Prin profunda mea prezență EU SUNT, invoc acum Flacăra Violet. Eu cer ca FV să curgă acum prin chakra coroanei mele spre inima mea și să se răspândească în fiecare celulă și particulă a corpului meu fizic, mental, emoțional și spiritual. Cer ca toate gândurile, vorbele și faptele mele întunecate să fie transmutate în lumină, indiferent când le-am creat. Așa să fie! (în sprijinul cititorului)

Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 5 decembrie 2015

Vasile şi odaia lui Dumnezeu

Internetul şi presa sunt pline de ştirea că ţăranul român a murit, înghiţit de loviturile date de comunism şi de „mondializarea” de după 1989.

Eu nu cred că este adevărat. Tot ce se spune se bazează pe zvonuri şi pe statistici realizate, cel mai ades, din birou. Ca să-l cunoşti pe ţăranul român trebuie să-l cauţi la el acasă, nu doar în satele asfaltate şi orăşenizate, ci şi în cele de pe dealuri şi munţi, acolo unde anchetele sociologice nu ajung. Ţăranului român trebuie să-i treci pragul casei, să stai de vorbă cu el, să te rogi în biserica lui, să stai la masă cu el. Abia atunci vei afla că el, ţăranul, nu a dispărut. Stirpea lor se împuţinează, ce-i drept, sunt mai rari, mai uitaţi de copii, mai îngrijaţi că rostul lumii pe care au apucat-o se pierde. O lume guvernată de muncă, cinste şi credinţă în Dumnezeu.
Un asemenea „om al lui Dumnezeu”, simplu, smerit şi cu o minte de înţelept, l-am aflat în Munţii Buzăului, aproape de Varlaam, un sat de la poalele Munţilor Penteleu.
Copilul cu colţi de lup
Nea Vasile Asaftei nu stă în sat cu lumea. La el nu poţi să ajungi pe drum, trebuie să urci o potecă. Şi-a ridicat gospodăria sus, în pădure, cu o văioagă răcoroasă în spate şi o pantă piezişă faţă-n faţă cu ograda. Casa lui stă aninată de buza muntelui. De pe prispă nu vezi decât văzduhul. Atât. Nea Vasile e mai degrabă vecin cu sălbăticiunile, decât cu oamenii. „Seara îi aud pe urşi mormăind. Îi aud mormăind, dar nu mă necăjesc, sunt cuminţi, suntem prieteni... I-am şi văzut de multe ori, dar nu mi-au stricat nimic. Să ştiţi că ursul aici nu vine, că-i e ruşine. El are omenie. Că toate animalele se supun omului, afară de peşte.
Nea Vasile Asaftei are ceva tulburător în făptura lui. E înalt şi uscat, ca un anahoret, iar firea îi e un amestec de melancolie şi de răbdare, aşa cum întâlneşti la munteni. Un visător care a învăţat că trebuie să aştepte mult şi să îndure până la capăt, ca să-şi atingă ţelul. Nea Vasile s-a născut, a crescut şi a muncit aici, în pădure, toată viaţa, cu toate că are o mână beteagă din naştere. Blestem lupesc, socoate el... „În felul meu, am fost un om foarte necăjit. Lupii ne omorâseră o oaie, părinţii mei au mâncat din carnea ei, iar mie mi-au ieşit nişte colţi de lup care mi-au atacat nervul creşterii. Aşa mi-au povestit părinţii. Dar nu-i pagubă asta pentru mine; nu îmi vine greu, pentru că aşa m-am pomenit pe lume. Nu pot nici măcar să duc la gură mâna beteagă, dar asta nu m-a oprit să muncesc.” Cu mâna înţepenită întinsă către pădure, îmi arată cum s-a folosit de ea ca să se urce în vârful brazilor, să le culeagă conurile pentru sămânţă.
E greu să înţelegi cum de nea Vasile nu se plânge, nu se vaită, ba e chiar împăcat cu ce-a primit când a venit pe lume. E bucuros că aşa, cu o mână înţepenită de blestemul lupesc, şi-a durat o gospodărie şi a crescut un fecior, care acum îi e ajutor la bătrâneţe. E greu să înţelegi, pentru că puterea asta care-i străbate sufletul nu e de „aici”. E un dar primit de la Dumnezeu, ca să-l ajute să-şi poarte povara. Un dar pe care nea Vasile l-a crescut cu grijă, ca pe o floare rară şi plăpândă, până când i-a umplut sufletul cu frumuseţea şi lumina lui. O lumină care i se revarsă din ochi, din ridurile feţei înăsprite de soare şi vânt, din trupul supt, ca al unui ascet al pădurii. De parcă necazurile i-ar fi subţiat carnea şi i-ar fi crescut sufletul, până când a dat pe dinafară.
Ştiţi care este cea mai frumoasă mână? Aceea care face milostenie!”, îmi spune zâmbind.
Odaia cu rugăciuni
Despre nea Vasile Asaftei mi-a vorbit mai întâi părintele Ilie Răduca, preotul din satul Varlaam. „Când şi-a zidit casa, el şi-a făcut în ea o cameră aparte, destinată doar rugăciunii. Acolo nu intră decât ca să se închine. Şi când l-am întrebat de ce a făcut asta, mi-a răspuns simplu: «M-am gândit, părinte, că dacă Dumnezeu nu-Şi găseşte un loc în casa mea, eu cum o să-mi găsesc un loc la El?»”.
Acum, odaia se află în faţa mea. E aşezată spre răsărit, cu ferestrele dând spre munte şi cer. Mică, cât o chilie, şi goală. Nu se află nimic în ea, nici pat, nici masă, nici scaun. Doar icoane pe toţi pereţii, în fiecare colţişor, de parcă nea Vasile ar fi vrut să-şi aducă o biserică în casă. Sfinţi cuvioşi, pe care i-a adunat din multele sale pelerinaje. Aşa s-a adâncit, la început, pe calea credinţei. Printr-un drum făcut în tinereţe pe la mânăstirile din ţară. O lună întreagă a colindat în lung şi în lat. Iar acum, după o viaţă în tovărăşia lui Dumnezeu, îmi poate vorbi despre cea mai de preţ lucrare a lui – rugăciunea.
Rugăciunea adevărată e pornită din inimă. Dacă o zici numai de ochii lumii, doar ca să te vadă alţii, nu e primită. E ca şi cum zici că faci o faptă bună, dar n-o faci. Nu, zi-o din inimă şi, dacă se poate, să îţi dea şi lacrimile. Cu capul la pământ, roagă-te la Dumnezeu, să vadă şi El că te supui şi recunoşti că ai greşit. Şi să iasă apă din tine oleacă, că dacă nu iese apă... Că se zice: din sudoarea frunţii veţi câştiga pâine. Noi muncim toată ziua, dar timp nu avem de rugăciune, aia e...
Scotocesc în înţelepciunea lui:

ReporterNea Vasile, nu ţi s-a întâmplat niciodată să încerci să te rogi, dar să nu simţi nimic? Să-ţi rămână inima goală?
Vasile Asaftei: Cum să-ţi rămână, dacă te rogi? Trebuie să zici întruna, mereu, toată ziua: „Doamne, ajută-mă! Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” – o zici în taină, şi în tren, şi în maşină, şi pe drum, că nu ştie nimeni ce zici. Mulţi s-au mântuit numai cu rugăciunea asta, pentru că e rugăciunea inimii. Cine o zice cu tărie, e lovit în inimă de ea! Chiar dacă doarme, el se gândeşte la rugăciunea asta. E de mare folos; sunt mulţi sfinţi care s-au mântuit prin rugăciunea asta. Chiar dacă nu simţi nimic, tu să o zici mereu! Dacă faci aşa, ai mereu o dragoste, o bucurie de viaţă, o linişte întinsă ca apa în jurul tău. Pace în suflet, asta îţi dă rugăciunea. Liniştea că eşti în grija lui Dumnezeu.
ReporterPacea asta a rugăciunii te fereşte şi de frica de moarte? La anii dumitale, nu se poate să nu te gândeşti la ea...
Vasile Asaftei: Frică? De ce? Două lucruri nu ştie omul: când se naşte şi când moare. Ştie că moare, dar clipa nu o ştie, numai dacă e înştiinţat de Dumnezeu – cum au fost unii îmbunătăţiţi, cu duhul vederii înainte, care ştiau ce se întâmplă.
Moara vieţii
De când stăm de vorbă, nea Vasile şi-a scos câteva scule dintr-un şopron, a luat un butuc de lemn şi a început să lucreze. E unul dintre puţinii meşteri din sat care mai fac şiţă şi şindrilă. Lucrează cu grijă, cu mâna sănătoasă, cu gesturi când iuţi, când molcome. Îmi vorbeşte de lemn, care nu mai e nici el ce a fost şi putrezeşte pe acoperiş, în vreme ce şiţa de odinioară ţinea şi o sută de ani. S-au stricat şi brazii, odată cu oamenii, care şi-au lăsat credinţa şi datinile.
Eu m-am născut departe de sat, chiar în vârful muntelui, la hotar cu Lopătari, deasupra satului Ploştina. Pe acolo îi răsădea Dumnezeu pe părinţii noştri, că pe acolo aveau pământ din strămoşi. Unde aveai pământ, acolo îţi făceai casă. Când eram eu copil, lumea era mai credincioasă, mai cu frică de Dumnezeu, se ducea totdeauna duminica la liturghie. Erau iernile grele, cu nişte zăpezi cât gardurile, dar părinţii mei tot mergeau la biserică, deşi stăteau departe de ea. Acum şi iernile s-au stricat... Mergeai pe vârful gardului, pe acolo se făcea poteca, aşa de mare era omătul...
Pe vremea aia, lumea era mai săracă, dar mai împăcată cu rostul ei. Oamenii se mulţumeau cu puţin. Făceau grâu, pe care îl secerau cu secera, puneau butuci de vie, cartofi, bostani, fasole, numai cu astea trăiau, că altceva nu se găsea. Când a fost foametea aia din vremea războiului, am mâncat şi coajă de copaci. O puneam să se usuce, apoi o pisam în piuă de lemn şi o amestecam cu grăunţe de mălai. Făceam mămăligă din ea, o mămăligă vârtoasă, care imediat se închega. Era amară, dar o mâncam, ce să faci? Acum, cum s-ar zice, avem de toate! E secolul vitezei: hai să facem totul repede. Am tăiat lemnul, hai cu el în gater, îl punem la casă, dar ne trezim apoi că nu ţine, pentru că putrezeşte! Aşa că luăm altul. Asta e acum, numai cu repezeala: haida-haida ca la moară! Nu mai rămâne din viaţă nimic.”
Nea Vasile Asaftei vorbeşte domol, aşezând parcă îngrijorat fiecare cuvânt, ca să nu-i smintească gândurile. Rostite într-o limbă curată, a cărei gramatică e fără cusur, vorbele lui au o înţelepciune pe care nu o poţi deprinde la şcoală. „N-am fost la şcoală. Nu am învăţat nici cinci minute carte. Cât ştiu e dar de la Dumnezeu. De mic m-a învăţat tata ce e ăla, ce e ăla şi, încet-încet, am deprins literele. De scris, nu prea scriu, dar citesc.”
Pasărea din vis
Nea Vasile Asaftei lucrează troiţe fără niciun ban. Le aşează la margini de drum, în apropierea vreunui izvor, lângă care are grijă să meşterească şi o băncuţă, pentru ca drumeţul obosit să-şi poată ostoi setea şi să-şi tragă sufletul. Lucrarea asta i-o ştiu oamenii de ani mulţi. Unii cred că nu are ce face cu banii şi se ocupă de troiţe din distracţie. Nu. Lui nea Vasile banii nu-i prisosesc. Face troiţe, pentru că gândul la Dumnezeu nu-i dă pace.
Ştii ce înseamnă milă? Dumnezeu a zis aşa: Milă voiesc, nu jertfă. Poţi dumneata să te duci să aprinzi cinci lumânări, dar dacă nu ai dat o pâine la un sărac... Eu le spun la mulţi: ia, mă, două lumânări, şi cu restul, până la cinci lumânări, ia o pâine şi dă la un sărac. Asta e milă. Fă milă, că vei avea milă la Judecată. Miluiţii sunt martorii tăi. Aşa e şi pe lumea ailaltă. Dacă de aici îţi pui avocaţi, ăştia vor fi avocaţii tăi la Judecata de Apoi, când aştepţi să-ţi spună sentinţa. Şi când îţi va tremura oul genunchiului că nu ştii ce ţi se va întâmpla, săracul pe care l-ai miluit va zice în faţa lui Hristos: «Doamne, iartă-l pe ăsta, că m-a miluit pe mine.» Aşa va zice! Ce crezi că luăm cu noi pe lumea ailaltă? Numai faptele, bune sau rele. Când a fost să moară, Preacurata Fecioară a trimis în rai un înger care să îi aducă o ramură din Pomul Vieţii, să vadă şi ea că există într-adevăr acel pom de care vorbeşte Scriptura, dar nici măcar crenguţa aceea sfântă nu a luat-o cu ea când a plecat din lumea asta. Pentru că nu luăm nimic cu noi, în afară de faptele noastre. Atât. Dar să nu ştie stânga ce face dreapta, adică să nu te lauzi că ai făcut. Să spui: «Doamne, nu am făcut nimic bun înaintea Ta». Dar ştie Dumnezeu ce ai făcut bun, şi le alege El.
Acum vreo două luni, am visat că mergeam pe un drum şi a apărut o pasăre frumoasă care strălucea. Şi, mergând eu, din pasăre s-a făcut un înger, care pe urmă s-a făcut Sfânta Treime, care mi-a spus aşa: «Să ştii că te aşteptăm acolo!». Atâta de frumoasă era Sfânta Treime... Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt! Era ca-n icoană, aşa cum a fost la întâlnirea lui Avraam cu Dumnezeu, la copacul Mamvri. Şi a vorbit cu mine! Atât mi-a zis: «Te aşteptăm acolo!». Unde? Ştie Dumnezeu! Dar am simţit o frumuseţe, o bunătate, o uşurinţă. În vis să îţi vorbească cineva aşa de frumos...
de Cristian Curte
Sursa: Formula AS 
yogaesoteric , 5 decembrie 2015

2 comentarii:

  1. E si frumos dar,te duce involuntar cu gandul si la ceva din spalarile de creier din sfera bisericeasca oricat de modeste ar parea acestea...

    RăspundețiȘtergere