Pentru a ajuta procesul ascensionării, propum cititorilor ca în fiecare DUMINICĂ, ora 22,30, timp de 10 minute, să facem următoarea invocație: Cu credință, umilință și iubire, cer Matricei-Dumnezeu să retragă de pe Pământ toate ființele care, prin alegerile, acțiunile și gândurile lor, se opun ASCENSIUNII planetei și umanității în dimensiuni superioare. Eu sunt pregătit(ă) și vreau să ascensionez. Eu sunt sănătos(-oasă) și plin(ă) de iubire ; eu sunt nemuritor (-are). Amin.


Totalul afișărilor de pagină

joi, 14 iulie 2016

LEON DĂNĂILĂ – MEDICUL ASCET

„România nu e formată numai din hoți, numai din bandiți, numai din oameni de nimic; sunt și oameni care au importanță. Eu asta vreau, să ridic cu ajutorul lui DUMNEZEU țara asta, să fac ceva pentru ea!”
„Credința mea de nezdruncinat este că Dumnezeu, prin mine, ajută bolnavii pe care ajung să-i operez.”
Povestea vieții unui luptător – Acad. prof. dr. Leon Dănăilă
Dacă nu ai har de la DUMNEZEU, totul este pierdut.” Printre oamenii frumoși pe care bunul Dumnezeu mi i-a dat să-i întâlnesc se numără și celebrul neurochirurg Leon Dănăilă. Dacă ar fi să-l caracterizez în două cuvinte, l-aș numi un „bătrân tânăr” – bătrân pentru experiența și cunoștințele acumulate în mai bine de jumătate de veac de activitate, iar tânăr pentru vioiciunea sa și dragostea de viață pe care fără încetare ți-o transmite. Datorită acestor calități, la o vârstă trecută de 80 de ani este prezent zi de zi în cabinetul său de la Spitalul „Bagdasar – Arseni”, unde, așa cum scrie pe ușă, acordă asistență medicală gratuită în fiecare dimineață. În plus, încă mai operează, și nu puțini sunt colegii care îi cer sfatul în situațiile mai grele cu care ei se confruntă.
Performanțele sale vor face ca numele său să rămână în istoria neurochirurgiei românești, dar și universale: Leon Dănăilă deține recordul mondial în ceea ce privește numărul de intervenții chirurgicale pe creier – peste 40.000. În plus, tot el este cel care a reușit să scadă în România rata mortalității operațiilor pe creier de la 50% la 4%.
Povestea sa de viață este nu numai povestea unui om pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu talent, dar și povestea unui om care a știut să treacă senin peste toate obstacolele pentru a-și atinge țelul.
ReporterCare este povestea medicului Leon Dănăilă? Cum a fost copilăria dumneavoastră?
Prof. Dr. Leon Dănăilă: Mare lucru nu am să vă spun… Părinții mei au fost agricultori, de condiție medie. Neavând șansa de a mă naște într-o familie de intelectuali – mama avea patru clase, iar tata nu știa carte – am fost nevoit să lupt singur, să iau singur hotărârea de a merge la facultate. Când am reușit la facultate, țin minte, părinții au început să plângă, dar nu de bucurie, ci de supărare: cine o să-i mai ajute pe ei la munca câmpului, la arat, la prășit, la semănat?


Copilăria mea a fost frumoasă, chiar dacă am muncit foarte mult. Dar eram destul de puternic. Am mai avut doi frați: unul avea la ochi o albeață, așa s-a născut, iar celălalt, mai mic, era mai slab, mai neputincios. Așa că toată greutatea muncii câmpului cădea pe mine. Și mi-am zis eu că o să fac tot posibilul să mă duc la școală, să scap de această muncă foarte dificilă. Am luat singur această hotărâre, neavând în familie pe nimeni care să mă învețe, să mă ajute.
Am făcut toată viața ce mi-a plăcut la școală, și în liceu, și în facultate. N-am învățat la toate obiectele. Îmi plăceau științele naturii, anatomia, medicina… Am citit niște cărți de la bibliotecă despre mari savanți, Pasteur, Babeș și alții, tot ce era legat de medicină. Matematica nu-mi plăcea, mi se părea o știință foarte aridă. Mă gândeam: ce bine e când ești medic, că faci bine oamenilor! Ce-i mai scump pe lumea asta decât sănătatea și ajutorul pe care îl dai unui bolnav? Este ceva sfânt, este ceva divin să ajuți un om, să-l salvezi de la moarte. Medicina a fost dorința mea dintotdeauna.
Părinții nu m-au sfătuit să mă duc la facultate, dar eu totuși m-am dus. Mi-au dat 100 de lei; trenul mă costa vreo 70 de lei dus-întors. Mi-au rămas pentru zilele de examen puțini bani, vreo 20 de lei pe vremea respectivă. Țin minte că mă duceam la piață și mâncam mai mult mere – erau mere de 2 lei, de 1 leu și jumătate, dar erau și de 75 de bani. Eu luam din cele de 75 de bani. [...]
„Cu gândul eram tot timpul la Dumnezeu”
Rep.Ați spus că atunci când erați copil munceați foarte mult. Cât de mult contează ca un copil să fie deprins de mic cu munca?
Prof. dr. L. Dănăilă: Este foarte important, într-adevăr… De muncit, am muncit tot timpul, că munca este și fizică și intelectuală. Dacă ești învățat de mic să muncești, ai germenul ăsta al muncii în tine, nu te poți delăsa. Am muncit foarte mult și fizic și intelectual.
Când eram mic, fiind foarte puternic, părinții mă luau tot timpul la cărat, la semănat, la arat, la prășit, la muncile câmpului. Țin minte că mergeam primăvara la arat, țineam coarnele plugului, și în urmă apăreau brazdele; era un fel de noroi, jumate dezghețat, jumate înghețat. Și eram desculț, bineînțeles, că nu umblam încălțat decât duminica, când mă duceam la biserică. Deși eram mai mult desculț, n-am răcit niciodată și n-am pățit absolut nimic.


Era și rezistența organismului, dar și credința mea, probabil – că, dintre frații mei, eu mă duceam la biserică tot timpul. Și a continuat această credință. Nu eram exagerat, dar cu gândul eram tot timpul la Dumnezeu, să mă ajute în îndeplinirea dorințelor mele. Nu am făcut niciodată uz de gesturi teatrale, să fac cruce până la pământ; nu asta contează. După mine, asta este ceva foarte puțin important. Crucea, când o faci, așa, mai mic, și mai mult cu gândul să fii tot timpul la Dumnezeu – fără să te arăți înaintea oamenilor și pe urmă să uiți că există Dumnezeu. Eu mă gândeam la Dumnezeu tot timpul, și când am fost la liceu, la fel, am continuat să mă duc la biserică, la Dorohoi.
Apoi, după ce am terminat facultatea la lași, am făcut trei ani de zile la țară, și la țară am învățat foarte multe lucruri, fiindcă erai obligat să dai consultații la toată patologia, indiferent că erau boli infecțioase, neurochirurgicale, chirurgicale, cardiologice. Am învățat foarte multe din punct de vedere practic în anii respectivi.
M-am dus la un spital rural – un an de zile aveai dreptul. Cei de acolo au văzut că-mi plac bolnavii și-i ajut, și cunosc medicină. Când a plecat internistul în concediu, m-a lăsat pe mine; când a plecat chirurgul, m-a lăsat pe mine; când a plecat ginecologul, m-a lăsat pe mine. Cel mai greu a fost când a plecat pediatrul – pediatria nu prea mi-a plăcut nici în facultate, că, drept să spun, cu copiii mai greu te înțelegi. Eu am spus: „Domnule, nu mă pricep…” „Lasă, că o să înveți!”. A plecat pediatrul și tot pe mine m-a lăsat! Am învățat, că nu e mare lucru. Totuși, este o specialitate. Dar am făcut față foarte bine.
După ce s-a terminat anul respectiv, directorul spitalului a făcut adresă la raion să mă mai lase încă un an, fiindcă au nevoie – asta pentru că ei au sesizat că pot să-i înlocuiesc pe toți. Și m-au mai lăsat încă un an, dar l-am făcut la Dărmănești, lângă Comănești. Am căutat să mă duc cât mai departe de locurile natale. Nu știu de ce, nu mi-a plăcut munca la câmp și am vrut să mă îndepărtez cât mai mult.


Am terminat și al treilea an și am zis: Domnule, eu totuși vreau la București, că am auzit că e foarte bine”. Puteai să te înscrii la rezidențiat atunci în orice județ, și eu am zis că mă înscriu la București. Ce, or fi ăia mai deștepți decât mine?”. Și așa am ajuns la București.
Și în București (știam eu, în mintea mea) poți să te ridici – vii în contact cu intelectuali, vii în contact cu oameni de înaltă clasă și lucrul ăsta mi-a plăcut. Și am venit să dau examen la București și am reușit. Când am reușit, m-am dus înapoi la dispensar înainte să plec, și cei de la regiune au venit la mine și mi-au spus: „Domnule, te luăm la Bacău, îți dăm orice post vrei tu!– de chirurgie, bineînțeles, că mie-mi plăcea chirurgia, nu-mi plăceau internele, că am zis că oricine poate să le facă. Le-am zis că mă mai gândesc, dar nici gând nu aveam să mă duc acolo! Și așa am ajuns la București, la neurochirurgie.

„Picioare am primit de la toți, dar vorbe bune n-am primit de la nimeni”
Când am ajuns aici, în București, am ieșit în evidență față de ceilalți colegi. Pe atunci, pe lângă media de examen, se puneau și note sociale. Care era membru de Partid, îi puneau nota 20 (că erau note până la 20); care nu era membru de Partid, îi puneau mai puțin. Mie, de la Bacău, mi-au pus 15: „Nu ești membru de Partid, nu putem să-ți dăm mai mult!”. În sfârșit, am luat 20 la teză, 20 de la oral, astea se adunau și se făcea media cu nota socială. Și, pentru că tata a fost arestat – a fost pe la Jilava, la Gherla, în multe locuri – din cauza asta nu m-au făcut membru de Partid și nu m-au primit în organizații politice. Nici nu mi-a plăcut politica, nici nu am intrat, și eram cam exclus din rândul colegilor politici. Dar pe oamenii care au venit cu note sociale mari aici, la București, profesorul Arseni (Constantin N. Arseni, neurochirurg român, profesor universitar și director al clinicii de Neurochirurgie a Facultății de Medicină din București, discipol și continuator al lui Dimitrie Bagdasar, întemeietorul Neurochirurgiei românești) i-a dat afară ca incapabili. Aveau note sociale mari, dar profesional erau foarte limitați și nici nu aveau putere de muncă.
Mie însă mi-a plăcut tot timpul să progresez, să nu rămân pe loc. Țin minte că m-am dus la profesorul Arseni și i-am zis: Domnule, vreau și eu să dau doctoratul”. El știa că operez foarte bine. Și a zis: „Ce? Tu să dai doctoratul?!” – că îi primea doar pe cei care se duceau cu cadouri. Pe mine nu m-a primit. Am insistat, am insistat, și după vreo doi-trei ani m-a primit și pe mine la doctorat. Teza trebuia să o dai în patru ani de zile. Eu în trei ani de zile am și dat-o, și am terminat cu doctoratul.
După ce am terminat cu doctoratul, am zis: „Domnule, vreau și pe UMF (Universitatea de Medicină și Farmacie)!Vreau să ajung profesor și eu!”. Iar m-am dus la profesor și mi-a spus nici să nu mă gândesc la așa ceva. Și atunci am spus: „Atunci eu mă duc la Cluj!”. Când au înțeles că sunt hotărât să plec la Cluj, Arseni și cu directorul spitalului au făcut o ședință, și profesorul Arseni a spus atunci: „Să știi că dacă o să pleci la Cluj, eu, când o să am bolnavi grav, de operat, la tine o să-i trimit!”. A fost singura dată când mi-a recunoscut meritele.


Țin minte că în timpul rezidențialului am făcut un stagiu la neurologie. La neurologie era profesorul Kreindler, era academician. La distanță treceam pe lângă ușă când auzeam: Ai, academicianul!. Și erau în vizită la profesorul Vlad Voiculescu, Kreindler, și toată suita lor. Era un bolnav care nu vorbea, stătea cu capul așa, aplecat, nu răspundea la întrebări. După ce discută ei, mă văd și pe mine și: „Ei, tu ce părere ai?”. „Domnule profesor, cred că are mutism akinetic, cred că are tumoră de corp calos”. „Ce vorbești, domnule?! Păi să-l mutăm la Arseni, să-l opereze, dacă are așa ceva”. L-a operat și: tumoră de corp calos! Și atunci Kreindler m-a chemat la el în cabinet. Eram foarte bucuros că mă cheamă. Și zice: Domnule, hai să scriem o lucrare despre mutismul akinetic”. Am făcut o lucrare, am publicat-o înStudii și Cercetări de Neurologie. Și Arseni a spus: „A, te-ai dus la Neurologie? Să vii să faci lucrări și aici!. Și am început să fac și cu el. În fiecare lună prezentam câte o lucrare la Societatea de Neurologie, fără să-mi spună el. Pe urmă am scris și o carte cu profesorul Arseni, și apoi și alte cărți, cu alții. Mi le-au primit la Editura Academiei.
După Revoluție a apărut un post de profesor la UMF. Am făcut repede o cerere, m-am dus la rector, s-a uitat la mine: Dar cine ești dumneata, domnule?”. „Păi, știți, eu lucrez la Neurochirurgie…” „Vezi-ți de treabă, domnule! Ce vii cu hârtiile astea la mine?!. Că el pentru altul scosese postul. Și când să ies pe ușă, mă oprește: „Să vii mâine cu cărțile pe care le-ai scris”. A doua zi am venit așa, cu un teanc de cărți și când a văzut, a spus: „Domnule, te rog să mă scuzi. Iartă-mă, dar îmi dai voie să scot două posturi, unul pentru dumneata și unul pentru…? „Da, domnule, poți sa scoți”. Așa am ajuns profesor.
Am auzit apoi de Academia de Științe Medicale și, la fel, m-am dus acolo, unde era secretar profesorul Zamfirescu, și am spus: Domnule, vreau să devin și eu membru corespondent la Academia de Științe Medicale”. Tot așa, m-a întrebat: „Dar cine ești dumneata? Nu te cunosc, habar n-am de dumneata!”. Și, la fel, când să ies, zice: Mâine să-mi aduci lucrările pe care le ai”. M-am dus a doua zi cu cărțile. Când a văzut teancul de cărți, s-a uitat așa și și-a cerut scuze: Domnule, te rog să mă scuzi. Uite, dumneata ai scris în cerere membru corespondent. Taie, că nu e bine: te facem direct membru plin”. Și așa am ajuns membru plin al Academiei de științe Medicale.
Pe urmă am ajuns și la Academia Română. Am muncit mult, și nu m-a susținut nimeni, absolut cu niciun cuvânt. Picioare am primit de la toți, dar vorbe bune n-am primit de la nimeni.
„Doamne, ajută-mă!”
Rep.Credeți că a fost și mâna lui Dumnezeu în aceste „întâmplări”?
Prof. dr. L. Dănăilă: Categoric, categoric că da. Eu din familie eram credincios, părinții mei erau foarte credincioși. La un moment dat, nici nu mai știi cum ai ajuns acolo unde ești, că prin atâtea evenimente bune – și majoritatea rele! – am trecut, încât mă mir și eu cum am ajuns aici. Sau, cum spune Eminescu: „Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură / încet repovestită de o străină gură”. Așa e, parcă nu-mi vine a crede că am fost în stare să fac atâtea lucruri fără niciun sprijin din partea nimănui. Nu numai că nu am avut niciun sprijin, dar numai obstacole, fiindcă aici, în București, e o lume foarte pestriță, care nu mi-a plăcut – eu fiind din nordul Moldovei, unde oamenii sunt mult mai loiali, mai drăguți, mai amabili…
Sigur, nu vreau să fac paradă de cuvinte acum, dar e real că Dumnezeu m-a îndemnat să urmez calea aceasta și m-a ajutat de fiecare dată atunci când operam. Dumnezeu îți îndrumă mâinile, unde să te duci și ce trebuie să faci, cum trebuie să procedezi.
Neurochirurgia este o meserie foarte grea, este regina artelor chirurgicale. Această specialitate uneori te aduce la limită în timpul operației, când anestezistul spune: „Mai e un litru de sânge, restul am pierdut…”, „Mai avem jumătate de litru…”, „Mai avem 300 de grame…”. Sub stresul ăsta – sigur, în timp ce operam, nu puteam să-mi fac cruce, dar mă gândeam la Dumnezeu, și cu limba îmi făceam semnul crucii și ziceam: Doamne, ajută-mă!. Și m-a ajutat tot timpul când am avut cazuri din acestea limită, m-a ajutat și am simțit că există Dumnezeu – dar trebuie să și muncești. Fiindcă Dumnezeu lucrează asupra bolnavului prin intermediul mâinilor chirurgului. Dar și chirurgul trebuie să-și dea interesul, nu numai să lași pe seama lui Dumnezeu totul. Trebuie să ai talent, trebuie să exersezi, trebuie să ai niște calități deosebite, trebuie să ai simț estetic, trebuie să ai spirit inventiv, spirit inovativ – dar, înainte de toate, trebuie să ai har. Dacă nu ai har, totul este pierdut.
Doctorul Leon Dănăilă

Doctorul Leon Dănăilă, unul dintre cei mai mari oameni de știință și doctori ai ultimilor o sută de ani, ne descoperă cu simplitate câteva dintre tainele acestei extraordinare reușite. Este vorba de o muncă extraordinară, desfășurată pe parcursul unei întregi vieți, dar mai ales a unei iubiri față de om dusă până la completa jertfire de sine. Acești oameni, care sunt emblematici pentru fiecare neam, rămân însă în România ascunși publicului larg, parcă în mod special pentru a nu putea fi cunoscuți și avuți drept model de către tinerii noilor generații. Nădăjduim însă că cine are ochi de văzut și urechi de auzit va înțelege că poporul român nu este, în niciun caz, ceea ce ni se prezintă în general pe micile ecrane. Doctorul Leon Dănăilă acest lucru vrea să ni-l transmită, prin relatarea cu simplitate a unei lucrări prin care s-au salvat viețile a mii de oameni.
Rep.Domnule doctor, dacă se poate, relatați-ne câteva minuni din sala de operații.
Prof. dr. L. Dănăilă: O, am sute de bolnavi! E așa de greu să vă spun una! Am făcut peste 40.000 de operații, cred că am cele mai multe din toată lumea, nu numai de aici, de la noi din țară. Faptul că după operație au ieșit bolnavi din comă, faptul că au venit paralizați și au putut pleca pe picioarele lor, toate astea le consider minuni dumnezeiești. Din cele 40.000 de operații, am avut sute pe care pot să le consider adevărate minuni dumnezeiești. Am intervenit uneori fiindcă bolnavii respectivi au fost plimbați prin diferite servicii care i-au refuzat, le-au spus că sunt cazuri inoperabile. Eu le-am spus familiilor că încercăm – dacă bolnavul are 1% șansă, trebuie încercat. Și cu ajutorul lui DUMNEZEU am avut succes.
Îmi aduc aminte că, atunci când am venit eu la neurochirurgie, era o tehnică chirurgicală: doctorul băga degetul în creier și scotea tumorile. Pacienții aveau hemoragii, majoritatea rămâneau paralizați sau mureau – cam 50-60% dintre bolnavii operați mureau. M-am dus fraudulos odată în arhivă, am vrut să văd ce mortalitate există la noi, în secția de neurochirurgie. Cheia de la arhivă, profesorul o lăsa ziua la secretară, iar noaptea, când pleca, o lua cu el. Eu eram mai tânăr și, știți cum e, când ești tânăr, parcă mai ai succes, așa că i-am cerut secretarei cheia și mi-a dat-o pe ascuns, zicând: Daʼ nu spui la nimeni!.
M-am dus în arhivă și am făcut o statistică, pe care o am și acum – eu nu vorbesc din amintiri – că mortalitatea era atât de mare, eu am documente, țin foile acasă, că poate cineva să mă tragă la răspundere: De unde știți?. Și am comparat statistica asta cu ce citeam în revistele care veneau din străinătate, majoritatea reviste rusești la vremea respectivă, și am văzut că mortalitatea la ei este de 4%, iar la noi de 50%! Așa de mare! Oare cum procedează ei? Și atunci mi-a intrat în cap să lupt și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mă duc în străinătate, să văd cum operează ei. Dar asta în anii ʼ80, când era comunismul și nu puteai ieși.
Să te duci în străinătate era ceva iluzoriu la vremea respectivă. Am făcut demersuri și, în sfârșit, am obținut o bursă Fullbright cu semnătura Elenei Ceaușescu, că fără ea nu puteai să pleci. Și de ce am obținut bursa asta? Pentru că eu înainte, având talent chirurgical, l-am operat pe primul ministru al Coreei de Nord. Ceaușescu era foarte bun prieten cu Kim Ir-sen, și primul ministru nord-coreean s-a îmbolnăvit de o tumoră cerebrală în 1974. Ceaușescu i-a spus: Adu-l aici, în țară, și îl operăm!”. L-am operat împreună cu profesorul Arseni, a ieșit foarte bine, și a căpătat Securitatea încredere în mine. Ei, și din acest motiv mi-au dat aviz pentru plecare.
„Iubesc atât de mult oamenii…”
Când am fost în Uniunea Sovietică, am învățat cum se operează. Se opera cu microscopul operator, nu cu degetul! Se lua milimetru cu milimetru și se coagulau vasele de sânge. M-am lămurit atunci de ce obțin ei rezultate. Am venit în țară, am făcut rost de microscop operator și am obținut și eu aceleași rezultate. Toți din Securitate de-acum mă știau. Am reușit să scad rata mortalității. Eu pentru țara asta am făcut foarte mult. Scăzând de la 50% la 4%, mi-am făcut datoria față de țară numai cu atât – dar nu numai cu atât: uitați-vă, am publicații pe care mi le-au cerut și în străinătate, în America, am cărți, lucrări științifice publicate peste tot.
Vreau să subliniez că România nu e formată numai din hoți, numai din bandiți, numai din oameni de nimic, sunt și oameni care au importanță. Eu asta vreau, să ridic țara asta, să fac ceva pentru ea. Și am făcut mult.
M-a întrebat o ziaristă: „Dar țara ce a făcut pentru dumneavoastră?” „Păi, țara n-a făcut nimic, n-a făcut nimic…”. Eu mi-am vândut și apartamentul în care stau ca să am niște bani pentru cercetare, cu condiția să rămân în el până mor, așa că nu mai am nicio avere. Din punct de vedere material, la ora actuală sunt cel mai sărac medic din lume – nu din țară, din lume. Nu mai am nimic, nici locuința, nu mai am nimic. Dar din punct de vedere sufletesc sunt cel mai bogat din lume. Am inima plină, sunt foarte mulțumit, am făcut totul pentru oameni, iubesc atât de mult oamenii, să le fac bine oamenilor și să îi fac pe oameni bine! Această iubire față de oameni pe mine mă mulțumește cel mai mult.
Ieri, stând într-o stație de autobuz – că am vândut și mașina și merg o parte pe jos, o parte cu metroul, iar pe jos, iar cu autobuzul, iar pe jos; până ajung acasă fac aproape o oră – se uită unul la mine și zice: „Dumneata, Excelență, așa călătorești?”. Zic: „Excelență e pe hârtie!”.
„Doamnă, cum te simți?”

Rep.: Ați spus că iubiți oamenii. Cât de important e ca un medic să-și iubească pacientul?
Prof. dr. L. Dănăilă: Eu am făcut și Facultatea de Psihologie, pentru că am vrut să știu, în afară de partea neurologică, și cunoașterea hărții creierului. Trebuie să cunoști ce emană creierul, cum se formează legătura dintre oameni, empatia – adică ceea ce actorul, de exemplu, pe scenă, transmite auditoriului, îl face să plângă sau îl face să râdă.
Un italian pe nume Giacomo Rizzolatti a descoperit neuroniiîn oglindă. Adică, de exemplu, el mișcă mâna stângă, și persoanei care stă în fața lui (e înregistrată electroencefalografic) i se activează neuronii corespunzători în cortexul motor. Deci există o legătură. Afecțiunea dintre oameni tot așa se stabilește. Uneori nu-ți place de cineva și nu știi de ce, sau sunt oameni care n-au un comportament corespunzător, fiindcă nu există o concordanță între neuronii aceștia „în oglindă, sau între ceea ce face el și ceea ce vrei tu să realizezi.
Așa că am făcut psihologia la zi, cu studenții la un loc. Fugeam de la neurochirurgie la psihologie. Voiam să văd ce emană creierul, ce legături există între om și medic. Dacă medicul nu se comportă frumos față de pacient, atunci se creează o disfuncționalitate.
Vreau să vă spun că orice boală este compusă din două părți: o parte psihică și o parte organică; partea psihică are 50%, partea organică 50%. Dacă medicul, sau preotul – că și preotul are un rol foarte important! – caută să-i înlăture partea psihică, 50% din boală este înlăturată. Iată ce importanță mare are comportamentul! Eu le-am spus la ai mei, că ei trec pe la bolnavi și spun: A, aici e tumoră…”, și pleacă mai departe la vizită. Nu, domnule! Pune mâna pe bolnav, întreabă-l, vorbește cu el, transmite-i o afecțiune, o siguranță că va fi bine! Nu trebuie să minți totuși, dar trebuie să-i faci un fel de psihoterapie de la început, ca să aibă încredere. La mine vin din toată lumea asta la consultație, vin și din Mexic, și din Canada, și din America, și din Germania, de peste tot, nu mai zic din țară.

Comportamentul medicului față de bolnav are valoare de aproape 50% din rezolvarea bolii – adică partea psihică. Dacă treci pe lângă el și-l întrebi: „Mamaie, ce te doare?”… Nu se vorbește așa! „Doamnă, cum te simți?”. Trebuie să ai și o dulceață în glas, să ai dragoste, bolnavul trebuie să aibă încredere în tine.
Un comportament corespunzător și crearea unei stări de bine – s-a dovedit și experimental – mărește imunitatea organismului, și organismul poate să lupte mai ușor cu diferite boli. La cei depresivi, de exemplu, cei care sunt la psihiatrie, s-au făcut studii și, din cauză că ei văd totul în negru, sistemul lor imunitar este la pământ și capătă diferite boli – la început sunt fiziologice, dar după aceea devin organice. Se îmbolnăvesc pentru că imunitatea scade și favorizează dezvoltarea și a cancerelor, a tuturor patologiilor, și cardiace și tot.
„Dacă urmărești latura materială, nu ajungi la niciun rezultat”
Rep.: Dar de unde dragoste, domnule doctor? Se pare că a dispărut dragostea în ziua de azi…
Prof. dr. L. Dănăilă: Dragostea față de bolnav e un sentiment, poate, înnăscut. Fiindcă sunt, am văzut și în străinătate și la noi, oameni mai repeziți, care nu au răbdare. Trebuie să ai foarte multă răbdare și trebuie să ai un talent, un har dumnezeiesc anume față de actul acesta medical și de comportament față de bolnav.
Eu, având Facultatea de Psihologie, am făcut un test pentru chirurgi. Că unii fac această meserie, chirurgia în special, din considerente materiale, pentru că aud că e bănoasă, ceea ce nu-i duce la rezultate foarte bune. Dacă urmărești latura materială, nu ajungi la niciun rezultat. Trebuie să urmărești latura spirituală, harul, inteligența, inovația, simțul estetic – în chirurgie, dar și în îngrijirea celorlalți bolnavi, îți trebuie și acest simț estetic.
E un har, aș zice eu, pe care unii – nu toți – îl au. La mine vin și revin bolnavii pentru că:Domnuʼ doctor, când mă duc în altă parte, mă tratează ca pe un om de joasă calitate. Dacă sunt bolnav acuma și nu pot munci, nu înseamnă că în viața mea nu am făcut lucruri bune pentru societate…”. Mulți se plâng, chiar dacă au avut funcții mari, că, fiind bolnavi, sunt în situația de a fi tratați necorespunzător. Deci trebuie să ai un comportament uman. Și spuneam că am făcut acest test psihologic, mai ales pentru cei care vor să facă chirurgie, în care am arătat calitățile pe care trebuie să le îndeplinească un absolvent al Facultății de Medicină pentru a deveni chirurg. Și spuneam acolo că nu trebuie să urmărească latura materială. Dacă pentru carnet auto dai examen psihologic, pentru un medic care vrea să devină chirurg, unde viața omului e în mâinile lui tot timpul, de ce să nu existe un test psihologic?
Și am dat lucrarea cu testul psihologic la o revistă de chirurgie, dar mi-au refuzat-o, fiindcă redactorul-șef al revistei era chirurg, și văzând acolo că am scris că un chirurg nu trebuie să urmărească latura materială, nu a mai vrut s-o publice.
yogaesoteric
13 iulie 2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu