnic este extrem, extrem de benefică. Mă uit în viața mea: dacă la momentul la care eu am trecut prin ce-am trecut nu l-aş fi avut alături pe Părintele Arsenie, m-aş fi prăbuşit, cu siguranţă. La rândul meu, primesc oameni în plină suferinţă: „Uite, Părinte, sunt bolnav, am nevoie de cineva care să mă ajute…”. În acele momente, omul caută. Și nu există să nu găsească ajutor.

„Lumea întreagă este un spital”

– Care ar trebui să fie prima noastră reacţie atunci când întâlnim un om aflat în suferinţă?
– Să facem tot ce depinde de noi pentru a-i alina suferința, așa este firesc. Sfântul Nicolae Velimirovici spune că lumea întreagă este un spital, şi are mare dreptate. Noi toţi suntem în suferinţă: suferinţe trupeşti unii, alţii sufleteşti, alţii şi trupeşti, şi sufleteşti. Dar toţi suntem în suferinţă, pentru că cea mai mică urmă de păcat sau de patimă în noi provoacă suferinţă. De multe ori ne amăgim cu suferinţa, că nu ne doare aşa tare, să zic, fizic, ceva, dar sufleteşte suntem neaşezaţi, neliniștiți, avem o mâhnire, o neîmplinire. Și de cele mai multe ori nu reuşim să înţelegem acest lucru, că toţi suntem bolnavi, toţi suntem în suferinţă. Când un om este mânios, de exemplu, şi ni se adresează într-un mod foarte neplăcut, care este primul nostru gând? „Uite ce-mi face omul ăsta!”. Dar nu-ţi face ţie rău, își face lui rău, este un om care-şi exprimă suferinţa, este un suflet bolnav.

Noi ar trebui să avem fiecare față de aproapele nostru permanent o atitudine de compasiune, pentru că toţi suferim. Sunt puţini cei care nu au suferinţe – numai Sfinţii sunt fără suferinţe, dar și ei suferă pentru suferinţa noastră. De aceea trebuie să avem o atitudine de compasiune, de empatie, să înțelegem ce este cu cel de lângă noi, să înțelegem că este în suferință, că are o boală sufletească. Mândria, de exemplu, este o boală sufletească – păi mândria cred că o avem toţi! Cine poate să spună că nu are mândrie? Poate nu așa manifestă, dar ea este acolo. Fiecare are iubire de sine, are un orgoliu. De ce când cineva ne spune un cuvinţel care nu ne convine, tresare ceva acolo, în noi, imediat? Asta este mândrie. Și toţi suntem bolnavi, toţi suntem în suferinţă…

Eu întâlnesc oameni de toate categoriile sociale și de toate vârstele şi din toate mediile, şi nu am cunoscut pe nimeni care să nu aibă cel puţin o mică suferinţă. Mulţi, poate, sunt anesteziaţi şi nu-şi dau seama, dar toţi cei din jurul nostru au suferinţe. Mai sunt și oameni care sunt aşezaţi duhovniceşte – dar şi acolo este o luptă, pentru că lupta cu păcatul nu încetează niciodată, până în ultima clipă a vieţii. Căderea ne ameninţă permanent. Chiar dacă suntem într-un echilibru, tot putem cădea. Trebuie să înțelegem că fiecare este într-o luptă, fiecare are un traseu duhovnicesc. Noi însă nu avem această înţelegere, nu avem dragoste unul față de altul, suntem tot timpul pe picior de război cu cel de lângă noi, pentru că noi suntem bolnavi, ei sunt bolnavi; noi suntem în suferinţă, ei sunt în suferinţă.

Caracteristica lumii de astăzi este suferinţa – de fapt, de la Cădere încoace, dar parcă în lumea asta modernă oamenii suferă din ce în ce mai mult. Relaţiile dintre oameni se degradează, pentru că avem egoismul acesta care ne macină. Și când omul suferă, tinde să-şi vadă suferinţa lui mai mare decât pe-a celuilalt, şi se comportă ca atare: cere ajutor şi nu mai oferă nimic. Și avem astfel o lume în care fiecare se închide în egoismul lui şi, uite-aşa, ne rănim unii pe alții din ce în ce mai mult, suntem mai indiferenţi la aproapele nostru, suntem mai puţin dispuşi să ajutăm, să spunem un cuvânt bun, nu mai avem acea dispoziţie de-a ne apropia de celălalt şi de suferinţa lui…

„Suferinţa este tămăduitoare”

– Părinte, şi ce nu ar trebui să facem atunci când întâlnim suferinţă?
– Să nu cârtim. Am găsit un cuvânt foarte frumos într-o carte dedicată Stareţilor de la Optina, care spune aşa: „Dacă eşti sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti mai puţin sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav de moarte: Doamne, slavă Ție!”. Aceasta este o înţelegere profundă a faptului că suferinţa nu este întâmplătoare, că suferinţa este tămăduitoare, şi că nu este importantă starea de sănătate sau de boală, ci importantă este poziţia noastră faţă de starea noastră, în ce mod primim noi lucrul acesta. Dacă îl primim ca fiind de la Domnul, suntem împăcaţi, și atunci acele stări dureroase vor aduce efectele lor benefice.

Noi însă cârtim, cârtim permanent, suntem nemulţumiţi permanent; este o stare de nemulţumire generalizată – uitaţi-vă în jurul nostru! Această nemulţumire ne îmbolnăveşte, este ca o otravă care pătrunde în fiecare zi în fibra noastră, în adâncul sufletului nostru, al fiinţei noastre; această stare ne duce ori în nevroze, ori în depresii, ori în boli trupești cumplite. Suntem nemulţumiţi de ce ne-a dat Domnul, de ce ne dă societatea, de ce ne oferă aproapele, de toate, de temperatura aerului – ori e prea cald, ori prea frig, și tot așa. Or, nemulţumirea este manifestarea egoismului, a iubirii de sine, este cel mai clar semn că suntem bolnavi sufleteşte.

Sfinţii nu au nemulţumiri. Orice s-ar întâmpla: „Aşa a vrut Dumnezeu!”.

„Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru suferinţa noastră”

– Aţi spus mai devreme că s-a înmulţit suferinţa. Vă rog să adresaţi un cuvânt oamenilor care trec prin suferinţă…
– Ce cuvânt mai potrivit decât faptul că Hristos a înviat, că Hristos a făcut totul pentru ca noi să ne mântuim! Și atâta timp cât noi avem Jertfa lui Hristos – pentru că Jertfa lui Hristos este permanentă, ceea ce se întâmplă în Dumnezeiasca Liturghie este Jertfa lui Hristos – și atâta timp cât Hristos se jertfește pentru noi, noi trăim în această nădejde a Învierii întru Hristos. Toate celelalte pălesc, orice suferinţă păleşte pe lângă această realitate a Învierii.

Dar, aşa cum am spus la început, Învierea nu e posibilă fără Cruce. Noi trăim cu această fugă de Cruce, pentru că avem, iarăşi, o neînţelegere a Crucii, a suferinţei. Crucea este o minune în viaţa omului. Noi avem o viziune foarte simplistă despre Cruce: Dumnezeu ne pune în spinare o povară, fără să se gândească dacă noi putem, dacă nu putem… Ca și cum Dumnezeu ar putea fi mai puţin simţitor faţă de noi, mai puţin îngăduitor, mai puţin iubitor. Dar Dumnezeu nu poate fi „mai puţin”! Dumnezeu este iubitor, este îngăduitor, este răbdător – şi la El toate sunt la modul plenar, deplin. Dumnezeu este dragostea desăvârşită, nu este o dragoste știrbită.

Avem multe neînţelegeri faţă de suferinţa noastră, ne închipuim că suferim mai mult decât trebuie. Dar trebuie să înțelegem că la Dumnezeu toate sunt dozate perfect, şi suferinţa prin care noi trecem este perfect dozată pentru boala pe care o avem, pentru boala noastră sufletească, nu e nici mai mult, nici mai puţin decât avem nevoie. Dar avem noi această înțelegere? Ştim că suferinţa doare, doare mai mult decât trebuie – dar o trăim aşa pentru că nu suntem conştienţi de ce suferim. 

În momentul în care ești conștient, suferința începe să se atenueze. Începi să te rogi, vine harul, te ajută Domnul, treci mai uşor peste ea. Dar dacă tu te îndepărtezi de Dumnezeu suferind, și nu înțelegi de ce suferi, și nu primești suferinţa, te răzvrătești împotriva lui Dumnezeu, te duci la doctori ca să-ți aline suferința – la doctori care nu mai găsesc ce calmante să-ți dea! –, atunci suferinţa se amplifică.

Deci niciodată să nu credem că această Cruce a noastră este disproporţionată faţă de ceea ce putem noi să ducem. Nu: este perfect reglată pe ceea ce putem noi. În momentul în care acceptăm suferinţa și dăm slavă lui Dumnezeu pentru această suferinţă şi începem să ne rugăm, ne ajută Domnul să ducem Crucea, n-o mai ducem noi – nici măcar Crucea n-o ducem noi, ne-o duce Domnul. Domnul nu ne părăseşte niciodată, noi Îl părăsim pe El.

„Omul trebuie să se mişte permanent către Dumnezeu”

Există o soluţie la suferinţă: Hristos. Suferinţa este urmarea îndepărtării noastre de Dumnezeu, a îndepărtării de Hristos – și atunci vindecarea depinde de reîntoarcerea noastră la Hristos. Avem darul Sfintei Spovedanii, avem Taina Sfintei Euharistii, a Sfintei Împărtăşanii…

Noi şi asupra acestei vieţi avem o înțelegere foarte deficitară, nu înţelegem sensul vieţii. Părintele Arsenie spunea: „Viaţa asta, timpul pe care-l avem la dispoziție este timpul mântuirii”. Nu există alt sens pentru viaţă. Am citit de curând opinia unui profesor ateu, care spunea că viaţa nu are sens. Și este perfect logic pentru un ateu: el nu poate să găsească sensul vieţii. Dacă lipseşte Dumnezeu şi dacă lipseşte veşnicia din viziunea ta, atunci viaţa nu mai are sens, eşti în stare să te naşti şi să mori şi în acest interval să te zbaţi: pentru ce, dacă nu este veşnicie? Este cumplit să trăieşti cu sentimentul acesta, că, de fapt, totul este trecător. Este complet absurd, este fără sens. Numai veşnicia dă sens vieţii noastre, numai întoarcerea la Dumnezeu-Tatăl, în Împărăția Cerurilor, numai asta dă sens vieţii noastre. Dacă am înţelege lucrul acesta și am pune la fundamentul vieţii noastre pe pământ această înţelegere, altfel ar arăta viața fiecăruia, altfel s-ar desfăşura.

E simplu, când facem ceva, să ne gândim: „Are sens?… E spre mântuirea mea?… E voia lui Dumnezeu să fac eu lucrul acesta?… Să-mi întemeiez o familie, să strâng bani, să-mi fac case?…”. Desigur, avem nişte lucruri de făcut, trebuie să ne facem un rost în această tranziţie a noastră pe pământ, dar scopul fundamental este mântuirea. Nu ştiu câţi oameni se gândesc permanent că, de fapt, fiecare zi este un timp dat spre mântuire, spre căutarea veşniciei, spre căutarea vieții.

Este un cuvânt la Sfinții Părinți care spune că omul trebuie să se vadă mai jos decât un vierme. Și nu înţelegeam cuvântul ăsta nicicum. Am mers la Părintele Arsenie, l-am întrebat: „Părinte, eu pot să înţeleg că trebuie să fiu smerit, dar totuşi viermele e vierme, omul este om! Cum să fie omul sub vierme?!”. Și Părintele mi-a zis aşa: „Viermele, de fapt, ce face? Orice viermişor mişcă, mișcă permanent. De ce mişcă? Ca să-şi caute viaţa. Da? Deci, la nivelul lui de existenţă, el împlineşte legea firii de a-şi căuta viaţa. Mişcă să caute hrană, ca să trăiască. Omul, la nivelul lui, ce-ar trebui să facă? Să mişte. Către cine? De unde vine viaţa lui? De la Dumnezeu! Omul trebuie să mişte permanent către Dumnezeu. Asta este menirea noastră, ca fiinţe: căutarea lui Dumnezeu, acolo este sursa Vieţii. Asta este legea firii noastre pe care noi, spre deosebire de vierme, nu o împlinim.

Sfinţii, când spun să te gândeşti în fiecare zi la moarte, se referă la moartea trupească. Te gândeşti la faptul că nu ştii cât timp ai la dispoziţie ca să te chiverniseşti tu sufleteşte, ca să împlineşti ce trebuie, acolo, în viaţa ta interioară. Nu știi cât timp ai – ai un timp, dar timpul este de la Dumnezeu, nu-i de la noi. Spunea iarăşi Părintele Arsenie: „Cât timp îţi trebuie ca să te mântuieşti? Puţin timp, trăit bine”.

Nu este greu să ne mântuim. Mântuirea nu este grea, pentru că Domnul ne-o oferă. Dar putem noi s-o primim? Suntem pregătiţi să primim mântuirea? Asta este drama, asta este marea suferinţă.

„Şi pe Cruce, şi la Înviere”

Din păcate, vedem că egoismul nostru, iubirea de sine devine o barieră între noi şi Hristos. Sfântul Apostol Pavel a spus: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:10). 

Adică, în slăbiciune este Hristos cu tine. Nu când ne credem noi grozavi, că putem ceva, că suntem cineva. Nu, pentru că atunci suntem doar noi, fără Dumnezeu, este doar trufia din noi, gândul că omul poate fi ceva fără Hristos. Suferinţa ne aduce la această realitate a faptului că nu putem fi ceva decât împreună cu Hristos, prin Hristos. Şi atunci, aceasta este bucuria suferinţei: că eşti cu Hristos. Acesta este paradoxul suferinţei: că suferinţa îți poate aduce bucurie – și îţi aduce mântuire, îţi aduce viaţă, te cufundă în viață. Te scoate din moarte şi te aduce la viaţă. Acesta este sensul suferinței.

Nu trebuie să privim suferinţa ca venind de la un Dumnezeu cinic, care ne lasă să suferim. Nu! Dumnezeu e numai dragoste, să nu uităm lucrul ăsta. Și nu ne lasă să suferim în mod gratuit, fără sens. Foarte mulţi oameni au impresia că suferă fără sens, şi această atitudine, de fapt, îi face să se chinuiască aşa de mult, să sufere aşa de mult.

Dacă ar fi să încheiem acest cuvânt despre suferinţă, cam asta ar trebui să înţelegem. Suferinţa, în mod paradoxal, este mântuitoare, este izbăvitoare. Şi este aducătoare de lumină şi de bucurie în sufletul nostru. Poate părea foarte greu de înţeles. Odată, Părintele Arsenie a pus o întrebare: „Unde credeţi că era Hristos mai bucuros: când a înviat, sau când era pe cruce? Şi acolo, şi acolo – la fel era. Şi pe Cruce, şi la Înviere”. Poate părea așa, o taină, și un lucru paradoxal şi foarte greu de înţeles. Dar este o realitate.



Citiţi şi:
Suferinţa trupului m-a obligat să îmi purific sufletul 
Cauzele suferinţei


yogaesoteric
18 decembrie 2016


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu