Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 9 iunie 2018

Povestea stranie dar reală a lui Olaf Jansen în apele libere de la Polul Nord (III)


Citiți a doua parte a articolului
Uneori, micuţa noastră ambarcaţiune condusă de vântul care era continuu şi persistent plonja traversând apele ca o săgeată. De fapt, dacă am fi întâlnit o stâncă ascunsă sau un obstacol, micuţa noastră navă s-ar fi sfărâmat în mii de bucăţi.
În fine am observat că atmosfera devenea în mod clar mai rece şi, câteva zile mai târziu, aisberguri au început să fie zărite în depărtare, în partea stângă. Tatăl meu afirma, și avea dreptate, că vânturile care ne umflau pânzele erau datorate climatului cald din „interior”. Acea perioadă a anului era cu siguranţă cea mai propice pentru noi pentru a trece către lumea „exterioară”, navigând cu maximul vitezei de care era capabil vasul nostru de pescuit prin canalele deschise din zona îngheţată care înconjoară regiunile polare.
În scurt timp am ajuns printre blocurile de gheaţă şi chiar nu-mi dau seama cum micul nostru vas a trecut prin canalele strâmte şi a scăpat fără să fie zdrobit. La trecerea peste „curba sudică” (marginea sudică a „scoarţei Terrei”) acul busolei a făcut aceleaşi mişcări haotice. Se învârtea ca o entitate posedată de un demon.
Într-o zi, în timp ce priveam alene pe deasupra bordului vasului la apa limpede, tatăl meu a strigat: „Pericol în faţă”. Ridicând privirea am zărit dincolo de ceaţa care se împrăştia ceva alb care ieşea din apă, de câteva sute de picioare înălţime (un picior = 0,3048 metri), tăindu-ne complet înaintarea. Am coborât imediat pânzele, dar nu a fost suficient de repede. În câteva minute ne-am găsit prinşi între două iceberguri monstruoase. Fiecare din ele îl presa pe celălalt şi se freca de vecinul său enorm de gheaţă. Păreau ca doi zei războinici luptându-se pentru supremaţie. Ne-am alarmat serios. De fapt, ne aflam în prima linie a unei bătălii regale; zgomotul tunător al fricţiunii şi spargerii gheţii părea ca un tir continuu de artilerie. Blocurile de gheaţă mai mari decât o casă erau frecvent ridicate la sute de picioare de forţa puternică a presiunii laterale; tremurau şi se balansau înainte şi înapoi timp de câteva secunde, pentru a se afunda apoi cu un urlet asurzitor dispărând în spuma apelor. Astfel a continuat timp de mai multe ore această confruntare a giganţilor de gheaţă.
Pentru noi părea a fi sfârşitul. Presiunea gheţii era enormă şi deşi nu ne aflam în zona unde am fi fost zdrobiţi, chiar dacă pentru moment nu eram în pericol, imaginea tonelor de gheaţă smulse şi ridicate în apropierea noastră trezeau în noi o spaimă cumplită.
După câteva ore, spre marea noastră bucurie, acest „război al gheţurilor” a încetat şi marea masă de gheaţă s-a divizat lent, ca şi cum ar fi acţionat providenţa dumnezeiască, şi drept în faţa noastră s-a deschis un canal. Trebuia oare să ne aventurăm cu mica noastră ambarcaţiune în acea deschidere? Dacă presiunea apărea din nou, micul nostru vas, la fel şi noi înşine, am fi fost trimişi în neant. Am decis să ne încercăm norocul şi, în consecinţă, am ridicat pânzele sub o briză favorabilă şi am pornit în viteză, înfruntând provocarea traversării acestui strâmt canal liber.
Printre blocurile de gheaţă
În timpul următoarelor 45 de zile, ne-am petrecut timpul ferindu-ne de aisberguri şi căutând canale prin care să trecem. Într-adevăr, dacă nu am fi fost avantajați de faptul că aveam un vas mic şi de un vânt puternic, nu cred că această călătorie ar mai fi putut fi povestita lumii vreodată.
În fine, într-o dimineaţă tatăl meu mi-a spus: „Fiul meu, cred că o să ne revedem casa. Suntem aproape ieşiţi din gheţuri. Uite, apa liberă se întinde în faţa noastră.” Mai rămăseseră câteva aisberguri care pluteau departe către nord, lateral, pe fiecare parte, undeva în faţa noastră, care se întindeau pe mai multe mile. Direct în faţa noastră, spre nord, urmând busola, care se redresase, se afla o zonă de mare liberă.
Ce istorie minunată le vom putea povesti oamenilor din Stockholm”, a continuat tatăl meu, în timp ce o privire plină de entuziasm îi lumina faţa sa cinstită. „Şi gândeşte-te la pepitele de aur aflate în cală.” I-am adresat cuvinte calde de elogiu tatălui meu, nu doar pentru tenacitatea şi puterea sa de a rezista, cât şi pentru curajul manifestat în acţiunea sa de explorare, şi pentru că a întreprins această călătorie care urma în curând să se sfârşească încununată de succes. Îi eram de asemenea recunoscător pentru provizia de aur pe care o duceam acasă.
În timp ce ne bucuram de abundenţa proviziilor alimentare şi a apei pe care le aveam încă la dispoziţie şi că reuşisem să scăpăm de toate acele pericole, o explozie terifiantă, provenind de la spargerea unui munte enorm de gheaţă ne-a făcut să încremenim. A fost o scrâşnire asurzitoare ca tirul unei duzini de tunuri. Navigam în acel moment cu mare viteză în apropierea unui aisberg monstruos care părea la fel de imobil ca o insulă stâncoasă. Acum, bucăţile în care explozia spărsese aisbergul se despărţeau şi echilibrul monstrului, de-a lungul căruia navigam, era compromis. Începea să se încline în direcţia noastră. Tatăl meu a şi-a dat seama rapid pericol, înainte ca eu să înţeleg gravitatea teribilă a situaţiei.
Aisbergul, care se întindea mai multe sute de picioare sub apă, s-a răsturnat. Partea care se afla în apă a agăţat vasul nostru şi l-a proiectat în aer, ca şi cum ar fi fost o minge de fotbal.
Vasul a căzut pe aisberg, care între timp se răsucise şi era acum cu vârful în sus. Tatăl meu rămăsese pe vas, prins în corzi, în timp ce eu fusesem aruncat la aproape 6 metri distanţă de vas. M-am ridicat repede şi l-am strigat pe tatăl meu, care a răspuns: „Totul este bine”. În acel moment am avut viziunea situaţiei în care ne aflam. Oroare după oroare! Sângele mi-a îngheţat în vene. Aisbergul era încă în mişcare, greutatea sa era enormă, avea să se răstoarne şi, temporar, să imerseze din nou. Am realizat în ce vârtej enorm vom fi prinşi, am anticipat furia apelor dezlănţuite ce se va năpusti asupra noastră precum lupii albi flămânzi asupra unei prade umane.
În acest moment de cumplită angoasă, am privit spre vasul nostru, care era culcat pe o parte şi am căutat să-mi dau seama dacă ar fi putut să se redreseze de unul singur şi dacă tatăl meu ar fi putut să scape. Era sfârşitul aventurilor şi a luptelor noastre? Era moartea? Toate aceste întrebări au fost proiectate în mintea mea într-o fracţiune de secundă şi un moment mai târziu am fost aruncat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Monolitul greu de gheaţă s-a scufundat şi apele reci m-au înconjurat cu o furie frenetică. Eram ca într-un bol în care apele năvăleau din toate părţile. Câteva momente mai târziu mi-am pierdut cunoştinţa.
Când m-am trezit din leşinul omului pe jumătate înecat şi mi-am revenit parţial în simţiri, eram ud, înţepenit şi aproape îngheţat, întins pe iceberg. Nu vedeam nicio urmă a tatălui meu sau a micului nostru vas de pescuit. Monstruosul aisberg se îndreptase şi se echilibrase din nou, îşi ridicase vârful poate la 50 de picioare deasupra valurilor. Partea superioară a acestei insule de gheaţă era un platou măsurând aproximativ 2000 de metri pătraţi.
Mi-am iubit tatăl şi moartea sa a fost o lovitura teribilă pentru mine. M-am răzvrătit împotriva destinului, care nu mi-a permis să dorm somnul de veci pe fundul oceanului împreună cu el.
Stăteam în picioare şi priveam în jurul meu. Bolta colorată în purpuriu a cerului se scufunda în verdele oceanului fără limite şi pe imensitatea suprafeţei mării se putea vedea doar câte un iceberg ocazional. 
Am căzut în disperarea cea mai profundă. Am traversat cu prudenţă aisbergul pentru a ajunge în cealaltă parte, sperând că vasul nostru se redresase. La un moment dat o licărire de speranţă s-a născut în sufletul meu că poate tatăl meu trăia încă. Speranţa aceasta mi-a pus în mişcare sângele aşa cum ar fi făcut-o un stimulent foarte puternic. M-am dus până la marginea abruptă a icebergului şi am privit fix departe în jos, sperând, sperând mereu. Apoi am făcut turul aisbergului, scanând fiecare porţiune a „ţărmului”. Am continuat să fac turul aisbergului. O parte a minţii mele o luase razna, în timp ce o altă parte a rămas perfect rezonabilă.
 
Mi-am dat seama că fac turul aisbergului de vreo 12 ore şi în timp ce o parte lucidă din mine ştia, având toate argumentele raţionale, că nu era nici cea mai mică şansă ca tatăl meu să mai fie în viaţă, în acest timp o aberaţie fascinantă stranie şi seducătoare mă îndemna mereu la speranţă. O parte din mintea mea părea să-mi spună că deşi nu era nicio posibilitate ca tatăl meu să fie încă viu, dacă mă opream din a face turul icebergului, dacă făceam o pauză pentru un singur moment, însemna să admit că sunt înfrânt iar asta m-ar fi făcut să îmi pierd minţile. Aşa că trebuia să continui să fac turul. Astfel, oră după oră m-am învârtit din nou şi din nou în jurul icebergului, temându-mă să mă opresc pentru a mă odihni, cu toate că fizic nu mai aveam puterea de a continua prea mult timp.
Eram cuprins de oroarea ororilor! Fusesem aruncat departe, pe această largă întindere de apă, fără alimente sau apă de băut, având ca unic punct stabil acest aisberg înşelător. Inima mea şi-a pierdut puterea şi orice eventuală speranţă făcea loc disperării celei mai negre. 
Atunci mâna Salvatorului mi s-a întins şi calmul unei singurătăţi morbide, devenită rapid insuportabilă, a fost deodată curmat de semnalul luminos al unui pistol de semnalizare. Am scrutat împrejurimile, în stupefacţia mea înspăimântată, şi am văzut la mai puţin de o jumătate de milă depărtare o navă de pescuit balene venind către mine, cu pânzele ridicate. Evident, mersul meu neîntrerupt pe aisberg le-a atras atenţia. Puţin mai târziu o barcă a lor a ajuns la mine şi am fost salvat şi dus la bordul balenierei.
Vasul care mă salvase era baleniera scoţiană „Arlington”, care părăsise Dundee în septembrie şi se îndreptase spre Antarctica, în căutare de balene. Căpitanul Angus MacPherson părea foarte afabil, dar la subiectul disciplină, cum am aflat foarte repede, era inflexibil. Când am căutat să-i spun că veneam din „interiorul” Terrei, căpitanul şi secundul său s-au privit, au dat din cap şi au insistat să fiu pus într-o cuşetă sub supravegherea strictă a medicului de la bord.
Eram foarte slăbit din cauza lipsei de hrană şi nu dormisem timp de multe ore. După o perioadă de repaus de câteva zile, într-o dimineaţă m-am dat jos din pat şi m-am îmbrăcat fără să cer permisiunea medicului sau a altcuiva şi am declarat că eram la fel de normal ca oricare altul. Căpitanul a dorit din nou să afle de unde vin şi cum am ajuns să fiu singur pe un aisberg departe în Oceanul Antarctic. I-am răspuns că tocmai ieşisem din „interiorul” Terrei şi am continuat să-i spun cum tatăl meu şi cu mine intrasem pe calea Spitzberg-ului în „interiorul” Pământului şi cum ieşisem pe calea Polului Antarctic. În urma acestui răspuns am fost pus în lanţuri. Apoi l-am auzit pe căpitan spunându-i secundului său că eram la fel de nebun ca un iepure de martie şi că trebuia să rămân încarcerat până ce voi fi destul de „normal” pentru a da o notă veridică poveştii mele.
În sfârşit, după multe rugăminţi şi multe promisiuni, am fost eliberat din lanţuri. Atunci am decis să inventez o poveste care să îl satisfacă pe căpitan şi să nu mai fac nicio referire la călătoria mea pe tărâmul „Dumnezeului învăluit în fum”, cel puţin nu înainte de a fi în siguranţă printre prieteni.
După 15 zile, mi s-a permis să mă integrez printre marinari. Puţin mai târziu căpitanul mi-a cerut o explicaţie. I-am spus că experienţa mea a fost atât de oribilă încât mă temeam că memoria mea a avut de suferit şi l-am rugat să-mi permită să răspund la întrebare mai târziu, după ceva timp. „Cred că v-aţi revenit”, a spus el, „dar nu sunteţi încă atât de sănătos pentru a face o treabă bună.” „Permiteţi-mi să fac munca pe care mi-o veţi comanda”, i-am răspuns, „şi dacă nu va fi suficient pentru a vă recompensa, vă voi plăti imediat la sosirea mea la Stockholm, până la ultimul penny.” Astfel problema a fost rezolvată.
Revenind în cele din urmă la Stockholm, cum am relatat deja, am constatat că buna mea mamă părăsise această lume cu peste un an în urmă. De asemenea v-am spus cum, mai târziu, trădarea unei rude m-a dus într-o casă de nebuni, unde am rămas timp de 28 de ani – ani aparent eterni – şi, pe urmă, după ieşirea mea, cum mi-am reluat activitatea de pescar, pe care am practicat-o asiduu timp de 27 de ani, apoi cum am venit în America şi în sfârşit în Los Angeles, în California. Dar toate astea nu pot fi decât de un interes minor pentru cititor. De fapt, consider că apogeul minunatelor mele călătorii a fost atins când baleniera scoţiană m-a luat de pe un aisberg din Oceanul Antarctic.
Concluzie
Ca o concluzie a acestei poveşti a aventurilor mele, declar că eu cred cu fermitate că ştiinţa este încă în faza de copilărie în ceea ce priveşte cunoaşterea referitoare la cosmologia Terrei. Sunt atât de multe aspecte omise de ştiinţa „oficială” a lumii actuale şi vom rămâne mult timp de acum încolo în ignoranţă, atât timp cât pământul „Dumnezeului învăluit în fum” nu va fi cunoscut şi recunoscut de geografii noştri.
 
Este pământul de unde au venit marii buşteni de cedru care au fost găsiţi de exploratori în apele libere departe pe malul crestei nordice a Terrei şi corpurile de mamuţi ale căror oase au fost găsite în gheţurile de pe coasta siberiană.
Exploratorii nordului au adus o contribuție importantă. Sir John Franklin, Heaven Grinnell, Sir John Murray, Kane, Melville, Hall, Nansen, Schwatka, Greely, Peary, Ross, Gerlache, Bernacchi, Abdru, Amsden, Amudson şi alţii s-au străduit cu toţii să înfrunte citadela îngheţată misterioasă.
Am convingerea că Andree şi cei doi însoţitori curajoşi, Strindberg şi Fraenckell, care au navigat departe în balonul „Oern” de pe coasta de nord-vest a Spitzbergului în după-amiaza zilei de 11 iulie 1897, sunt acum în „interiorul” Terrei şi sunt fără nicio îndoială trataţi cu consideraţie, aşa cum tatăl meu şi eu însumi am fost trataţi, de bunul popor de giganţi care populează Continentul Atlantic interior (n.red. – Olaf Jansen face aici aluzie la pierderea echipajului acestui balon, regăsit la 6 august 1930 de nava norvegiană de explorare „Bratvag”, pe Insula Albă, la aproximativ 200 km nord-est de Spitzberg. Echipajul prost pregătit murise de frig, de foame şi de oboseală. Olaf Jansen a părăsit această lume în 1908 şi nu putea să cunoască acest tragic epilog din 1930.)
Am consacrat mulţi ani studiului acestei probleme şi sunt la curent cu definiţiile acceptate privind gravitaţia, şi de asemenea cu privire la forța magnetică, şi cred cu fermitate că acul magnetic este influenţat numai de curenţii electrici care înconjoară complet Terra ca un veşmânt şi că aceşti curenţi, într-un circuit fără sfârșit, trec prin deschiderea cilindrică sudică a Terrei, apoi se răspândesc pe toată suprafaţa „exterioară” şi se adună apoi către Polul Nord. Şi în timp ce aceşti curenţi par că se disipă în spaţiu, ei de fapt se răspândesc din nou pe suprafaţa „interioară” şi-şi continuă drumul către sud de-a lungul interiorului crustei Terrei, până la deschizătura aşa-numitului Pol Sud.
Cât despre gravitaţie, nimeni nu ştie ce este cu adevărat, pentru că nu s-a decis dacă presiunea atmosferică este cea care face mărul să cadă, sau dacă, la 150 de mile sub suprafaţa Terrei, pe cât se pare la jumătatea grosimii crustei Terrei, există un magnet natural care generează forţe de atracţie suficient de puternice ca să facă un măr să cadă din pom. Deci, cei care studiază fizica, nu ştiu de fapt dacă mărul, când se desprinde de ramura copacului, este tras sau împins de sus în jos cât mai aproape de un punct stabil. (n.red. – Olaf Jansen nu a cunoscut, evident, teoriile lui Einstein privind gravitaţia.)
Domnul James Ross a pretins că a descoperit polul magnetic la aproximativ 75 grade latitudine. Este fals – polul magnetic este exact la jumătatea grosimii crustei Terrei. Astfel, dacă crusta Terrei este, conform evaluării mele, de 300 de mile grosime, atunci polul magnetic este fără nicio îndoială la 150 mile sub suprafaţa Terrei, contând prea puțin unde sunt făcute măsurătorile. Şi în acest punct special aflat la 150 mile sub suprafaţă, gravitaţia încetează, este neutralizată. Când trecem de acest punct către suprafaţa „interioară” a Terrei, o atracţie inversă creşte în progresie geometrică până când parcurgem alte 150 de mile spre „interiorul” Terrei.
Astfel, dacă ar putea fi forată o gaură spre interiorul crustei Terrei la Londra, Paris, New York, Chicago sau Los Angeles, pe o distanţă de 300 de mile, ea va conecta cele două suprafeţe. 
Inerţia şi greutatea unui corp lăsat să cadă prin această gaură de la suprafaţa „exterioară”, îl va face să depăşească punctul situat la jumătatea drumului, se va opri după un timp şi va „cădea” imediat în spate către suprafaţa „exterioară” şi va continua astfel să oscileze, ca un pendul, pentru ca în final să se stabilizeze fără a se mai mişca în centrul magnetic, sau în acel punct special aflat exact la jumătatea distanţei dintre suprafaţa „exterioară” şi suprafaţa „interioară” a Terrei.
Mişcarea giratorie a Pământului în rotaţia sa zilnică spiralată în jurul axei sale, cu viteza de peste 1000 de mile pe oră, sau circa 17 mile pe secundă, îl face să fie un corp electro-generator enorm, o maşină enormă, un prototip gigantic al infimului dinam construit de oameni, pală imitaţie a originalului făcut de natură.
Văile din continentul Atlantic interior, mărginind apele superioare ale nordului cel mai îndepărtat sunt acoperite de florile cele mai magnifice şi luxuriante, nu doar pe sute şi mii, ci pe milioane de acri. Polenul acelor flori este transportat departe aproape în fiecare direcţie de mişcările de rotație în spirală ale Terrei şi de mișcarea vântului rezultant. Acest polen, provenind din aceste imense zone acoperite cu flori din „interior”, generează zăpezile colorate din regiunile arctice care i-au intrigat pe exploratorii Nordului.
Fără nicio îndoială, acest nou pământ din „interior” este casa, leagănul rasei umane şi în lumina descoperirilor pe care le-am făcut, modificări importante este necesar să fie aduse tuturor teoriilor fizice, paleontologice, arheologice, filologice şi ale mitologiei antice.
Aceeaşi idee de întoarcere la pământul misterios al începutului, la originea omenirii, se găseşte în tradiţiile egiptene privind regiunile terestre originare ale zeilor, eroilor şi oamenilor (lucrarea istorică Aegyptiaca a lui Manetho, verificată în întregime prin scrieri istorice găsite în cele mai recente săpături de la Pompei) cât şi în tradiţiile indienilor nord-americani.
Acum este ora 1 noaptea, Anul Nou 1908 a sosit. După trei zile, am terminat de scris relatarea despre călătoriile şi aventurile mele stranii pe care doresc să le ofer lumii. Sunt gata şi îmi doresc să am parte de odihna binemeritată după toate încercările şi vicisitudinile existenţei mele. Am o vârstă înaintată şi sunt „copt” de toate aventurile şi supărările prin care am trecut. Ceea ce consider a fi bogăţia mea este prietenia câtorva oameni, pe care am căutat să o consolidez în lupta mea pentru a duce o viaţă dreaptă, integră. Ca o poveste din care mai este doar puţin de spus, viaţa mea se îndreaptă spre final. Am puternicul presentiment că nu voi mai vedea un alt răsărit de Soare. Astfel îmi închei mesajul.
Olaf Jansen

Civilizaţia din interiorul secret al Terrei
Ştiinţa ne spune unde se află polul nord şi polul sud: acolo unde toate meridianele se întâlnesc într-un singur punct. Şi totuşi, nu este curios faptul că până acum, nicio expediţie nu a reuşit să ajungă până la poli? Studiind mostre din scoarţa pământului luate de la diferite adâncimi, putem spune că Pământul este solid – cel puţin până la un anumit nivel. Mai ştim că temperatura straturilor interne ale Pământului creşte odată cu adâncimea – cel puţin până la nivelul la care s-a ajuns. De aceea, cu toţii presupunem că Pământul este plin, până în mijlocul lui. Reţineţi: presupunem! Astăzi se presupune că formarea planetelor duce invariabil la acest model de „planetă plină”, ca o sferă solidă.
Astronomii şi fizicienii cred că gazele se condensează gradat până ce se ajunge la forma de sferă solidă. Cu toate acestea, există şi alte posibilităţi. Un studiu simplu al forţei centrifuge ar putea să ne înveţe pe toţi o nouă modalitate de formare a Pământului. Cu toţii suntem de acord că planeta se învârte în jurul axei sale (aşa se succed zilele şi nopţile). Cate Malone, autor al unui interesant articol intitulat „Pământul gol” (în sensul că nu este plin), arată că „forţa centrifugă determină forma uşor turtită (la poli) a planetei” (care deci nu este o sferă perfectă). Ca să vedem procesul de formare a planetei, ne îndreptăm atenţia asupra maşinii de spălat cu storcător centrifugal. Rufele din centrifugă (care pentru viitoarea planetă sunt de fapt gazele şi particulele solide şi lichide) sunt aruncate spre exterior, aşa încât centrul rămâne gol. Centrul nu se mişcă. Pământul nu s-a oprit niciodată din rotaţia sa, ca o maşină de spălat care nu încetează să se rotească. Ce se petrece cu toate rufele din centrifugă dacă maşina nu se opreşte niciodată? Se vor înghesui spre centru ca să umple golul format? Niciodată. Vor continua să rămână la periferie, iar centrul va fi gol.
Multe popoare păstrează încă în folclor legende despre fiinţe din interiorul Pământului, aşa cum este cazul marilor insule paradisiace din nord prezente în obiceiurile populare scandinave, sau al poveştilor despre elfi, troli, pitici şi giganţi din folclorul Rusiei şi al eschimoşilor. Toate acestea ne arată faptul că ideea unui Pământ gol nu este deloc nouă. În anul 1909, ghizii eschimoşi folosiţi de amiralul Peary în expediţia sa credeau că scopul călătoriei era descoperirea „marelui popor” din nord, din care ei s-au format. Există nenumărate anomalii sau situaţii ciudate în toate înregistrările primilor exploratori care s-au aventurat în Arctica sau Antarctica.
Majoritatea celor care au pornit spre nord, în secolul 19, descriu mări de apă dulce şi o climă mai caldă cu temperaturi obişnuite, pe măsură ce înaintau spre pol. De asemenea, se fac referiri la nori de praf, zone întinse de zăpadă în care au găsit polen, păsări şi animale care migrează spre nord pentru iarnă, iar în blocurile de gheaţă au găsit vegetaţie şi chiar mamifere – considerate dispărute (cum este mamutul) – îngheţate. Chiar şi aisbergurile sunt anomalii, pentru că sunt făcute din apă dulce în zone în care cantitatea de precipitaţii este sub 5 cm anual.
Descoperirile făcute de dr. Frederick Cook şi amiralul Peary în 1908 şi 1909 au fost considerate neconcludente. Nu s-a putut demonstra că vreunul dintre ei a ajuns la polul nord. Aşa cum afirmă dr. Raymond Bernard în cartea sa Pământul gol, o asemenea confirmare este cu adevărat imposibilă. Este deja cunoscut pentru toată lumea că polii magnetici nu coincid cu polii geografici. Dacă Pământul ar fi plin, atunci aceştia ar coincide.
Această diferenţiere evidentă între polii magnetici şi cei geografici nu poate fi explicată de modelul Pământului plin, ca o sferă solidă. Explicaţia devine însă clară dacă avem în vedere existenţa deschiderilor polare (adevărate găuri în crusta planetei) care fac posibilă poziţionarea polilor magnetici undeva spre marginea acestor deschideri, aşa cum este în realitate. În imaginea alăturată (realizată de satelitul ESSA-7 la 23 noiembrie 1968) se vede foarte clar deschiderea de la Polul Nord (în centrul imaginii).
Bernard afirmă că motivul pentru care nimeni nu a ajuns până acum la polul nord sau la polul sud este unul simplu. „Polii magnetici şi cei geografici nu coincid pentru că polii geografici se află «în spaţiu» şi nu pe suprafaţa planetei”.
Aceasta datorită deschiderilor de la poli. Cele mai recente expediţii care au mers până dincolo de polii magnetici şi care au fost date publicităţii au fost conduse de amiralul Richard E. Byrd (din Marina SUA) în 1947 şi 1956. Ca şi celelalte expediţii conduse de Byrd (din anii 1930), acestea au rămas învăluite în mister. În jurnalul de bord şi înregistrările radio de comunicare cu echipa sa, amiralul Byrd declara în 1947 că a ajuns într-o altă lume, aflată dincolo de polul nord geografic. În timpul expediţiei din Antarctica din 1956, s-a declarat la diverse posturi de radio din SUA că „pe 13 ianuarie, câţiva membri ai echipei americane au realizat un zbor de 4320 km de la baza McMurdo Sound (aflată la 640 km vest de Polul Sud) şi au survolat o zonă aflată la 3680 km dincolo de pol”. Iar pe 13 martie 1956, Byrd declara public că „această expediţie a descoperit un nou tărâm”.
Mulţi americani îşi amintesc cu emoţie declaraţiile de presă de după expediţiile amiralului Byrd. Încoronat ca cel mai mare explorator al lumii, declaraţiile lui Byrd despre noul tărâm au trezit un mare interes general. Dar, la fel de repede, orice informaţie despre Byrd a dispărut. La radio nu se mai făcea niciun fel de comentariu, aşa încât, la scurt timp, subiectul a dispărut din atenţia publicului. Oare amiralul Byrd chiar descoperise un nou tărâm? Un tărâm care să confirme o altă viziune asupra planetei decât cea oficială?
În continuare vă oferim o transcriere a jurnalului aflat pe o bandă audio, ce a fost obţinută de la Hollow Earth Society din Australia.
Trebuie să scriu aceste rânduri în secret şi fără lumină. Este vorba despre zborul meu în Arctica din 19 februarie 1947. Există situaţii când omul trebuie să accepte ascunderea adevărului. Nu am libertatea de a face cunoscută următoarea relatare pe care o scriu acum. Probabil că nu va ajunge niciodată la ochii publicului, dar eu trebuie să-mi fac datoria pentru ca cineva să poată citi aceste rânduri, atunci când va veni timpul. Să sperăm că lăcomia unora care-i exploatează pe ceilalţi nu va sta în calea adevărului.
Jurnal de bord – tabăra arctică, 19 februarie 1947.
Dedesubt, peste tot numai gheaţă şi zăpadă. Am observat o uşoară coloraţie spre galben. Este dispersată după un model liniar. Modific direcţia de zbor pentru a observa mai bine această coloraţie. Există de asemenea şi o nuanţă roşu-purpuriu a gheţurilor. Am încercuit această zonă de două ori şi am revenit la direcţia iniţială. Am verificat din nou poziţia avionului la tabăra de bază. Am transmis mai departe îngrijorarea mea în legătură cu ciudatele nuanţe ale zăpezii de sub mine. Atât compasul magnetic cât şi giroscopul încep să tremure şi să se zdruncine. Nu mai putem să ne conducem după aparatele de zbor. Măsor direcţia folosind compasul optic (după soare) şi totul pare în regulă. Manetele de control răspund foarte greu la comenzi, se mişcă foarte încet. Nu se mai văd însă gheţuri. În depărtare se disting munţi. Au trecut 29 de minute de zbor şi acum se văd foarte clar munţii, nu este o iluzie. Nu am mai văzut astfel de munţi, sunt foarte mici. Schimb altitudinea la 900 metri. Întâlnesc iarăşi turbulenţe puternice. Trecem peste micii munţi şi continuăm spre nord. Dincolo de munţi se vede un mic râu. O vale prin mijlocul căreia curge un râu. Nu ar trebui să existe nicio vale înverzită. E ceva anormal în toată povestea asta. Ar trebui să vedem numai gheaţă şi zăpadă. Din lateral se văd păduri pe versanţii munţilor. Instrumentele au luat-o razna. Giroscopul se învârte înainte şi înapoi fără nicio regulă. Reduc altitudinea la 425 de metri şi fac un scurt viraj la stânga ca să văd mai bine valea de sub mine. Este verde şi are iarbă deasă. Lumina de aici pare diferită. Nu se mai vede soarele. Mai facem un viraj la stânga şi punem ochii pe un fel de animal mare aflat în vale. Pare că este un elefant. Ba nu, seamănă mai mult cu un mamut. Este incredibil, şi totuşi se află chiar aici. Reduc altitudinea la 300 de metri şi iau binoclul ca să văd mai bine animalul. E clar – un mamut. Raportez acest lucru la tabăra de bază. Dau peste şi mai multe dealuri înverzite. Termometrul exterior indică o temperatură de 23 grade Celsius. Ne continuăm zborul. Acum sistemele de navigare par în regulă. Nu pot să cred! Dau să contactez tabăra de bază. Aparatul radio nu funcţionează. Peisajul este mult prea nivelat decât în mod normal. În faţă vedem ceea ce pare un oraş! Este imposibil!!!
Avionul pare foarte uşor şi se clatină. Sistemul de navigare refuză să funcţioneze. Dumnezeule, din lateral şi din spate se apropie nave ciudate! Au formă de disc şi parcă radiază ceva din ele. Sunt atât de aproape încât le văd însemnele! Este un tip de swastika. Uluitor! Unde ne aflăm de fapt? Ce s-a petrecut? Încă o dată verific sistemul de navigare. Nu răspunde nici acum. Suntem prinşi într-un fel de «plasă» invizibilă.
Din aparatul de radio se aud pocnete şi apoi se aude o voce în engleză cu un uşor accent nordic sau germanic. Mesajul este: «Bine ai venit amirale pe domeniul nostru. Te vom ateriza în exact şapte minute. Relaxează-te, eşti pe mâini bune.». Îmi dau seama că motoarele avionului nostru s-au oprit. Avionul este controlat din afară şi acum ia un viraj. Acum începe faza de aterizare şi avionul coboară ca şi cum ar fi într-un lift invizibil. La atingerea solului avionul abia tresare. Fac o ultimă însemnare în jurnalul acesta de bord.
De avion se apropie câţiva bărbaţi. Sunt înalţi şi au părul blond. În depărtare se vede un oraş din care pulsează raze de lumină de culorile curcubeului. Nu ştiu ce se va petrece acum, dar nu văd niciun fel de arme la cei care se apropie de noi. Aud o voce care îmi spune pe nume (cu accent german) şi-mi cere să deschid trapa avionului. Mă conformez.
Aici se încheie jurnalul amiralului Byrd. Ceea ce urmează a povestit din memorie, pentru că nu a mai scris în jurnal restul experienţei sale – şi veţi vedea de ce. Pe scurt, iată ce s-a petrecut în continuare:
1. Byrd şi ajutorul său de radiocomunicaţii, care se afla cu el în avion, au fost luaţi şi duşi spre oraşul luminos care părea că este făcut din cristal.
2. La sosire, cei doi sunt separaţi iar Byrd este luat pentru a se întâlni cu „Stăpânul” care l-a informat că a ajuns în „lumea dinăuntru” şi să nu-i fie frică – mai târziu îl vor duce înapoi la suprafaţa planetei.
3. „Stăpânul” i-a declarat lui Byrd: „Ne-aţi trezit interesul atunci când aţi detonat primele explozii atomice de la Hiroshima şi Nagasaki în Japonia. Chiar în acele momente alarmante ne-am trimis vehiculele zburătoare (flugelrads – germ.) la suprafaţa planetei ca să vedem ce aţi făcut.” A continuat să vorbească despre 1945 şi a spus că au încercat să se întâlnească cu americanii dar au fost întâmpinaţi cu ostilitate. De fiecare dată când încercau, americanii trăgeau în ei şi le atacau vehiculele.
4. „Stăpânul” a explicat că „nu avem niciun viitor dacă vom continua cu nebunia atomică… şi că nu există niciun răspuns în armele noastre, nici certitudini în ştiinţa noastră şi că atunci când se va declanşa războiul cel mare, nu va mai exista nicio floare pe pământ iar toate oraşele omului vor fi nivelate, totul într-un imens haos.”
5. După această discuţie despre cataclismele generate de om, Byrd şi-a luat rămas-bun de la „Stăpân” şi s-a întors la avion împreuna cu ajutorul său. Imediat au fost duşi la suprafaţa planetei în acelaşi mod în care au fost aduşi. Ei aveau însă un mesaj de avertizare foarte clar despre calea omenirii. Un mesaj pentru noi.
11 martie 1947
După întoarcerea în SUA, Byrd a descris (ca la orice misiune) ceea ce s-a petrecut pe parcurs şi a adăugat în jurnalul său ceea ce urmează: „Tocmai m-am întâlnit cu o echipă de la Pentagon. Mi-am prezentat descoperirea şi mesajul primit de la «Stăpân». Totul s-a înregistrat. Ei l-au contactat pe Preşedinte. Sunt reţinut acum de câteva ore. Mai exact şase ore şi 39 de minute. Sunt anchetat intens de către forţe ostile şi o echipă medicală. E un coşmar. Sunt încarcerat sub strictă supraveghere conform celor mai înalte regulamente de siguranţă internaţională ale SUA. Am primit ordin să nu divulg nimic din mesajul primit de la «Stăpân». Incredibil! Mi s-a reamintit că sunt militar şi că trebuie să mă supun ordinelor.”
24 decembrie 1956
Ultimii ani de după 1947 nu au fost deloc buni. Aceasta este ultima însemnare în acest jurnal. În încheiere trebuie să spun că în toţi aceşti ani am păstrat secret mesajul pe care l-am primit aşa cum s-a ordonat, deşi a fost împotriva valorilor şi moralei mele. Acum presimt venirea unei lungi nopţi pentru mine, dar acest secret nu va muri odată cu mine, ci va triumfa, aşa cum adevărul triumfă totdeauna. Este singura speranţă pentru omenire. Am văzut cu ochii mei şi m-a făcut să devin liber. Mi-am făcut datoria faţă de acest monstruos complex militaro-industrial. De acum încolo lunga noapte despre adevărul Arcticii va lua sfârşit, soarele strălucitor al adevărului va răsări din nou, iar toţi cei care se află în întuneric vor eşua în planurile lor. Pentru că am văzut cu ochii mei acel tărâm de dincolo de poli, centrul marelui necunoscut.”
Amiralul Richard E. Byrd, Marina Statelor Unite
yogaesoteric
8 iunie 2018

Un comentariu: