Pentru a ajuta procesul ascensionării, propum cititorilor ca în fiecare DUMINICĂ, ora 22,30, timp de 10 minute, să facem următoarea invocație: Cu credință, umilință și iubire, cer Matricei-Dumnezeu să retragă de pe Pământ toate ființele care, prin alegerile, acțiunile și gândurile lor, se opun ASCENSIUNII planetei și umanității în dimensiuni superioare. Eu sunt pregătit(ă) și vreau să ascensionez. Eu sunt sănătos(-oasă) și plin(ă) de iubire ; eu sunt nemuritor (-are). Amin.


Totalul afișărilor de pagină

vineri, 31 martie 2017

Persecuția lui Loic Le Ribault, inventatorul siliciului organic G5 (I)


(nota blogger: Calvarul unui mare savant care, prin cercetările sale, a intrat în conflict cu mafia producătorilor de medicamente alopate, controlată de „Îluminați”)

Francezul Loic Le Ribault, geolog şi specialist în medicină legală, a creat un tratament pentru artrită şi pentru multe alte boli bazat pe o formă organică de bioxid de siliciu, dar a fost în mod tragic învins în lupta cu sistemul medical, cu sistemul de justiţie şi cu corporaţiile farmaceutice.
Îmi voi continua acţiunea de a distribui G5 în ciuda întregii opoziţii. O fac pentru toţi acei pacienţi pe care am onoarea să-i îngrijesc, pentru cei care au fost abandonaţi de medicina modernă, incapabilă să le ofere un tratament, pentru cei care au descoperit că tratamentele alopate oferite erau mai rele decât boala în sine.” – Loic Le Ribault (18 aprilie 1947 – 6 iunie 2007)
Loic Le Ribault, cel mai renumit specialist al Franţei în medicină legală, specializat în bioxidul de siliciu, s-a stabilit în împrejurimile întunecoase ale hanului The Flying Fish din portul St. Helier, Jersey (Insulele Canalului). Ridicând din umeri şi exprimându-se într-o engleză poticnită, el a explicat modul în care hanul a ajuns să-i devină casă şi birou.
Cunoştea pe aproape toată lumea din bar, pe şoferii de autobuz, pe vânzătorii din magazine şi pe mulţi dintre proprietarii de ambarcaţiuni din port. Îi cunoştea pentru că îi tratase de „boala cutare sau cutare”. „Pe mulţi i-am vindecat cu G5”, spunea el. Stând la The Flying Fish, Le Ribault nu părea a fi omul care a fost alungat din Franţa pentru că a descoperit şi a distribuit un tratament pentru artrită şi pentru alte afecţiuni comune.
În anul 1985, când lucra ca expert independent în medicină legală pentru justiţia franceză, Le Ribault şi-a unit forţele cu un cercetător chimist extrem de apreciat, profesorul Norbert Duffaut de la Universitatea din Bordeaux.
Cei doi sperau să finalizeze împreună cercetarea asupra bioxidului de siliciu organic, substanţă despre care credeau că are o gamă largă de întrebuinţări terapeutice. După doisprezece ani de eforturi comune, Duffaut a murit, otrăvit în împrejurări suspecte, poate că o consecinţă a activităţii lor, iar Le Ribault a stat două luni în arest într-o închisoare franceză.
Loic Le Ribault era tipul clasic de francez. Era flegmatic, iar atunci când nu râdea blând şi autodezaprobator, pe faţa sa mobilă apărea toată tristeţea lumii, exprimată parcă de un clovn trist. Hainele sale de zi cu zi, ponosite, şuviţele albe de păr ce pluteau în jurul capului său pleşuv şi lipsa unei engleze fluente, pentru care se scuza continuu – toate acestea îl făceau pe Le Ribault să pară înţelept, dar neglijent. Când îl ascultai trebuia să-ţi aduci aminte din când în când că în ultimii ani pierduse totul, cu excepţia minţii sale.
O veche promisiune într-un fir de nisip
Cu treizeci de ani în urmă, la vârsta de douăzeci şi ceva de ani, Loic Le Ribault era un savant precoce, cu lucrări senzaţionale publicate de Academia Franceză de Știinţe. La 24 de ani, în 1971, a descoperit o funcţie nouă a microscopului electronic (ESM), care i-a dat posibilitatea desluşirii istoriei firelor de nisip. Până atunci microscopul electronic, capabil să mărească de 30.000 de ori în vremea aceea, fusese folosit în biologie şi medicină şi nimeni nu-şi imagina că ar putea fi folosit pentru examinarea rocilor.
Le Ribault a descoperit că la ESM putea discerne întreaga istorie a unui fir de nisip: unde şi când a apărut, cum s-a format, unde şi cum a fost transportat, unde a fost dus apoi şi cât a stat în acel loc. La terminarea cercetării avea o listă de 250 de criterii prin care se putea diagnostica istoria nisipului. Domeniul a devenit apoi atât de specializat, încât instruirea unui om de ştiinţă în cunoştinţele tehnice necesare efectuării acestor teste dura trei ani.
Abordarea analizei şi detecţiei nisipului de către Le Ribault avea unele întrebuinţări academice şi comerciale dar, în mod clar, era un ajutor de nepreţuit pentru poliţie. Pe când lucra la universitate, Le Ribault a fost abordat de FBI şi a devenit unul dintre consultanţii lor în probleme de medicină legală.
În ciuda descoperirii unei noi utilizări pentru ESM, după ce s-a specializat în această direcţie, Le Ribault a constatat că era dificil de găsit un post în universităţi. Prin urmare, în anul 1982 şi-a înfiinţat propriul laborator naţional de microscopie electronică, numit CARME, şi a devenit rapid cel mai ilustru specialist în medicină legală al Franţei.
CARME a devenit principalul laborator folosit de poliţie, justiţie şi de Ministerul de Interne al Franţei. Le Ribault a fost primul care a admis că nu era diplomat, ba chiar considera că era anarhist prin viziunea sa asupra societăţii. 
Luptele constante, aparent pentru hegemonie, dintre el şi Ministerul de Interne al Franţei nu l-au făcut să fie îndrăgit de slujitorii statului. Datorită calităţii muncii depuse la CARME, Le Ribault era un personaj recunoscut la nivel naţional, cu o reputaţie de excepţie, cercetând şi comentând unele dintre cele mai şocante cazuri criminale, militare şi politice din Franţa. Întotdeauna popular, era foarte căutat de televiziune, radio şi presă, precum şi de partidele politice franceze.
Când aveam CARME, în fiecare săptămână apăream în presă şi la televiziune iar fiecare partid francez îmi cerea să-i devin membru. La televiziune şi în presă făceam ca informaţia să fie accesibilă. Ţineam foarte des conferinţe în şcoli şi în universităţi.”
În ciuda dosarului său strălucitor de expert solicitat deseori ca martor, Ministerul de Interne al Franţei şi poliţia par să se fi îngrijorat de genialitatea mândră a lui Le Ribault şi de controlul pe care acesta îl exercita în mod tacit asupra specialiştilor în medicină legală ai ministerului. El spunea că funcţionarii de stat se refereau adesea la el prin expresia „savantul lor” şi la laboratorul lui ca „laborator al Ministerului de Interne”.
Cariera celui mai eminent specialist al Franţei în medicină legală, Le Ribault, a ajuns la un sfârşit brusc în anul 1991, când Ministerul de Interne a decis să integreze în propriile structuri laboratoarele regionale de medicină legală echipate cu microscoape electronice.
În dezastrul care a urmat, Le Ribault şi-a pierdut laboratorul, în care lucrau treizeci de angajaţi, precum şi casa, pe care o ipotecase drept garanţie pentru laborator. Caracter optimist, Le Ribault s-a adaptat la această nouă situaţie, s-a mutat în casa familiei sale şi a revenit la prima sa iubire, bioxidul de siliciu.
În anul 1972, când lucra cu nisip la ESM, Ribault făcuse o descoperire interesantă: un strat de bioxid de siliciu amorf, solubil în apă, care conţinea microorganisme, a acoperit suprafaţa unor fire de nisip. El a descoperit că aceste microorganisme şi secreţiile pe care le lăsau pe nisip conţineau bioxid de siliciu organic.
Bioxidul de siliciu organic diferă de cel mineral, care constituie cea mai mare parte a scoarţei Pământului, prin carbonul pe care-l conţine şi prin faptul că poate fi asimilat cu uşurinţă de animale. În preajma anului 1975, Le Ribault crease un proces prin care era posibilă recuperarea acestor depozite de pe suprafaţa nisipului. Toată această muncă a fost acceptată de instituţiile ştiinţifice şi lucrările sale au fost publicate de Academia Franceză de Ştiinţe. În cei cincizeci de ani anteriori a existat o cercetare constantă a bioxidului de siliciu organic, punându-se şi problema folosirii acestei substanţe în scopuri terapeutice.
La începutul activităţii sale ca geolog, Le Ribault nu a fost interesat nici de bioxidul de siliciu şi nici de sănătate. Dar la începutul anilor ’80, în timp ce lucra cu depuneri de bioxid de siliciu organic, şi-a dat seama că psoriazisul său s-a vindecat după ce şi-a introdus mâinile în soluţia de bioxid de siliciu organic. Din acel moment Le Ribault şi-a focalizat munca de cercetare asupra proprietăţilor terapeutice ale bioxidului de siliciu.
De la poluant la substanţă nutritivă esenţială
Bioxidul de siliciu este un element esenţial al materiei vii. Se găseşte în ţesuturile trupului, în timus, în pereţii vaselor sanguine, în glandele suprarenale, în ficat, în splină, în pancreas şi, în cantitate considerabilă, în păr. Odată cu îmbătrânirea, trupul îşi pierde depozitul de bioxid de siliciu organic şi este incapabil să îl recupereze din surse exterioare, care conţin predominant bioxid de siliciu mineral. La început s-a crezut că bioxidul de siliciu este în cel mai rău caz o substanţă care contaminează trupul uman sau în cel mai bun caz un element care trece rapid prin trup, fiind apoi eliminat.
Aceste idei se bazau aproape în totalitate pe observaţii asupra bioxidului de siliciu mineral care, sub formă de praf şi particule, era responsabil pentru boli serioase precum silicoza. Bioxidul de siliciu în formă minerală fusese utilizat terapeutic, dar era absorbit ineficient de organismul uman. În mod tradiţional el îşi găsise locul în panteonul remediilor vegetale, fiind prezent în coada-calului şi în unele legume.
O lucrare din anii ’30, referitoare la bioxizii de siliciu mineral şi organic ce pot fi absorbiţi de organism, arăta în mod incontestabil că bioxidul de siliciu organic poate fi descris ca substanţă nutritivă, esenţială atât pentru oameni cât şi pentru animale. El este necesar pentru calcifierea primară a oaselor şi a cochiliilor animalelor şi s-a descoperit că lipsa lui produce modificări şi anomalii în creşterea oaselor. S-a observat de asemenea că bioxidul de siliciu are un rol în procesul de formare a celulelor pereţilor vaselor sanguine.
Cea mai importantă descoperire a fost faptul că bioxidul de siliciu influenţează în mod direct cartilajele şi ţesuturile de legătură, în care se găseşte în cantitate mare, având un rol important în articulaţii şi în bolile lor. În studii efectuate în anii ’70 s-a constatat că suplimentele de bioxid de siliciu ajută la creşterea oaselor şi cartilajelor. În anul 1993 s-a raportat că tratamentul cu bioxid de siliciu poate stimula formarea oaselor. În anii ’90 preparate cu bioxid de siliciu au fost folosite de unele companii farmaceutice pentru pansarea rănilor şi arsurilor deoarece s-a admis faptul că bioxidul de siliciu vindecă mai rapid rănile şi poate stabiliza arsurile.
Norbert Duffaut – „Omul din lună”
În anul 1982, Le Ribault a început să lucreze cu profesorul Norbert Duffaut, chimist şi inginer cercetător în cadrul Universităţii din Bordeaux, la CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique). În 1957 Duffaut sintetizase o moleculă de bioxid de siliciu care putea fi absorbită de organismul uman. Spre deosebire de Le Ribault, Duffaut folosise bioxidul de siliciu organic ca agent terapeutic încă de la primele sale descoperiri din anii ’50. La fel ca Ribault, Duffaut acordase prea puţină atenţie lucrărilor academice despre bioxidul de siliciu organic, fiind convins că era cel mai avansat în domeniu. Când Le Ribault şi Duffaut s-au întâlnit pentru prima dată, Duffaut trata de ani de zile oamenii şi era binecunoscut în sud-vestul Franţei şi chiar în Paris.
Duffaut a creat NDR (Remediul Norbert Duffaut) şi a produs mulţi litri din acest tratament pentru mii şi mii de pacienţi. Fie pentru a evita agenţiile de reglementare din domeniu, fie din spirit de contrazicere, Duffaut a refuzat să-şi înregistreze lucrările. „A refuzat complet să păstreze o evidenţă a ceea ce a făcut”, spunea Le Ribault. „Obişnuia să zică: «Noi avem dreptate, noi vom învinge până la urmă».”
În anul 1958, Duffaut începuse munca clinică cu doctorul gastroenterolog Jacques Jane şi începuse să trateze bolnavii de artrită, cu mare succes. Duffaut era sigur că reglarea funcţiei cardiovasculare şi îmbunatăţirea circulaţiei sanguine sunt cele mai importante scopuri terapeutice ale bioxidului de siliciu organic.
Prin urmare, în anii ’60, Duffaut a lucrat cu Rager, chirurg cardiovascular, care a folosit bioxidul de siliciu organic în recuperarea postoperatorie. În anul 1967 lui Rager i s-a decernat premiul J. Levy Bricker de către Academia Franceză de Medicină pentru folosirea bioxidului de siliciu organic în tratamentul uman. 
Munca lui Rager a stabilit că bioxidul de siliciu organic îi ajută pe pacienţii bolnavi de cancer să reziste la chimioterapie.
Le Ribault şi Duffaut aveau şi alte lucruri în comun în afara pasiunii pentru bioxidul de siliciu organic. Duffaut, trecut de 60 de ani, era considerat de mulţi drept un om deosebit de dificil.
Le Ribault spunea cu tristeţe şi în acelaşi timp cu umorul său obişnuit despre Duffaut: „El era mai puţin diplomat decât mine, cu mult mai puţin diplomat decât mine. Vă puteţi imagina asta? Era un om imposibil. El considera că sistemul era creat din oameni stupizi; avea dreptate, sigur; le-o şi spunea în multe ocazii. Era excentric și foarte individualist. Cred că eram singura persoană capabilă să se înţeleagă cu el.”
La fel ca Le Ribault, Duffaut folosea umorul pentru a se apăra de conflicte mai profunde. „Duffaut era un om foarte, foarte deştept, un adevărat geniu, un chimist de clasă, care cânta, glumea şi zâmbea întotdeauna, toată ziua – în fiecare zi!” Le Ribault îşi amintea cu drag de bărbatul necăsătorit, scufundat complet în munca sa ştiinţifică, atât de îndepărtat de relaţiile plictisitoare ale lumii de zi cu zi încât, după cum glumea Le Ribault, cea mai mare parte a timpului „era pe Lună”. Când l-a întâlnit pe Le Ribault, Duffaut avea deja 15 ani de când îşi testa terapeutic molecula sintetică de bioxid de siliciu organic şi adesea îşi oferise gratuit invenţia statului francez şi instituţiilor sale de cercetare medicală.
Toate propunerile sale au avut parte de o tăcere profundă, aparent premeditată. În anul 1985, Duffaut şi Le Ribault au obţinut un brevet internaţional pentru protejarea utilizării terapeutice a bioxidului de siliciu organic. În anul 1987, asemenea altor savanţi care nu lucrau pentru companiile farmaceutice şi care-şi exprimau public îngrijorarea, cei doi au solicitat ministrului francez al cercetării ca descoperirea lor să fie testată în bolile asociate cu SIDA.
Au fost atât de hotărâţi să forţeze guvernul să recunoască calităţile terapeutice ale bioxidului de siliciu organic încât şi-au formulat cererea şi au prezentat dovezi în sprijinul ei în cel mai legal mod cu putinţă. Duffaut şi Le Ribault nu au primit niciun răspuns.
În noiembrie 1993, Duffaut a fost găsit mort în patul său de către vecini, care au observat că nu ieşise din casă în ziua aceea.
Deşi Duffaut murise în pat, la o vârstă de peste şaptezeci de ani, s-a făcut o autopsie în urma căreia s-a descoperit cianură de potasiu. Cu toate că nu a lăsat nicio scrisoare şi în ciuda faptului că au existat martori care-l văzuseră pe Duffaut într-o stare de spirit bună în noaptea de dinaintea morţii, poliţia a concluzionat că s-a sinucis.
Le Ribault a acceptat iniţial sinuciderea colegului său, dar apoi a început să aibă suspiciuni. Principala sa îndoială era că Duffaut, chimist foarte bine pregătit, ar fi ales cianură de potasiu ca mijloc de sinucidere, ştiind că aceasta produce o moarte incredibil de dureroasă. Din ce a scris Duffaut înainte de a muri se vede o mâhnire clară, produsă de frustrări şi dezamăgiri continue. Ultimele sale notiţe conţin fraza: „Autorităţile mi-au condamnat descoperirea fără măcar să o fi testat.”
Cercetare asupra terapeuticii bioxidului de siliciu organic
Pe măsură ce munca sa cu Duffaut progresa, Loic Le Ribault a descoperit că existau puţine studii academice despre utilizările terapeutice ale bioxidului de siliciu organic. El a fost preocupat de-a lungul anilor ’80 şi la începutul anilor ’90 de încercarea de a produce bioxid de siliciu organic, pe care Duffaut îl folosea pentru comprese şi băuturi. „Una dintre cele mai serioase dificultăţi a fost încercarea de a face ca G5 (preparat ce conţine molecule de bioxid de siliciu organic aflate în suspensie în apă) să poată fi băut. Soluţia pe care o creasem noi era uşor toxică – bună pentru uz extern, dar nu pentru băut. Poate că nu era mai toxică decât vinul roşu, dar eu vroiam să nu fie toxică deloc.”
Când Le Ribault a descoperit efectul bioxidului de siliciu organic asupra psoriazisului său, era sceptic în privinţa valorii terapeutice pe termen lung a descoperirii sale. Totuși, după doi sau trei ani de lucru cu doctori care au aplicat descoperirea sa pe pacienţi şi după ani de lucru cu Duffaut, a decis că era momentul să trimită dosarele Ministerului Sănătăţii, cerând să se efectueze teste, garantând că el va furniza gratuit substanţele. Nu a primit răspunsuri la multele sale solicitări.
Tratarea în particular a pacienţilor nu se potrivea cu ideile despre îngrijirea sănătăţii ale lui Le Ribault şi ale lui Duffaut, aşa că amândoi doreau ca guvernul francez să adopte ideea bioxidului de siliciu organic. La mijlocul anilor ’90 Le Ribault şi Duffaut au tratat cu succes peste 10.000 de oameni, mai întâi cu cataplasme de bioxid de siliciu organic şi apoi cu un tonic de uz intern. Hotărât să-şi facă publice descoperirile, Le Ribault a aranjat în America întâlniri personale cu preşedinţii principalelor laboratoare farmaceutice, a călătorit în Canada pentru a vizita directori şi a străbătut Franţa în lung şi-n lat. Toţi cei cu care s-a întâlnit au arătat interes şi majoritatea i-au spus că îl vor contacta în câteva săptămâni. După cum spunea mai târziu, pe când se afla în Jersey: „De peste cinsprezece ani aştept să primesc un răspuns.” Directorul unei companii farmaceutice i-a oferit un milion de lire sterline doar ca să-şi îngroape descoperirea.
Ordonarea moleculelor
La sfârşitul anului 1994, Le Ribault lucra la soluţia numită de el G5, pe care o producea şi o distribuia celor cu probleme de sănătate. După Le Ribault, nu era cazul ca G5, substanţă naturală netoxică, să aibă nevoie de aprobări; el o considera tonic sau supliment alimentar. În America şi Europa a devenit o problemă serioasă aceea de a stabili cine plăteşte testarea produselor medicale descoperite de cercetători care nu sunt angajaţi ai companiilor farmaceutice. Se duce un război continuu între diferitele tipuri de tratament medical. Comerţul şi practicarea tratamentelor nefarmaceutice sunt atacate constant de marile companii.
Agresorii cei mai comuni în acest război de uzură sunt companiile farmaceutice. Acestea, având ca aliaţi apropiaţi agenţiile de reglementare, departamentele de cercetare universitare, spitalele şi mass-media, au ca strategie micşorarea numărului de plante medicinale legale şi încearcă în mod constant să restricţioneze disponibilitatea vitaminelor şi a suplimentelor alimentare.
Companiile farmaceutice îşi pot permite să concureze între ele, plătind sute de mii sau milioane de lire sterline pentru a-şi face testele, apoi alte mii de lire sterline pentru documentaţia necesară expunerii cazurilor în faţa agenţiilor de reglementare. Când obţin licenţele, folosesc strategii agresive de marketing, măsuri de protecţie şi „trucuri murdare” pentru a-şi asigura ascensiunea.
Vânzătorii de plante medicinale, homeopaţii, terapeuţii care promovează alimentaţia raţională şi acei producători şi practicanţi care folosesc tratamente nefarmaceutice şi care sunt incapabili să angajeze laboratoare pentru a realiza teste sunt forţaţi să-şi vândă şi să-şi folosească tratamentele cu dificultate. Ei sunt incapabili să facă reclamă efectelor pe care le au terapiile lor asupra îmbunătăţirii sănătăţii. Doar puţini inovatori au norocul de a obţine premii speciale de la FDA, în America, sau de la Medicines Control Agency (MCA – schimbat în MHRA) sau MAFF, în Marea Britanie, premii care scutesc terapiile lor naturale de necesitatea de a fi autorizate.
Progresul acestor tratamente alternative este neregulat şi întâmplător, depinzând probabil de existenţa competiţiei cu produsele farmaceutice. Cenzura competitivă, financiară şi profesională desfăşurată de către companiile multinaţionale şi de medici asupra noilor terapii naturale a dat naştere inevitabil la afaceri „ilegale” şi a făcut infractori din unii doctori, savanţi şi terapeuţi.
Dar ceea ce este poate mai important este că regulile de protecţie farmaceutică au transformat în infractori şi mulţi pacienţi. Refuzând pacienţilor libertatea de a-şi alege propriile tratamente, legile şi agenţiile de reglementare i-au împins pe unii bolnavi către o societate subterană de îngrijire a sănătăţii. Acesta este vârtejul protecţiei farmaceutice, al regulilor impuse de corporaţii şi al politicii confuze în care Le Ribault a lansat G5 în anul 1994, obosit de invizibilitatea autorităţilor şi mâniat de moartea ciudată a colegului său. Hotărârea lui Le Ribault de a înfrunta marile companii şi agenţii de reglementare avea să ducă la prăbuşirea vieţii sale.
Publicitate şi conspirație
În iunie 1995, la scurt timp după ce Le Ribault a început să distribuie G5, Jean-Michel Graille, jurnalist la Sud-Ouest Dimanche, l-a abordat şi l-a întrebat dacă poate să scrie despre descoperirea lui. Cu zece ani înainte, Graille scrisese o carte cu titlul Dossier Priore: une nouvelle affaire Pasteur? După ce a obţinut acordul redactorului său, Graille i s-a alăturat lui Le Ribault timp de patru luni, observându-i munca de om de ştiinţă, inovator şi acum întreprinzător. În ciuda unui oarecare scepticism iniţial, Graille s-a convins complet de efectele terapeutice ale descoperirii lui Le Ribault.
În octombrie 1995 Sud-Ouest Dimanche a publicat, pe cinci pagini, o relatare detaliată despre munca lui Le Ribault şi suprimarea descoperirilor sale. Publicarea acestui articol a avut rezultate uluitoare, care l-au târât pe Le Ribault într-un conflict incontrolabil cu justiţia şi cu alte forţe ascunse.
Le Ribault a primit 35.000 de telefoane, scrisori şi pacienţi în zilele care au urmat publicării articolului. A fost obligat să închirieze un hotel şi să cheme savanţi, doctori şi prieteni care să-l ajute la sortarea convorbirilor. Serviciul telefonic local a căzut, iar liniile telefonice ale secţiilor de poliţie şi ale oficiilor poştale au fost blocate zile în şir.
În cele trei luni care au urmat, Le Ribault a făcut tot ce a putut pentru a trata miile de oameni care veneau în zonă căutând ajutor. El a afirmat că farmaciile din acea zonă au pierdut cca. 35% din câştigurile lor în acest „val mareic”.
Articolul a avut şi alte rezultate, mai sinistre. Le Ribault pretindea că, imediat după apariţia articolului, alte publicaţii au fost avertizate să nu publice astfel de articole. A primit numeroase ameninţări cu moartea, casa i-a fost spartă şi colaboratorii săi au fost ameninţaţi. O femeie de vârstă mijlocie, care îl ajutase mulţi ani, a fost atacată, rănită serios şi ţinută ostatică timp de o oră în casa lui Le Ribault. 
El şi colegii săi îl cunoşteau pe atacator, un criminal din Marsilia care încercase să îl forţeze pe Le Ribault să-i acorde autorizaţia de a comercializa G5. Când a fost anunţată, poliţia nu a făcut nimic.
Fie prin conspiraţie, fie din oportunism criminal, au început brusc să răsară companii ce pretindeau că folosesc terapeutic bioxidul de siliciu organic. Multe dintre aceste companii au folosit numele şi fotografiile lui Le Ribault şi Duffaut şi chiar le-au falsificat semnăturile.
Materiale publicitare ilegale au inundat piaţa, folosind citate din articolul lui Graille. Le Ribault a văzut apoi rezultatele analizelor efectuate de laboratoare publice asupra acestor produse, despre care el spunea că erau apă, bioxid de siliciu mineral sau o sinteză instabilă periculoasă a bioxidului de siliciu organic.
Le Ribault nu avea nimic de-a face cu aceste speculaţii, dar în ianuarie 1996, după ce un număr de plângeri aparent autentice fuseseră primite împotriva acestor produse false, Ordinul Medicilor şi Ordinul Farmaciştilor, instituţiile profesionale care protejează interesele medicilor şi farmaciştilor în Franţa, au depus o plângere împotriva lui Le Ribault în faţa unui magistrat, acuzându-l de practică ilegală a medicinei şi farmaceuticii.
Iniţial, cu naivitatea celui care nu are habar de politică, Le Ribault a fost mulţumit de plângerea depusă: „Asta era ceea ce căutam, ceea ce aşteptam. Credeam că acum tribunalul va fi obligat să numească pe cineva să efectueze testele necesare.” Audierile au început după şase luni. În mijlocul acestor asalturi, Le Ribault era incapabil să priceapă că începuse o campanie totală, al cărei obiectiv era stoparea folosirii terapeutice a descoperirii sale. Confuzia şi nefericirea lui au fost accentuate de moartea lui Jean Michel Graille, în aprilie 1996. Graille, probabil cel mai hotărât suporter public al lui Le Ribault, a murit de infarct în mod neaşteptat, în timp ce se relaxa în grădina lui, la vârsta de 50 de ani.
Persecutarea lui Loic Le Ribault
După ce a petrecut un timp în închisoare în aşteptarea procesului, unul dintre cei mai mari specialişti ai Franţei în medicină legală a fugit în Jersey, unde liniştea sa sufletească a fost zdruncinată din nou datorită reimplicării sale în cazul unui asasin francez.

yogaesoteric
24 martie 2017

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu